Tradiții și obiceiuri românești asociate primăverii

(I) Dragobetele, personificare mitică a iubirii în cultura populară

Ziua de 24 februarie e cunoscută în popor ca dată de celebrare a obiceiului numit Dragobete. Tradiția populară ne învață că Dragobete este un zeu autohton al dragostei și al bunei dispoziții, celebrat la final de februarie sau început de martie, în funcție de zona etnografică. El era un tânăr zeu, echivalent al unor divinități antice ale dragostei precum Osiris, Adonis, Eros și Cupidon sau Năvalnicul din mitologia românească. (după I.Ghinoiu 2020)

În diferite zone etnografice, poartă diverse denumiri precum Dragomir, Iovan, Iorgovan sau Cap de primăvară. Mitologia populară ni-l prezintă ca fiu al Dochiei, dar total opus ei. Astfel, spre deosebire de Dochia, Dragobete semnifică binele, iubirea, pozitivismul și este patron al păsărilor care primăvara se adună în cârduri, își caută perechea și își construiesc cuiburi. La fel fac și tinerii din sate, care în această zi se adună în poieni sau pe lângă păduri, îmbrăcați de sărbătoare și pleacă la cules de flori de primăvară. Acolo ei fac și un foc mare, pentru a se încălzi. La întoarcere, cei care se plac se sărută, iar gestul e interpretat ca o declarație publică ce va anunța nunta în toamna aceluiași an. (I.Godea 2007)

În această zi, fetele strâng zăpadă dintr-o poiană curată, iar apa rezultată din neaua topită o păstrează tot anul, spălându-se cu ea atunci când vor să fie mai frumoase. Se spune că zăpada trimisă de Dragobete, numită “neaua zânelor”, poate păstra și chiar spori frumusețea cuiva pentru că e trimisă pe pământ de zâne și e apărută din zâmbetul lor. (I.Godea 2007)

Cu ocazia zilei de Dragobete, bătrânii satului acordau o îngrijire specială animalelor din ogradă. Sacrificarea animalelor este interzisă în această zi. (Historia.ro)

Mai mulți specialiști au încercat să stabilească originile termenului. Astfel, Dragobete are cel mai probabil origini slave (drag), susține Nicolae Constantinescu, etnolog la Universitatea din București, care spune că nu există atestări documentare mai vechi de secolul XIX, în acest sens. Lingvistul Lazăr Șăineanu propune analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime” (gândul.ro, feb.2010). Al.Ciorănescu propune ca etimon cuvântul sârb „drugobrat”, ce s-ar traduce „cumnat” (România literară, 3 sept.2009). “Micul dicționar academic” atestă folosirea termenului încă din 1774.

Cosmina Marcela Oltean

[Foto – (1) gds.ro, (2) discover-romania.ro, Referințe: Ioan Godea 2007, Dicționar Etnologic Român, Ed.Etnologică, p.291-29; Ion Ghinoiu 2020, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Ed.Univers Enciclopedic Gold, p.74-75; Gândul.ro; Historia.ro; România literară]

(II) Mărțișorul, un element de patrimoniu cultural imaterial din lista UNESCO

Vechi obicei răspândit pe tot teritoriul României, “Mărţişorul” a fost și este practicat şi în alte zone sud-est europene. În forma actuală, mărțișorul este un obiect de podoabă ce se oferă în dar, în prima zi a lunii martie, lună de la care împrumută și numele, lună care la rândul ei și-a primit numele de la Mars, zeul războiului. Mărțișorul, așa cum îl știm mai recent, e un obiect miniatural, prins cu un șnur realizat din două fire de mătase, unul roșu și unul alb, răsucite și cu ciucuri la capete.

Primele obiecte ataşate şnurului alb-roşu au apărut în secolul XIX și au fost monede din metal, aur sau argint. Acestea au fost înlocuite cu diverse tipuri de podoabe artizanale, de obicei din argint, şi mult mai târziu au apărut mărţişoarele din lemn şi textile (cânepă). Azi vorbim de o și mai mare varietate de materiale folosite la confecționarea obiectul atașat șnurului, iar ca obiecte-simbol sunt preferate trifoiul și potcoava, asociate cu norocul, ghiocelul și inima.

Element de patrimoniu cultural imaterial, Mărţişorul a fost înscris de UNESCO, în 2017, în Lista Reprezentativă a Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii în urma candidaturii unui dosar multinaţional numit “Cultural Practices Associated to the 1st of March”, realizat printr-o colaborare între România, Bulgaria, Macedonia și Republica Moldova.

Mărțișorul în cultura populară. Şnurul bicolor, singurul mărţişor autentic

În satul tradițional din Transilvania, Banat, Maramureș, centrul Munteniei, vestul Olteniei și sudul Dobrogei, luna echinocțiului de primăvară și a Anului nou agrar se numea Mărțișor. Acesta era o reprezentat doar de șnurul bicolor, fără alte accesorii. Se spune că cele mai vechi mărțișoare erau făcute din lână albă și neagră sau albă și albastră și se dădea în dar în ziua din martie în care apărea Luna Nouă. Firul tors înseamnă trecerea timpului și a vieții omului. (după I. Ghinoiu 2020)

Mărţişoarele sunt simboluri ale renaşterii naturii, în lupta ciclică dintre iarnă și primăvară, şi au rol de talismane. Albul semnifică puritate, iar roşul protejează de rele în credinţa populară. „Şnurul este mai important decât obiectul ataşat lui. Acesta este mărţişorul autentic“, spunea Dr. Virgil Niţulescu (manager, Muzeul Național al Țăranului Român).

“Mărţişorului tradiţional i se spunea Marţ, Mărţug sau Mărţiguş și era o amuletă alcătuită dintr-un bănuţ de argint, prin care trece şnurul ale cărui culori simbolizează: albul – puritatea începutului, roşul, atribut al vitalităţii – sănătate, frumuseţe sau iubire, dar şi victoria soarelui asupra frigului, care marchează renaşterea naturii. În credinţa populară, Mărţişorul are o funcţie magică, protectoare într-un prag temporal important – primăvara şi o funcţie festivă, care marchează o dată importantă din calendarul popular, căci el este supranumit Cap de primăvară”. (INP)

Mărțișoarele erau lucrate în casă, de femei și fete, și se purtau la gât, la mână, la pălărie și mai rar, la piept. Inițial, acesta era perceput ca o amuletă ce trebuia să-l apere pe purtător de “forțe malefice și întruchipări ale duhului iernii care încerca să împiedice instaurarea primăverii. Această protecție era dată de firul roșu” (I.Godea 2007).

La aromâni, mățișorul se purta la picior. Prin asocierea celor două elemente cromatice (roșu însemnând viață, căldură, iar alb, absența vieții), mărțișorul reprezintă o luptă pentru viață, pentru regenerare și un nou început. Fetele îl purtau pentru a fi frumoase, iar din dorința de a avea fața curată, adăugau șnurului un bănuț de argint. Despre monedele cu rol de mărțișor se știa că atrag bogăția, dar și că pot exociza demonii păgubitori pentru sănătatea omului. Mărțișorul se purta doar în momentul în care iarna era considerată învinsă. (I.Godea 2007)

Astfel, în funcție de zonă, ziua mărțișorului se stabilea fie la 9 martie, fie la Bunavestire, la Florii, atunci când apăreau primele păsări călătoare sau când înfloreau vișinii și caișii. Șnurul se lega de ramurile pomilor fructiferi, pentru ca aceștia să rodească. În unele zone din Moldova, șnurul se lega de tufe de trandafiri albi sau roșii și se cumpărau produse albe și roșii (pâine, caș, vin). În Bucovina, șnurul alb cu roșu era păstrat tot anul pentru a feri purtătorul de deochi. (I.Godea 2007)

Oamenii din Transilvania agățau mărțișorul la uși, la ferestre sau de coarnele animalelor pentru a speria duhurile rele. În Bihor, oamenii se spălau cu apă de ploaie pe 1 martie pentru a-și înfrumuseța și însănătoși trupul, iar în Banat fetele tinere credeau că vor fi iubite dacă se spală cu zăpadă.

Știm despre mărțișor că e prezent și în cultura altor popoare din sud-estul Europei, cum sunt bulgarii, sârbii și grecii, care îl contextualizează în mod similar poporului român. Mărţişorul este o tradiţie de primãvarã transmisã încã din Antichitate. “În Roma antică, Anul Nou se celebra pe 1 Martie, până în anul 153 î.Hr., putem atribui primei zile de primăvară semnificaţia de început al calendarului moştenit din tradiţia europeană”(Ioana Ruxandra Fruntelată, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, Academia Română). În alte contexte, spunem Mărțișor când ne referim la ziua de 1 martie, ziua Dochiei, la luna martie în întregime sau la ramurile de salcie primite de la biserică în ziua de Florii.

Toate aceste tradiții și obiceiuri au conturat în timp și câteva legende ale marțișorului, care încearcă explicarea originii obiceiului prin basme și personificări, acestea fiind: “Tânărul care a salvat Soarele”, “Baba Dochia”, “Lupta Primăverii cu Iarna”, “Fratele și sora hanului” (basm bulgăresc), “Femeia și bărbatul”.

Păstrarea şi transmiterea obiceiului de a dărui şi primi acest simbol al sosirii primăverii este încurajată an de an și de instituțiile de cultură prin activități de învăţare informală, în ateliere de creaţie, în cercuri şi programe şcolare.

Cosmina Marcela Oltean

[Foto – (3,4,5) internet; Referințe: Ioan Godea 2007, Dicționar Etnologic Român, Ed.Etnologică, p.459-460; Ion Ghinoiu 2020, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Ed.Univers Enciclopedic Gold, p.86; Institutul Național al Patrimoniului, https://patrimoniu.ro/utile/item/421-1-martie-martisorIoana-Ruxandra Fruntelată, Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu”, Academia Română; Adevarul.ro, citat Dr.Virgil Niţulescu, https://adevarul.ro/stil-de-viata/martisorul-o-traditie-pe-cale-de-disparitie-1414116.html ]

(III) Ghiocelul, “prima floare de pe pământ”

Ghioceii simbolizează speranţa, prietenia, inocenţa, puritatea, alinarea și smerenia. Răspândit mai ales în Europa și Asia, există varietăți ale plantei care înfloresc din ianuarie până în martie. Cunoscut sub mai multe denumiri, ghiocelul a fost numit oficial Galanthus în 1753, de către botanistul suedez Carl Linnaeus. Ghioceii (în limba greacă: gala – lapte, anthos – floare; “floare albă ca laptele”) sunt plante bulboase din familia Amaryllidaceae, ce se împart în peste o sută de specii, dar nu au varietate cromatică precum alte flori, ei sunt doar albi, iar cel mai des întâlnit este Galanthus nivalis, ghiocelul comun.

Primul semn de viață la granița dintre iarnă și primăvară

În ţara noastră există o rezervaţie unică de ghiocei – Galathus plicatus, în nordul Dobrogei, mai precis în Podişul Babadag, Cerna şi Măcin. Galathus plicatus este o specie protejată atât la nivel naţional cât şi european. Ghioceii răsar de multe ori înainte de topirea zăpezii şi rezistă foarte bine la temperaturile scăzute, lucru greu explicabil având în vedere fragilitatea acestor flori. Animalele sălbatice evită florile de ghiocel, nu le consumă niciodată și se știe faptul că bulbii conțin substanțe otrăvitoare atât pentru animale cât și pentru om. Dar ghioceii au și puteri tămăduitoare. Una din substanţele pe care o conţin, numită galantamină, pare să fie una din căile naturale prin care poate fi prevenită şi chiar tratată teribila maladie Alzheimer şi demenţa senilă. Studii făcute până acum au dovedit acest lucru, iar cercetările continuă.

Legende populare asociate ghiocelului

Tot din tradiția populară aflăm și legenda gingașei flori albe, devenită simbol al primăverii – ghiocelul. Una dintre legende vorbește despre un bărbat văduv cu opt copii, alungați de mama vitregă după ce tatăl se recăsătorește. De supărare, cei opt copii se transformă în opt specii diferite de flori. Tatăl pleacă în căutarea lor, dar nu-i găsește, iar în final ia și el forma unui ghiocel. (I.Ghinoiu 2020)

O altă legendă vorbește despre cum și-a primit iarna culoarea albă. Aceasta povestește despre cum fiecare lucru pe pământ a primit propria culoare, iar când a venit rândul iernii, Dumnezeu a lăsat-o să-și aleagă singură culoarea. Iarna a încercat să împrumute o culoare de la iarbă, de la trandafir, apoi de la viorea și floarea-soarelui, dar toate au refuzat-o pe rând. Supărată, iarna a ajuns la ghiocel, căruia i-a împărtășit necazul ei, iar ghiocelul, înduioșat, s-a oferit să-i împrumute culoarea sa, pe care s-o împartă. “De atunci iarna poartă veșmântul alb ca al ghiocelului și drept recompensă, zăpada îl lasă să-și scoată căpșorul afară, de cum începe să se arate primăvara”. (Legendele florei 1994)

Mulți cred că e de bun augur să cultive în propriile grădini aceste flori albe. Se crede că o gospodărie în care sunt ghiocei este ferită de boli. Se mai spune despre ghiocel că este prima floare de pe pământ. Conform unei vechi legende, atunci când Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai era iarna, iar pământul era acoperit cu un strat gros de zăpadă. Pe măsură ce înainta prin zăpadă, Eva a început să îngheţe şi să plângă, amintindu-şi de frumuseţile din Grădina Paradisului. Atunci, din zăpada atinsă de lacrimile ei, au răsărit ghioceii.

Cosmina Marcela OLTEAN (MNCR)

Mihăiță SILIVESTRU (Muzeul Satului Topolog, Tulcea)

[Foto – (6,7) Mihăiță Silivestru (PRO HD Studio), locație: Rezervația Naturală Dealul Secaru, Dobrogea; (8) internet; Referințe: Ion Ghinoiu 2020, Calendarul țăranului român. Zile și mituri, Ed.Univers Enciclopedic Gold, p.72-73; Legendele florei 1994, p.182]

Publicat în Actualitate, Cultură, Etnografie, EvenimenteRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *