Ultimele zile din viața lui Dostoievski

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!” era crezul său, iar pana care-i ţâşnea din suflet îşi trăgea seva din lumea penală a ocnelor siberiene, unde a fost încarcerat cu lanţuri la picioare. Ridicat la rangul de mari gânditori, titanul literaturii ruse a crezut până în ultima clipă a vieţii sale că lumea se va salva prin frumuseţe.

În Dicționarul enciclopedic rus din 1875, editat de I. N. Berezin, profesor la Universitatea din Sankt-Petersburg (anul al II-lea, seria V, fascicolul 2), biografia alcătuită de V. Z. este publicată cu o mulțime de greșeli referitoare la data nașterii, viața și opera scriitorului.

În Jurnal de scriitor, volumul I, Dostoievski ne precizează: „E greu să-ți imaginezi că pe o jumătate de pagină se pot face atâtea greșeli. Nu m-am născut în 1818, ci în anul 1822. Răposatul meu frate Mihai Mihailovici, editor al revistelor Vremia [Timpul], Epoha, a fost mai mare și nu mai mic cu patru ani decât mine (…)”.

De atunci până în prezent, celebrele dicționare ale lumii chiar (Le Petit Robert des noms propres, Britanica Concise Enciclopedia, Larousse etc.) prezintă anul nașterii 1821, iar prenumele: Fedor, Fiodor, Feodor. În descrierea CIP de la Biblioteca Națională a României este trecut Feodor Mihailovici Dostoievski. Varianta cea mai sinceră este cea a editorilor români care au trecut pe copertă: F. M. Dostoievski, ca să nu intre în încurcături, probabil, iar în pagina biografică din carte: Fiodor Mihailovici Dostoievski. Mulți văd, puțini cunosc!

Primul succes, prima criză de epilepsie

Familia Dostoievski provenea dintr-un neam de lituanieni cu funcții în armată și judecători, din satul Dostoievo, de la care li se trage și numele. Tatăl viitorului scriitor, ursuz, furios, zgârcit și alcoolic, era căsătorit cu Maria Feodorovna Neceaeva care provenea dintr-o familie de negustori ruși, iubea poezia, interpreta romanțe, citea romane și-l adora pe Pușkin. O femeie de-o mare noblețe sufletească, frumoasă și veselă, care moare la 35 de ani, în urma unei tuberculoze și lasă în grija soțului ei, medic, 8 copii. Familia se destramă, frații mici ajung pe la rude, iar cei doi mari sunt înscriși la  pensionul francezului Souchard.

Pe când frații Dostoievski urmau liceul la Petersburg, Pușkin fusese ucis în duel, Ceadaev era declarat nebun, Lermontov exilat în Caucaz, iar Gogol, cu moartea în suflet, luase drumul străinătății. Mihail Andreevici Dostoievski hotărăște ca băieții lui să urmeze Școala de inginerie, căci visa pentru băieții săi o carieră strălucită și bănoasă în branșa inginerilor militari.

La școală, băiatul blond cu fața palidă, îngândurat, nervos și visător, nu râdea. Jocurile nu-l amuzau. Citea în timpul liber. Își dorise ca în locul puștii să țină în mână cărți de literatură și să n-aibă chivără pe cap, să nu mai fie aliniat în front și să audă comandantul tulburat urlând: „Dreeepți! Pe front nu există soare. Dreeepți!”.

La Petersburg nu intra soarele nici în amfiteatrele palatului impunător, cu disciplina militară și regimul ei insuportabil. Topografia și fortificațiile nu-l îndepărtează pe student de Hamlet, Faust, Moș Goriot, de istorie, filosofie și literatură rusă. Citea tot ce a scris Balzac, V. Hugo, George Sand, Eugène Sue, Pușkin. Adolescentul Feodor Dostoievski își dorea de atunci să devină un fel de Shakespeare sau Pușkin. Creația sa timpurie își trage seva din Gogol. „Și câte n-am visat în tinerețea mea, câte n-am trăit din toată inima, cu tot sufletul, în reverii înflăcărate parcă cu opiu”, declară în Jurnal de scriitor spre sfârșitul vieții.

Se considera poet, nu inginer, atunci când e numit într-un post modest, la secția de desen tehnic a departamentului ingineresc din cadrul armatei. Nu era un sihastru, îi plăcea viața de seară din cafenele, chefurile ofițerești, jocul de cărți, căci așa cum spunea, „să studiez viața oamenilor este principalul meu țel și amuzament”.

Cu lanțuri la picioare, o evanghelie și 10 ruble spre Siberia

Sub influența lecturilor din literatura franceză scrie primul roman, în 1845. Drumul gloriei în literatura rusă începe cu romanul Oameni sărmani, în 1845, scris sub influența autorilor francezi. Succesul uriaș îl aduce în preajma criticului Belinski care-l introduce în salonul familiei Panaev și cercul Petrașevski.

Soția lui Panaev, de care se îndrăgostește Feodor, o brunetă fermecătoare și actriță, scrie în memoriile sale: „Dostoievscki era un tânăr nervos și sensibil. Micuț de statură și blond cu o culoare bolnăvicioasă a feței, ochii cenușii, buzele palide tresăreau nervos. La început a fost timid, apoi s-a dovedit un mare autor de dezbateri și un certăreț pătimaș. Își exprima prea fățiș orgoliul său de scriitor și părerea prea bună despre talentul său.”

Publică Dublul, are un succes imens, stârnește invidii printre amici, este luat în râs. Într-un salon al vremii, o tânără cu păr buclat și nume ilustru, care-și dorea să-l cunoască pe autorul romanului Oameni sărmani, are surpriza să constate cât este de timid, iar literatul în fața femeii frumoase leșină, își pierde cunoștința. De fapt, are prima criză de epilepsie, nediagnosticată medical.

Genialul înălțat la ceruri de către unii și coborât în infern de către alții după primele succese literare își dă seama că Petersburgul devine un iad pentru el. Se închide în sine, continuă să scrie. „Pana mea era condusă de izvorul inspirației care țâșnea direct din suflet”, îi scria fratelui său, Mihail, în 1847.

În cercul lui Petrașevski se bucură se stimă, citește toți autorii din bibliotecă, însă concertele chopiniene și seratele literare sunt transformate în discuții politice despre socialism. Activitatea monitorizată a cercului duce la arestarea membrilor ei din ordinul Țarului Nicolae I. Încarcerat în fortăreța Petropavlovk, anchetat de către o comisie secretă de anchetă, citește operele lui Shakespeare și Jane Eyre de Charlote Bronte, pentru că așa cum susținea, „Literatura este una din expresiile vieții poporului, este oglinda societății.”

Membrii sunt învinuiți de apartenență criminală la o societate secretă cu planuri dușmănoase împotriva bisericii ortodoxe. O trăsură neagră cu geamurile înghețate i-a dus pe un podium de lemn acoperit cu pânză neagră sub o spânzurătoare. Aliniați, în timp ce vântul șuiera sinistru, cu armele îndreptate spre cei 21 de membrii, condamnați în genunchi, în răpăiala tobelor li se anunță pedeapsa: deportarea în Siberia.

Totul fusese aranjat, aproape de pedeapsa cu moartea prin spânzurare, însă Țarul Nicolae I e cel care le-a comutat pedeapsa capitală în deportarea în Siberia.

Feodor Dostoievski primește doar 4 ani de muncă silnică la ocnă în Siberia. În aceeași zi scria fratelui său Mihail: „Nu m-am întristat, nu mi-am pierdut curajul. Viața e viață pretutindeni, viața e în noi înșine, și nu în cele din afară. Lângă mine vor fi oameni, iar să fii om între oameni și să rămâi astfel pentru totdeauna, oricâte nenorociri s-ar abate asupra ta să nu te descurajezi și să nu decazi, asta înseamnă viață, în asta stă menirea ei. Eu am înțeles acest lucru. Această idee a pătruns în carnea și sângele meu. Da! Adevărul. Capul acela care crea, care trăia viața sublimă a artei, capul acela a fost retezat de pe umerii mei. Au rămas amintirea și figurile create și încă neînchipuite de mine. E adevărat, ele o să mă roadă pe dinăuntru! Dar mie mi-a rămas inima și aceeași carne, și același sânge, care pot să iubească, să sufere, să compătimească, să țină minte ca și până acum, iar toate astea înseamnă totuși viață. Niciodată încă resurse atât de bogate și sănătoase ale vieții spirituale nu au clocotit în mine ca acum”.

Cu o evanghelie primită cadou și 10 ruble, cu lanțuri grele de 4 kg la picioare, urcat într-o sanie e dus în Siberia. Era prima sa călătorie prin Rusia, prin ger. Se întâmpla prin 1850, când ajunge la fortul Omsk înconjurat de șanțuri și diguri de pământ. Omul plin de speranțe, sete de viață și credință, cu darul clocotitor de a scrie, dar n-avea pană, se întâlnește cu temnicierul șef Krivțov, un barbar fioros, roșcovan, beat și unsuros, cu epoleții murdari, care îl amenința cu bătaia la cea mai mică abatere.

Ras în cap, îmbrăcat într-o tunică în două culori, o șapcă moale, pătrunde în cazemata ocnașilor cu dușumeaua putrezită, apa curgea de pe acoperiș în interior, cu sobe care scoteau fumul înăuntru, purici, păduchi și ploșnițe, zăngănit de lanțuri și paturi de lemn. Ocnașii de la Omsk jucau teatru, făceau baie sau zăceau pe un pat de spital întotdeauna cu lanțuri la picioare.

Lumea penală, adunată din toate colțurile Rusiei, de la contrabandiști, falsificator de bani, tâlhari, limbuți tăcuți, ursuzi, la oameni luminoși, buni și disperați, este sursă de inspirație pentru cartea Amintiri din casa morților. Trăiește în același loc cu cele mai sinistre celebrități ale cronicii penale și devine mai întâi salahor, apoi dezmembrează șlepuri stând în genunchi în gerul ce îngheța mercurul. În cimitirele vii din ocnele siberiene se duce lupta pentru supraviețuire.

În închisorile țariste de sărbători, ocnașii în lanțuri cântau, jucau teatru. A plecat din ocnă cu marile figuri pentru romanele pe care le va scrie ulterior: Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii.

Între două interogatorii, gândurile negre erau alungate de petecul de cer din geamul spart al cazematei. Nu-și smulge speranța cu sânge rece din inimă ca s-o înmormânteze, trăiește cu dorul de a scrie, dar n-avea pană, nici hârtie. Peste ani va scrie despre Siberia: „Însingurat sufletește, îmi revedeam întreaga viață de până atunci, îmi analizam trecutul, mă judecam aspru și fără milă, iar uneori îmi binecuvântam soarta pentru că mi-a hărăzit această singurătate, fără de care n-ar fi avut loc nici această judecată asupra-mi, nici această severă revizuire a vieții mele interioare.”

„Sunt un nebun fericit!”

În 1854 părăsește pușcăria din Omsk: „Libertatea, o nouă viață, învierea din morți”… Ce clipă minunată!

Înrolat ca simplu soldat în „Batalionul 7” de linie din Siberia, cantonat într-o gubernie de stepă, escortat fără lanțuri la picioare, cu „cerul deasupra, aer proaspăt în jur și sentimentul libertății în suflet”, ajunge în orășelul uitat de lume, Semipalatinsk, aproape de granița cu China. Are noroc. Vranghel, șeful închisorii, asistase la „execuția” grupului Petrașevski, îl cunoștea și adora ca scriitor, devenise între timp membru al procuratorii penale. Îl invită pe scriitor la el, se împrietenesc, fac baie în râu, pescuiesc, merg în excursii, fumează pipă, îi oferă pană și hârtie și cărțile din biblioteca sa, totul în secret. Sub protecția lui Vranghel, Dostoievski citește enorm, scrie, dar n-are voie încă să publice.

Regiunea Semipalatinsk, cu stepe acoperite cu ciulini și pelin, păduri de conifere, lacuri adânci și râul Irtîș, chei și stânci abrupte ascundea oamenii interesanți, iar tablourile naturii nu-l prea emoționau pe scriitor, ci oamenii care locuiau acolo. Aici o cunoaște pe Maria Dimitrievna, franțuzoaică după bunic, bolnavă de tuberculoză, căsătorită cu bărbat bețiv și violent și îndrăgostită de altul.

Povestea lor de dragoste se derulează în atmosfera specifică romanelor de mai târziu în care eroii se chinuiesc reciproc.“Nu mă gândesc la nimic altceva. Nu vreau decât să o văd, s-o aud. Sunt un nebun fericit. O asemenea dragoste e boală curată. Ea mi-a apărut în momentele cele mai grele ale vieții și a făcut să-mi reînvie sufletul și toată ființa. Despărțirea de ea m-ar face să-mi iau viața”, îi scrie lui Vranghel. Nu era primul bărbat din viața ei, ea era prima dragoste adevărată în viața lui.

Maria Dimitrievna trăia în lumea creată de el, uita să mănânce, să bea apă. În lumea în care banul hotărăște totul, cu solda lui de subofițer nu prea avea de unde întreține și o femeie. Trebuia să închirieze o locuință, să o mobileze. Ajung în fața altarului în 1857, cu un popă, iau ca naș șeful poliției, și fostul amant al Mariei pe care ea îl mai iubea în taină. Căsnicia lor cu toanele ei de gelozie și crizele lui de epilepsie, din pasiune se transformă în compasiune pentru alții.

„Ca să scrii bine, trebuie să suferi!”

În 1859 lui Dostoievski trece în rezervă, are voie să locuiască în orașele mici, nu în capitale, să publice în condiții acceptate. Familia se stabilește la Petersburg. Fratele său Mihail înființează săptămânalul „Vremea”, iar Feodor devine redactor șef. Este publicația unde își publică viitoarele romane. Incepe cu Umiliți și obidiți.

Paginile zguduitoare despre iadul ocnei din Amintiri din casa morților lecturate, stârnesc aplauze furtunoase în rândul studenților de la serata literară de la „Universitate”. Studenta Apollinaria Suslova îi trimite o scrisoare cu niște rânduri înflăcărate mărturisindu-și dragostea față de scriitor care se arată încântat de noua sa dragoste. Deși era însurat, îi răspunde studentei: “dragostea ta a pogorât peste mine ca un dar al lui Dumnezeu, pe neașteptate, ca din senin, după atâta oboseală și disperare. Prezența ta tânără a reînviat în mine credința și rămășițele energiilor din trecut”. Era prima dragoste înflăcărată în viața ei.

O vreme s-au întâlnit, s-au iubit pe ascuns, feriți de ochii Mariei, apoi au plecat pe rând din Rusia. În Europa, autorul romanului „Judecătorul” scrie mult fără să publice, descoperă lumea odioasă a viciului de la masa verde, unde în câteva ore oricine devenea putred de bogat sau dator vândut. Joacă la ruletă, câștigă, pierde, rămâne dator.

Studenta roșcată cu ochi albaștri avea 23 de ani. Ea s-a dăruit din dragoste, fără întrebări și calcule, au călătorit prin orașele din Europa, căci era prima fată cultivată din viața celui venit din infernul ocnei. Dragostea lor de la Paris, orașul lui Napoleon și a lui Balzac, Cartierul Latin, și clopotele lui Quasimodo, orașul lui colonel Pere Lachaise era ferită de ochii lumii. Se potriveau sufletește, dar nu și sexual.

În Europa descoperă Dostoievscki, lumea odioasă a viciului de la masa verde, unde în câteva ore deveneai ori putred de bogat sau îngrozitor de sărac. Se pierdeau averi uriașe, de distrugeau vieți. Apollinaria era de-o frumusețe tipic rusă, cu ochi plini de tristețe, pieptul înalt, cu o gândire însuflețită și o suferință ascunsă, numai că buzele ei aveau ceva de țărancă. Atunci, fata rusă din popor descoperă pasiunea scriitorului pentru ruletă.

Polina, rusoaica frumoasă din popor, când îl cunoscuse, era primul bărbat și prima dragoste, dar își dă seama abia la Paris că nu se potrivesc și că se îndrăgostise de o iluzie. Îl dorea din egoism, vanitate și răzbunare. Plecase din Rusia, ca să nu știe lumea că se încurcase cu un bărbat însurat și insista să se căsătorească cu el la Paris, nu și cu viciul lui. Deși știa că avea acasă o nevastă tuberculoasă, cu zilele numărate pe lumea asta, n-a știut niciodată de ce n-a vrut să divorțeze de ea. Nici el nu i-a spus vreodată de ce n-ar fi luat-o de nevastă. Rusoaica mândră l-a părăsit cu doar câteva luni înainte de a-i deceda soția.

După moartea fratelui și a soției, scriitorul a mai avut o relație pasageră cu Marfa Braun, o rusoaică inteligentă care venise să publice în „Epoha”. Avea experiență uriașă, agerime spirituală și memoria inimii, iar lui Dostoievski îi plăcea să le spună celor care doreau să devină scriitori: „Ca să scrii bine, trebuie să suferi!” Relația lor a fost pasageră. Nici ea n-a scris prea mult.

În 1864, Anna Corvin-Krukovski trimite la redacție povestirea Visul cu o scrisoare care-l emoționează pe autorul volumului Eternul soț. Corespondează, apoi se întâlnesc, se împrietenesc, îl invită acasă la ea. Sora ei, adolescenta Sofia, îi devine rivală în dragoste. Tatăl fetelor citește toate scrisorile și le avertizează: „Este ziarist și fost ocnaș. Trebuie să fiți prudente cu el”.

Boieroaica răsfățată, care dorea ca să ajungă scriitoare, dacă s-ar fi măritat cu el, nu i-ar fi adus tihna necesară mediului creativ. „Anna este extraordinar de deșteaptă, de cultivată (…) prea categorică și noi n-am fi fericiți împreună”, se consola în urma dragostei neîmplinite, scriitorul. Amândoi proveneau din medii diferite, hotărăsc să se despartă. Totuși, rămân prieteni.

Omul celor două bezne și familia lui

15 ani i-au trebuit scriitorului ca să plăsmuiască figura eroului principal din Crimă și pedeapsă. Un roman de spovedanie zămislit la ocnă, în clipe de deznădejde și tristețe. Spovedania lui va impune definitiv numele său în literatura universală și-n eternitate, pentru că așa cum spunea: „Raskolnikov pulsează sânge.”  Se inspira în a-și alege personajele din: bodegi, pușcării, hoteluri.

Anna Grigorievna își căuta de lucru, devine stenografa lui, îl ajută să stenografieze Crimă și pedeapsă.

Când scrie romanul, Crimă și pedeapsă, scriitorul se afla la o răscruce în a sa viață. Avea trei posibilități: să plece la Ierusalim și să rămână acolo, să plece în Occident și să se ruineze la jocul de ruletă sau să se însoare în Rusia, a doua oară. Anna avea 20 de ani și el 44 când s-au cunoscut. Alege ultima variantă. Se căsătoresc, pleacă în străinătate pentru 3 luni și se întorc după 4 ani. Primul copil se naște și moare la 3 luni. Proiectează romanul Idiotul.

Omul cu adolescența chinuită de moartea mamei pe care o iubea cu duioșie, tatăl alcoolic, ocna, pasiunea ucigătoare pentru ruletă, mariajul nefast cu Maria, copilul mort, își ia nevasta și se întoarce la Petersburg. Credea că „lumea se va salva prin frumusețe”.

O iau de la zero împreună, căci tot ce aveau fusese jefuit din casa lor, pierdut, prădat. Avea o familie așa cum a visat, o nevastă înțelegătoare și iubitoare, doi copii. Devine un tată sensibil și responsabil, împodobește pomul de Crăciun, dansează vals, alege rochiile pentru soția sa, are slăbiciune pentru cristalele de Boemia și obiectele de artizanat.

După jumătate de secol de suferințe și peregrinări prin tot felul de locuri, avea o familie și un domiciliu stabil. Citește poeziile lui Pușkin copiilor săi. Scrie, rupe, arde, distruge tot ce a scris, o ia de la capăt. Rămân doar notițele pentru romanele sale. Alege teme grele.

Omul celor două bezne, al patimii ruletei și al frumuseții dătătoare de viață – scrisul, care a cunoscut căderi și înălțări și culmi strălucite în literatură, era un improvizator înnăscut al discuțiilor aprinse pe orice temă, cu darul vorbiri simple și expresive. Ținea conferințe.

Vorbe testamentare, rangul de „Mari Gânditori Ruși”

Prin scriitura lui Dostoievski epoca rusă vorbește despre suferințele ei profunde. În 1880 are loc la Moscova dezvelirea monumentului în cinstea lui Pușkin. Scriitorul își exprimă dorința publicării unui articol în presa rusă. În ziua evenimentului, după smulgerea pânzei de pe figura de bronz din fața mulțimii adunate în parc și a orchestrelor care au cântat atunci, s-au depus coroane de flori.

La masa festivă de la Universitatea Rusă a avut loc un spectacol lectură, unde Dostoievski a citit Borios Godunov, a vorbit despre Pușkin. „Pușkin a murit în plină înflorire a forțelor creatoare și a luat cu el în mormânt o mare taină, iar noi vrem s-o dezlegăm.” Așa și-a început discursul, iar afirmația scriitorului că Pușkin a luminat calea istoriei Rusiei cu o rază nouă, a stârnit entuziasmul auditorului. Încununat cu lauri, „Societatea iubitorilor literaturii ruse” l-a ales membru de onoare. În noaptea caldă, la întoarcere spre casă, scriitorul a depus la baza soclului mentorului său literar o cunună, a făcut o plecăciune adâncă.

Anul încheierii romanului Frații Karamazov și discursul despre Pușkin de la Universitatea Rusă îl înalță la rangul de „Mari Gânditori Ruși”. Țelul său: „să scriu, chiar dacă ar fi să mor, am să spun tot ce am de spus” – era împlinit.

Ultimele ore din viața lui Feodor Dostoievki

Anna îi suporta ciudățeniile, boala, gelozia, pasiunea pentru ruletă, nervozitatea, lipsurile. Era primul bărbat în viața ei și a trăit sacrificând tot, căci era conștientă de geniul și valoarea lui. Ținea casa, plătea datoriile, îngrijea copiii. Aflase la mult timp după ce-l cunoscuse că fusese un adolescent cu tată alcoolic, marcat de moartea mamei, care a trecut prin ocna Siberiei.

După jumătate de secol de suferințe, autorul romanului Însemnări din subterană ajunsese iar la Sankt Petersburg, era mulțumit că avea o familie, un domiciliu stabil, iar crizele de epilepsie se răriseră. Un emfizem pulmonar îi amenința viața.

Trecuse de 50 de ani, scria noaptea la lumina lumânărilor când toți ai casei dormeau, consuma mult ceai dulce pe care și-l prepara singur. Se trezea târziu. Fiind un mare cunoscător al sufletului feminin, seara se ducea în vizită pe la tot felul de femei, iar ele i se confesau. Acasă, târziu în noapte, îi povestea soției cu lux de amănunte cu ce femeie a petrecut și ce a făcut, cine și cum i s-a confesat.

Aflat la tratament în străinătate îi scria soției: „Seara când mă culc, îmi imaginez că te îmbrățișez și te sărut peste tot, mânuțele, piciorușele… Vreau să te îmbrățișez în sensul acela… până ce focul… Am nevoie doar de tine. Repet asta în fiecare zi”.

O bătrână ramolită și bogată din familie, ce locuia pe la Moscova, lasă prin testament sume uriașe pentru împodobirea bisericilor și pomenirea ei după moarte. Era mătușa scriitorului care se răzgândește și modifică în secret testamentul. Bogata mătușă Kumanin, care i-a adus ani în șir dispute familiale, se răzgândește, face un nou testament, în secret, cu privire la proprietățile funciare. Prin testament, lui Dostoievski i-a revenit o parte din averea din domeniul Reazean.

Aflase între timp că nepotul ei avea ușa deschisă la curtea țarului, era răsfățatul Rusiei și-i lăsa averea, cu condiția să-și despăgubească cu bani surorile nepomenite în actul cu pricina.

Răposata mătușă zgârcită, care nu și-a mai lăsat averea bisericilor, dar cu gând rău a lăsat-o familiei, a avut un deznodământ nefericit și i-a grăbit și scriitorului sfârșitul. Sora mai mare sosește de la Moscova și-i cere să renunțe la avere în favoarea surorilor lui. Disputa din iarna geroasă, din 1881, a fost destul de aprinsă, iar scriitorul se schimbase total. După plecarea ei un puhoi de sânge a țâșnit din gât. A venit medicul, situația nu părea periculoasă. Revenindu-și, i-a mulțumit soției pentru fericirea pe care i-a dăruit-o, apoi a corectat Jurnal de scriitor. Peste două zile cartea trebuia să intre la tipar. Înainte de culcare și-a luat rămas bun de la toți, a adormit greu și îngândurat.

A doua zi, liniștit, împăcat cu durerea sa și cu viața, le-a arătat o revistă copiilor, dar sângele a țâșnit din nou. În aceeași zi, scriitorul și-a pierdut cunoștința, și-a revenit, și-a luat rămas bun de la toți, i-a mulțumit Annei pentru fericirea pe care i-a dăruit-o.

E 28 ianuarie 1881, dimineață. Se trezise prea devreme, iar când a intrat soția în cameră să-i constate starea, pe la ora 7.30, spune: „Știi, Annia, sunt trei ore de când nu dorm și mă tot gândesc, și-mi dau seama limpede că am să mor astăzi.”

Soția îi alungă frica, el îi mulțumește pentru tot de mai multe ori, apoi o roagă să aducă Evanghelia pe care o avea din vremea când fusese deportat în Siberia. Ea deschide cartea sfântă și citește:

„Ioan însă îl oprea, zicând: Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine ?

Și răspunzând. Iisus a zis către el: Nu mă opri, că așa se cuvine nouă să împlinim marele adevăr.”

El îi face semn să se oprească: „Vezi ce scrie aici? Nu mă opri. Nu mă reține, în semn că am să mor”.

Ea avea ochii înlăcrimați când el arătându-i copiii adaugă: „te-am iubit cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat nici măcar în gând”.

Anna plânge, el o consolează arătându-i copiii și-i spune: „Te-am iubit cu o dragoste fierbinte și nu te-am înșelat nici măcar în gând.”

La ora 11:00 are primul puseu hemoragic al zilei. În prezența medicului, bolnavul cuprins de slăbiciune își cheamă copii lângă el. Își revine și o roagă pe Anna ca să citească parabola fiului risipitor. După lecturare, ziua a decurs normal. La ora 19:00, în urma șocului hemoragic, își pierde cunoștința.

La ora 19:00, o nouă hemoragie izbucnește, își pierde cunoștința. O oră mai târziu intră în comă. Iși dă duhul la orele 20:38.

Dostoievski a fost condus pe ultimul drum de toată populația Sankt Petersburgului. Își exprimase dorința de a fi îngropat lângă Nekrasov pe care-l considera nașul său în literatură, însă dorința nu i-a fost respectată și a fost îngropat în în cimitirul mănăstirii Alexandr Nevski.

După moartea scriitorului, soția sa a publicat operele complete, i-a întocmit o bibliografie cu 5000 de titluri, a organizat secția de manuscrise și portrete Dostoievski la Muzeul de Istorie din Moscova și a fondat Școala Dostoievski la Staraia Rusi. Din scrisorile adunate, a șters frazele care se refereau la viața lui intimă, motivând că i-ar fi întinat memoria. Anna a rămas văduvă la 35 de ani și a murit în Crimeea, departe de familie, în 1918.

„Înălțați-vă prin spirit și formulați-vă idealul” era îndemnul său pentru tinerii care își căutau drumul în viață.

(Sursele: Leonid Grossman, Titanul – Viața lui Dostoievski, Editura Lider, 1998; F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, Editura Polirom)

Publicat în Fără categorieRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *