Mariana Gurza-***

Mariana Gurza scrie din prea-plinul sufletesc. Sunt, firește, stângăcii la acest debut amânat. Dar ,,sertarismul” poetei, lăsând pe dinafară multe alte ,,texte” (ca sa fim în ton cu limbajul exegetic) închipuie nu doar un album de familie, cu destinație precisă. Erupțiile de revoltă, coborând în concret, transcrise ritmat, fac casă bună cu cele ale afectivității, inundând pagina. Încât, izvodite din ,,pământ și sânge” (Dor), aceste poeme – ,,boabe de lacrimi” vin să întărească o veche și știută concluzie : într-o societate care, afundându-se în mlaștina tranziției, vrea să tranzacționeze orice, există ceva – ne previne cu sensibilitate Mariana Gurza – care nu poate fi cumpărat.Și acest ceva este tocmai iubirea. La picioarele ei, autoarea depune ca ofrandă un buchet de poeme. (Adrian Dinu Rachieru)

Iubitule, voi fi umbra ta

Eu încă mai sper
să am o plecare provizorie,
să mă pot întoarce,
și să fiu tânăra femeie din vis.
Să-ți spun: Vezi, n-am murit,
n-am vrut să te las
singur cu umbra mea!
Cu toate că moartea
e doar un drum…
De-aceea,
eu n-am să mor niciodată
cu adevărat.
Totul e un simulacru
de moarte.
E doar șarada.

Eu, tu şi marea

Eu, tu și marea
nu vom mai fi decât amintirea
nisipului fierbinte,
a urmelor lăsate de pașii noștri.
Pe valul albastru,
doar tu și eu
vom ști
unde am ascuns
scoica tinereții noastre
mușcată de alge,
de rechini
și de pești răpitori.
O să-mi fie dor
de spuma albastră,
de pescărușul rănit,
căzut pe o plajă pustie,
fără dragostea noastră.
Ne vom regăsi printre stele,
deasupra mării, de unde vom privi
cum alții aleargă și culeg
ceea ce noi doi am sădit
pe o plajă albastră.

Cerul plânge în inima mea

Am crezut că travestindu-mă
în lumină,
în disperare
am să-ți adorm imaginația.
Am reușit să-mi zăresc îngerul
rătăcit în mine,
căutându-mă
în gestul meu
de umilință.