Apariția Asistenței Sociale ca instituție modernă,

De-a lungul istoriei, prin evoluția științei, tehnicii și conștiinței umane, omul a căutat înțelegerea și rezolvarea problemelor individuale și societale. Imperfecțiunea umană și a legilor sale nu au putut duce la eradicarea problemelor sociale, ceea ce a condus la înființarea asistenței sociale ca instituție a politicii sociale.

Asistența socială nu a apărut din neant, ea are o istorie empirică, confirmată de izvoarele istorice, care pot defini PROTO-ASISTENȚA SOCIALĂ, organizată pe principiul religios al organizațiilor bisericești și al actelor de caritate ale nobilimii față de clasa socială inferioară.

Astăzi, asistența socială modernă lucrează nu numai la ajutorarea beneficiarului aflat în nevoie, ci și la facilitarea imboldului de utilitate activă în cadrul societății.

„Asistența socială modernă este percepută de practicieni și de public drept o știință socială. De-a lungul timpului, ea s-a străduit să câștige caracteristicile științei.” (Epstein, 1999, p. 8, din citarea: Asistență socială. Compendiu de istorie, teorie și practică, ed. a II-a, Doru Buzducea, Editura Polirom, 2009).

Prima practică a politicii sociale apare în Anglia, în 1601, sub domnia Elisabetei I, care introduce așa-numita taxă a săracilor, plătită din impozitele clasei sociale înstărite, distribuită clasei aflate în nevoie. Acest fapt consfințește, din punct de vedere juridico-economic, implicarea statului în problemele sociale, prin evoluția sistemului și profesiei de asistență socială de mai târziu.

Treptat, cu avântul iluminismului, al valorilor de stânga și al Revoluției Industriale din secolul al XVIII-lea, evenimentele conștiinței istorice au condus la dispariția vechilor state feudale și la emanciparea formării statelor democratice prin definirea claselor capitaliste și a claselor muncitoare, prin capital, muncă și salariu. Problemele sociale ale clasei muncitoare au devenit și mai acute, conducând la nevoia implementării asistenței sociale ca instituție și profesie către sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XX-lea. Pionieratul în asistență socială aparține sistemului american, preluat mai apoi și personalizat de către țările din Europa, Asia și Africa.

Însă, de-a lungul istoriei, asistența socială a întâmpinat și obstacole datorită sistemelor totalitare, care au ostracizat profesia și nevoia asistenței sociale în societate, conducând, în cele din urmă, în unele state, la dispariția temporară sau parțială a sistemului de asistență socială comunitară.

Sistemele democratice au arătat nevoia reală a asistenței sociale, pe care nu au neutralizat-o și au integrat-o în drepturile sociale ale omului, ca factor de schimbare, ajutorare și modelare în societate, afișând realitatea socială. Ea a fost organizată în școli de studiu (postliceale și, mai apoi, studii universitare), în organizații profesionale (CASR) și organizații internaționale (OG și ONG), care au facilitat cunoașterea temeinică și accesul la profesie.

Valorile după care se ghidează asistența socială sunt alcătuite din respectul pentru demnitatea umană, confidențialitatea, autonomia, empatia, integritatea, solidaritatea și justiția socială, care sunt arme specifice codului de etică și ale personalității asistentului social, prezent și viitor.

În concluzie, astăzi, în secolul XXI, putem vorbi despre o asistență socială omogenă ca instituție, respectată, recunoscută de stat ca profesie și, de ce nu, ca o regină a implementării politicilor sociale.

1.1 Empirică (Tradițională)

Asistența socială empirică nu are la bază noțiunea științifică, ci doar experiența individuală, prin cunoașterea comună specifică evoluției istorice, având legi nescrise ale comunității.

Asistența socială își are originea tradițională în comunitățile rurale, precum familia și cele extrafamiliale (moașa, preotul, primarul, învățătorul și sfatul bătrânilor), fiind o interacțiune a agentului de socializare, având un substrat de control social și dimensiuni morale și religioase.

Asistența socială, avându-și originea în cutumele creștine de mântuire, a iubirii aproapelui și a ajutorării ca poruncă divină.

Ea, asistența socială tradițională, are ca sarcină transmiterea generațională a identității, a valorilor și a compensației sociale, deținând doar un rol moral, spiritual și filozofic, fără a implica instituția modernă, dar având un ascendent preliminar în definirea sa ca știință și entitate.

1.2 Modernă

Asistența socială modernă este definită prin cadrul universitar, legi și organizații profesionale fundamentate pe un stâlp al cunoașterii științifice solide, fiind o știință dependentă, care îmbină intradisciplinar materii precum sociologia, psihologia, antropologia, economia socială, gândirea critică etc.

Astăzi, în era globalizării, asistența socială are loc și funcționează în instituții precum administrația publică locală, națională și globală, medicală, școlară, juridică (probațiune) și neguvernamentală, care vin în ajutorul politicilor de combatere a sărăciei, problemelor sociale, comportamentului deviant și a cauzelor acestora, ducând la înțelegerea, revigorarea demnității individului și reintegrarea sa pe scara socială, fără a stigmatiza sau mustra.

Asistenții sociali devin inginerii sociali de coerciție și autonomie în societatea contemporană prin documentele sociale (ancheta socială, fișe, dosare, chestionare etc.), prin situația reală, ajutând la evidența statisticilor la nivel național și internațional.

Concluzionand, asistentul social devine un cercetător fin al practicilor demografice de teren, munca sa fiind atât la birou, cât și la domiciliul beneficiarului, în colaborare cu autoritățile locale.

A consemnat,

Alexandru-Eusebiu Ciobanu,

Redactor-șef Timpul Vrancea,

Student