Cleopatra LORINȚIU- Ciudata viață a poetului Gheorghe Tomozei

Viaţa stufoasă, cu lumini și umbre, a unui poet, cred că are nevoie de o poveste simplă și limpede. Astfel, nuanțele infinitezimale ale acesteia vor rămâne acolo, în versuri,  iar povestea propriu-zisă va fi ceva colateral, ceva de citit sau de necitit, din care se pot afla câte și mai câte, dar nimic esențial. Esențialul rămâne numai în versurile acelui autor. Cu acest gând îmi imaginam cum voi așterne în scris povestea vieții și operei lui Gheorghe Tomozei, pentru că dintr-o dată, unii  mi-au spus că e nevoie de aceasta. În sfârșit, cei care cred că ar fi nevoie  de o biografie a lui Gheorghe Tomozei sunt o mână de iubitori de literatură, interesați de poveștile vieții literare romanești din anii’60-’90.

***

Marele priceput în biografii, scrise și rescrise, albume retrospective și cărți aniversare, marele știutor, original și preocupat în ceea ce se cheamă „restituire literară“ era Tomozei însuși. Oare s-a gândit că poate, la un moment dat, cineva  se va apuca să scrie ceva despre chiar „viața și opera” lui? Cochetând mereu cu gândul morții, „alintându-se” mereu cu această aprehensiune persecutoare, se simțea totuși nemuritor sau mai exact îi plăcerea să se joace de-a nemuritorul.

Tomozei și-a adunat toate cronicile scrise despre cărțile sale, le-a lipit conștiincios pe file albe, le-a perforat cu perforatorul, le-a îndosariat în ideea că ele vor rămâne poate. În ideea că oarecine le va publica într-o zi? Habar nu am. Când l-am cunoscut, fiecare din noi doi era ocupat cu câte o complicată poveste de dragoste, fiecare era probabil cu gândul în altă parte și flirtul colegial, simpatic și benign derulat între noi ne-a lăsat doar un gust dulce-acrișor.  El s-a tot transformat mai apoi în altceva, iar acum în amintirea a tot ce a fost, a unei căsătorii și a unui fiu pe care îl avem împreună, iată-mă datoare cumva să punctez unele clipe din biografia sa, în așteptarea acelei cărți, pasionate și bineintenţionate despre „viața și opera“ lui, scrisă poate de un om al viitorului. Cel puțin așa sper.

***

Câteva din gândurile mele, le-am așezat într-o stângace ediție de restituiri din textele lui de publicistică, o carte  publicată la Domnești, acolo  unde au fost donate și mare parte din cărțile bibliotecii Tomozei, obiecte personale, reviste și amintiri, manuscrise. Domnești a fost o alegere bună, pentru că încercările toate, făcute pe lângă autoritățile din Pitești și Câmpulung Muscel, în speranța de a crea undeva un spațiu care să îi păstreze memoria, s-au lovit de un zid.Reiau așadar câte ceva din acest text: „Va mai trece vreme până când critica și istoria literară se vor pronunța cu obiectivitate constructivă în ceea ce privește opera unora dintre contemporanii noștri, scriitorii care au marcat peisajul literar românesc în a doua jumătate a secolului XX. Poate că termenul«obiectivitate constructivă»  este inventat și chiar contradictoriu, totuși mie îmi pare necesar de aplicat și evaluat în literatura română contemporană.

Acest timp istoric  devine brusc necesar pentru distanțare și reevaluare. Un timp pentru distanțare, la urma urmei este trebuitor în toate cazurile dar  poate să devină din nefericire un timp al uitării, al neglijării unor capitole din istoria noastră literară  ceea ce ajunge să fie  un păcat, o irosire. Un păcat al nepomenirii, al necunoașterii și mai ales al ne încurajării cititorilor care se formează,  aceia care vin acum să descopere lumi și cărți. De ce i-am priva de bogăția unei literaturi?

***

Puțini scriitori români contemporani au fost atât de preocupați, de frământați de gândul posterității, al imaginii publice, de statutul și rolul lor în literatură precum Gheorghe Tomozei. El face parte dintr-o lume scriitoricească formată odată cu ceea ce era «noua lume» de după război, cu avânturile, utopiile, naivitățile, contradicțiile și constrângerile ei, cu simțul datoriei și al responsabilității în «cetate», cu influența benefică și respectată a înaintașilor, o lume ce cocheta uneori cu idei noi dar și cu speranța înlăturării unor oprelișți. O lumea scriitoricească  trăind cu obișnuintă unui statut câștigat în societate prin literatură, mai mult sau mai puțin, subordonată cerințelor politice ale vremii. Nu are rost să judecăm noi această lume, nici să o etichetăm. Putem să încercăm s-o înțelegem și să alegem valoarea înlăuntrul întregului, căci nu puține au fost lucrurile de valoare care s-au scris și s-au publicat. Cu timpul, anumite atitudini, idei exprimate, elemente de cod artistic și civic vor fi din ce în ce mai greu de înțeles de un posibil public cititor ce ar binevoi, să zicem, să parcurgă cărțile  acelei vremi.

Despre poetul Gheorghe Tomozei s-a spus că a fost prolific, iar criticii literari au scris mult despre el, zeci de cărți ale sale au fost întâmpinate și comentate în revistele vremii, dar și ansamblul operei sale poetice. Totuși, se pare că Tomozei însuși nu a fost niciodată mulțumit de receptarea critică a operei sale și nici de laurii cu care i-a fost încununată opera, această nemulțumire lăuntrică măcinându-l foarte. Izvora ea dintr-un caracter paradoxal, dintr-un fel de a fi? Poate că da.

Omul care și-a jertfit, aș zice cu puțină teamă de a nu fi patetică, ani pentru restituirea operei unor prieteni, pentru cărți de rememorare și insectare în peisajul literar, dacă ar fi să ne gândim numai la Nicolae Latiș și Nichita Stănescu, dar mai sunt și alte exemple, omul care a găsit o vorbă, o expresie  anume pentru a-i evoca pe Mihai Gafița, Veronica Porumbacu, Virgil Gheorghiu, Anatol  E. Baconski, cei pieriți la Cutremurul din 1977, dar și pentru Dominic Stanca sau Florin Mugur, toți scriitorii dispăruți, a receptat cu nemulțumire lipsa  «recunoștinței colective»  sau a recunoașterii am putea spune, cu un soi de undă de bosumflare copilărească, reflex al unei copilării chinuite care l-a și impregnat de altfel, pentru viața toată.

Jurnalistul Tomozei era de fapt tot poetul Tomozei căci el presăra în rândurile sale de proză și notație jurnalieră câtă poezie putea, având și meritul de a apropia cititorul de niște lumi și de niște teme. Insera deci substanță poetică și în orice caz noțiuni de estetică, de istorie, de arheologie, creând gustul pentru lectură, pentru iscodire și cunoaștere într-un public nevăzut ce citea ziarele și revistele vremii care, vai, cam păreau toate la fel. Din magma de vorbe culese, rândurile lui Tomozei marcau cititorul, erau memorabile și reușeau să se distingă printr-o spunere, o idee, un sens. El a avut acest gen de rubrici și rubricuţe la fel de fel de jurnale, și le intitulase inspirat: „Desene pe asfalt” sau „Grafitti” sau „Oracol”.

Texte despre toate cele, nu de puține ori presărând gânduri, comentarii, reverențe făcute amicilor sau aluzii acide adresate unor confrați ori în marginea unor nemulțumiri, în general culturale. Asemenea proze scurte cum le-aș zice eu, Tomozei a reunit și publicat în timpul vieții sub titlurile „Manuscrisele de la Marea Moartă” și „Plantația de fluturi”.

Titluri frumoase și elegante înfățișând publicului un spirit colocvial, sfătos, un comentator atent și vivace, ușor de stârnit și greu de împăcat, caustic adeseori, livresc și calofil, pe alocuri de-a dreptul prețios, iubitor împătimit de carte și mai ales de beletristică. Am găsi într-un plic, așezate cu grijă, câteva manuscrise ale unor articole pe care le publicase în presa de după 1990 și pe care voia să le reunească într-un volum. El remarca de altfel în jurnalul sporadic și pe alocuri chiar eliptic pe care l-a ținut, că acest scris la ziar, la gazetă, practicat în mare parte datorită nevoilor materiale, necesitații de a câștiga și de a se întreține, l-a chinuit toată viața și i-a secat puterea de a scrie un jurnal adevărat.

După anii ’90, situația scriitorului român profesionist să zicem, a scriitorului care nu s-a înscris prin partide și nu s-a agățat de brațele așa numitei societăți civile susținute financiar din surse bizare sau oculte, devenise problematică. Tomozei nu a vrut să fie «racolat» de nici o undă politică a vremii de tranziție, încăpățânându-se să păstreze o anume independență, dar simțindu-se și nedreptățit de lumea nouă instalată la cârma instituțiilor literare și culturale romanești, în general. Asistăm așadar, în acești ani de după nouăzeci, în care poetul a mai scris și publicat, tot mai greu, tot mai chinuit, tot mai puțin, la un soi de judecată aspră și chinuitoare, la un soi de «dureri înăbușite» cum ar fi spus Sadoveanu, în care strălucesc pe ici pe colo, perle de frumoasă spunere sau împerecheri surprinzătoare de vorbe.

În poezie, limbajul poetului ajunsese la esențializare, cea mai ciudată, dar poate și cea mai frumoasă este cartea sa din urmă, „Un poet din Tibet”, în care autorul ajunsese deopotrivă la încifrare și esențializare. Într-un text pe care la un moment dat Tomozei l-a scris despre un scriitor destul de puțin evocat și chiar nedreptățit, este vorba despre Dominic Stanca, am senzația că de fapt se autodescrie, sau mai exact descrie ceea ce se petrece și avea să se petreacă în fapt cu propria sa creație poetică, cu propriul său traseu literar. Am să citez câteva rânduri, eliminând cu bună știință numele lui Dominic Stanca. Iată: „Citindu-i azi însemnările de jurnal (ultimele, scrise pe patul spitalului ca înaintea unei trageri pe roată) îmi dau seama că nici atunci, ce grozăvie! nici atunci el nu socotea că e îndreptățit să se obiectiveze acordându-și măcar șansa postumități. Cel care tot timpul s-a arătat încântat de colegii lui, adesea exagerându-le virtuție, și-a gândit necruțător răsunetul posibil al cuvintelor sale tensionate. E bine așa? E bine să te lași devorat de șarpele îndoielii nimicindu-ți elanurile  dintr-o mare, primejdios de mare modestie tradusă printr-un umor si el excesiv, aplicat mai ales propriilor demersuri?

După ce am mai trăit exemplul lui Miron Radu Paraschivescu, cel care a lansat, apăsat, ideea că «nu are un puternic talent personal» drept care se mulțumea doar să dea echivalente romanești unor soiuri străine, îmi  vine să spun că nu, că  nu le trebuie oferite criticilor comozi asemenea capcane. Jocul superior care e frământarea artistului ce se vede, dintr-un prea mare exces de scrupule, învins în luptele (de atelier), dorința de a se desăvârși printr-o dureroasă etalare (și evident exagerare) a unor imperfecțiuni, ei bine, toate acestea sfârșesc prin a căpăta credibilitate.”

Este fără îndoială, un adevărat solilocviu al scriitorului, el era frământat de soarta literaturii și a locului unui scriitor anume dar în pielea căruia se și vedea, căci atitudini de maximă îndoială și de punere a altora înaintea interesului personal, ei bine acest tip de faptă i-a caracterizat viața vreme de câțiva zeci de ani.

Nu e de mirare că generații întregi l-au cunoscut pe Tomozei ca pe autorul cărții „Moartea unui poet”, o anchetă literară foarte interesantă, inedită la noi ca gen literar, un fel de reconstituire cvasi detectivistică a vieții și morții lui Nicolae Labiș. Dar să scrii zeci de ani literatură iar până la urmă ce e ales din opera ta să fie doar punerea în chenar a gândurilor despre un confrate, evident, iubit, prețuit, dispărut, nu pare echitabil în nici o ordine a lucrurilor, indiferent de contextul cultural!

Revenind la articolul despre Dominic Stanca, nu mă pot împiedica să remarc faptul că Gheorghe Tomozei presăra spuneri pe care într-un fel subconștient poate, și le-ar fi aplicat sie însuși: „…nu era un învins. Era, în ciuda exercițiilor îndelungate și în pofida precocității, un scriitor care abia începea să articuleze semnele unei mari opere. Citindu-l, mai corect spus, recitindu-l îmi dau seama că (…) începuse să vadă în sine tiparul de sânge și nervi al unui scriitor chemat să se rostească. A scris suficient pentru a exista.

A venit însă atrocele deznodământ. Intenționasem inițial ca în locul rândurilor acestea să încerc într-un scurt eseu să demonstrez vigoarea talentului lui (…) printr-un convingător colaj de citate dar patima mea pentru jurnalistică mă învinge (și mă convinge) că nu e – cel puțin pentru penița mea – vremea cea mai potrivită pentru a analiza «la rece» o viată și o operă devenite, prin devălmășie, o rană.”

Exercițiul pe care vi-l propun mi se pare, sincer, tulburător căci, repet,  dacă facem abstracție de numele scriitorului evocat (într-un articol din 18 martie 1983) aceste rânduri parcă ar fi scrise de un dublu al lui Tomozei despre sine! Ca și cum am asista la un exercițiu liric al lui Pessoa, scriitorul  care își crease eu-ri alternative pentru a se putea exprima bine sau pentru a-și dezorienta contemporanii… Viaţa și opera le resimțea Gheorghe Tomozei ca pe o rană continuă, fiind structural creat parcă să vază partea goală a paharului: și-a evocat nu odată cu deznădejde originea socială, mama dintr-o familie nu neapărat săracă sau foarte săracă, dar oricum  modestă, o femeie  încăpățânată și într-un anume fel cu o personalitate forte, care pleacă din sat spre București din pricina pruncului pe care îl purta în pântec.

Ce vremuri, în 1936, când această fată frumoasă preferă să înfrunte o lume conservatoare, să fie o rebelă, și să facă un copil din flori. Copil născut la Leagănul de orfani „Sfânta Ecaterina” din București, unde Franța Stănescu (născută la 1 aprilie 1917, la Pucheni, Raionul Muscel) mai rămâne o vreme hrănind cu laptele ei și alți copii abandonați, frați de lapte al micului Gheorghe (se pare că i-a dat acest nume după numele tatălui biologic, rămas până la urmă necunoscut).

Copilăria cea mică s-a petrecut așadar într-un leagăn de copii și apoi într-o cămăruța cu chirie din strada Ion Călin. Zilele celor doi nu erau ușoare: Franța muncea ca să poată întreține copilul pe care-l lăsa în grija unei vecine. Lucrurile s-au mai îndreptat după apariția acelui domn Tomozei, cu care ea se va căsători cam când copilul avea vreo șapte ani și care l-a înfiat cu acte în regulă, dându-i numele său. Pe acest domn Tomozei, poetul avea să-l numească „tată” pentru că i-a și fost tată cu adevărat.

L-am cunoscut și eu, mult mai târziu prin 1986, locuia la București, într-un bloc cu patru etaje din  cartierul Drumul Taberei, pe  Aleea Callatis, împreună cu a doua sa soție, Rodica. Mama Franța, demnă și la fel de încăpățânată, își reluase numele de fată, Stănescu. Tatăl, gârbovit și bolnav păstra urmele bărbatului chipeș care fusese. Relația dintre tată și fiu  era de o complicitate caldă, iar tatăl avea să-i lase fiului… cinci caiete școlărești dictando cu coperți de vinilin, scrise cu literă aproape ilizibilă, povestea vieții sale pe care vai, nimeni nu a citit-o mai apoi și nimeni nu a putut-o descifra.

Din copilărie, Gheorghe Tomozei avea amintiri în general frustrante, nu era un copil care se juca cu alții, prefera joaca pe un preș uzat cu chibrituri și nasturi sau pe dușumea, în așteptarea mamei. Amintirea bombardamentelor din război, apoi cârciumei în care lucra mama, apoi a valului proletar în care «tovarășa Stănescu» devenise un fel de asesor popular, toate astea, erau evocate mereu. Noul regim de după al doilea război mondial dădea celor săraci o șansă, dacă știau și voiau să o folosească și tânărul Tomozei talentat la literatură, istorie și caligrafie, a folosit-o din plin. Așa începe să scrie, să versifice și așa ajunge mândria mamei sale.

În fapt, peisajul argeșean, acel «la tară» adeseori evocat, nu există încă, trebuie că familia să se fi apropiat mult mai târziu de fata rebelă plecată la București, prea mândră ca să divulge numele tatălui plodului său, prea mândră ca să se întoarcă înapoi, la Pucheni și Malu cu Flori. Așa că Bucureștiul este locul copilăriei poetului, cu adresa din strada Ion Călin unde au locuit o vreme. Intrarea la Școala de literatură „Mihai Eminescu” avea oarecum să îi pecetluiască destinul. Avea să fie scriitor și numai scriitor.

***

Într-un timp în care gluma nu era chiar cea mai bună cale de-a trece nici de cenzură nici de privirile acre ale unor «tovarăși», Tomozei era un ludic în sensul cel mai pur și mai literar al termenului. Aceasta a fost una din frecvențele pe care s-a întâlnit cu Nichita Stănescu, și uite-așa se amuzau ei de toate și de tot, presărând în umorul lor pete de literatură, vrute sau nevrute. Stau să mă gândesc, dacă Bulgakov, sau Ilf și Petrov, mari scriitori ruși care au ironizat în chip genial stereotipiile umane ale unui bolșevism primitiv, sunt încă așa de actuali și de gustați de ce nu ar fi gustate ironiile fine, rafinate și cutezătoare ale contemporanilor noștri?

Ironia era floreta cea mai fină din arsenalului lui Tomozei, ironie dublată adeseori de o aciditate greu de suportat de unii. Vocea îi devenea un pic răgușită și cuvântul lovea pieziș, fără drept de apel. Asta, rar. În cea mai mare a timpului Tomozei nu privea drept în fată interlocutorul, îi evita privirea aruncând o străfulgerare piezișă de parcă ar fi fost angajat într-o luptă corp la corp. Ironia nu îl părăsea însă niciodată, poate doar atunci când atacul «contemporanilor» era foarte greu de suportat precum în scenariul unui proces înscenat la revista Argeș, proces care i-a mâncat sănătatea ani în șir.

El se așteptă ca gesturile sale de cultură făcute fată de zona geografică pe care o considera de obârșie (prin mama sa) să fie apreciate sau, mă rog, puțin măcar lăudate, căci recunoștință îi era  adesea singura posibilă răsplată.

În cazul Argeș nu a fost deloc așa. Toată lumea recunoștea că făcuse o revistă extraordinară, în care pusese și inventivitate și talent de editor, susținuse nume importante precum Fănuș Neagu, Ileana Mălăncioiu, Florența Albu, Ana Blandiana, Romulus Rusan, Ion Negoițescu, Florin Mugur, Nichita Stănescu și cați alții; colecția revistei așteaptă, cred, să apară în ochii publicului. El nu avea însă abilitatea necesară de-a nu străluci în urbea de adopție probabil, acumulând un soi de invidie latentă și care avea să facă explozie.

***

Secretar general de redacție la revista „Cinema“ sau mai apoi la Almanahul Asociației Scriitorilor din București, Gheorghe Tomozei a avut prieteni, dar după moartea lui Nichita s-a simțit singur. A fost publicat, dar nu a fost mulțumit. A ajuns în cărțile de scoală și a luat premii peste premii, dar se lăsa copleșit ușor de o răutate, de o cronică malițioasă sau răutăcioasă, de un „război“ literar pe care îl pierdea. Această latură a felului său de a fi m-a făcut să spun că a avut o viată ciudată, cu perle albe și perle negre. Peste cele albe trecea poate cu ușurință, dar pe cele negre le vedea și se amăra nespus.

Cel mai autentic este însă Gheorghe Tomozei în substanțială sa operă poetică din care puteți citi acum o selecție. Cine va scrie, sper, până la urmă, „Viaţa lui Gheorghe Tomozei”. Sper să fie cineva de bună credință, iubitor de literatură și de poeți, cineva care să știe să se scufunde într-un timp și să îl înțeleagă așa încât paginile superbe scrie de el  să ajungă la cititor, iar viată sa, dedicată numai și numai literaturii, să nu fie uitată. Cred că asta și-ar fi dorit.

—————————-

Cleopatra LORINŢIU

Institutul Cultural Român

Tel Aviv, Israel