Viața, cea mai rară comoară

Iubirea este cel mai complex sentiment.

Nu există o definiție corectă a acesteia, deoarece fiecare iubire este unică. În această lume, nu găsim doi oameni identici așa cum, nici în natură nu găsim două frunze asemănătoare. Fiecare bogăție a pământului excelează prin formă, culoare, aspect.

Fiecare om are propriile idei, gânduri, fiecare trăiește sentimente diferite. Unul dintre cele mai complexe și bogate sentimente este dragostea. Ea ne definește alte emoții complexe, cum ar fi: fericirea, împlinirea, siguranța, încrederea, dezvoltarea – în cazul unei iubiri împlinite sau tristețea, furia, frica, frustrarea, gelozia, vinovăția- în cazul unei iubiri neîmplinite si multe alte stări care ne conturează viața.

Viața reprezintă un amalgam de sentimente pe care uneori nici nu le simțim. Putem fi copleșiți de durere, tristețe, singurătate, dar în același timp, de fericire, împlinire, recunoștință. Sufletul fiecăruia ascunde taine misterioase, nedescoperite.

Atunci când suntem mici, din prima clipă a vieții noastre pe această lume, învățăm să iubim. Întâi, ne iubim părinții pentru că ei ne-au dat viață și ne vor ocroti fiecare pas, apoi ne vom iubi ceilalți membri ai familiei, iar de la ei vom învăța să iubim orice lucru din Univers. Pe urmă, pe măsură ce zilele își iau zborul, vom învață să iubim un prieten, iar pe parcursul maturizării ne descoperim sufletul pereche.

​Totuși, iubirea necesită efort,răbdare și așteptare dacă vrem ca aceasta să prindă rădăcini eterne. Poate pentru unii iubirea nu este un sentiment important, unii consideră că „se poate trăi și fără ea”, dar cei care susțin aceste lucruri au o sărăcie sufletească nemărginită. Fiecare persoană trebuie să fie înconjurată de dragoste și armonie, altfel acel gol din suflet îi va cuprinde ca într-o capcană și nu vor putea găsi adevărata strălucire niciodată. Iubirea ne învață să lăsăm orgoliul și gelozia deoparte, acestea fiind principale probleme în zilele noastre.

Dacă am situa iubirea ca un scop de la care pornim în orice activitate, ca o rutină, lumea ar prinde contur. Toți am fi uniți, nu ar mai fi jignire și nedreptățire.

Dragostea este în sine calmă, dar oamenii tulbură echilibrul acestui sentiment. E atât de frumos să iubești orice lucru din lume, fie din natură, fie din trecut sau prezent, fie din școală, de acasă, de oriunde -fiecare loc de care te atașezi îți va îmbiba în suflet un sentiment de atașare, iubire și afecțiune.

​Oare câți dintre noi ne putem rupe din timpul liber, predestinat unei alte activități, să ne gândim și să ne punem întrebarea: „Eu ce iubesc?”.

Toți alergăm după bani, după fericire, dar se pare că drumul iubirii nu este atât de bătucit precum drumul banilor sau al fericirii. Banii nu pot cumpăra iubirea, aceștia îți acoperă doar golul material, în schimb niciodată banii nu îți vor umple sufletul, doar iubirea poate străluci mereu precum razele soarelui puternic dintr-o zi de vară.

Sufletul nostru poate fi comparat cu un tărâm nou: neatins, păstrat într-un loc sigur, ferit de răutatea oamenilor din împrejurimi. În acest spațiu vast, soarele emană o strălucire orbitoare, păsărelele ciripesc de zor, mii de roiuri de albine cântă fericite, copacii sunt mai bogați ca niciodată -sentimentul de iubire este nelipsit.

Dar însă, dacă acesta ar dispărea, brusc din acea pată de culoare ar rămâne doar cenușă… soarele s-ar ascunde după nori, toate vietățile s-ar opri din munca pe care o făceau cu atât de mult drag, iar copacii ar deveni mai săraci ca niciodată. Dintr-o lume colorată în fel și fel de nuanțe s-ar transforma într-o ambianță neplăcută, fără culoare.

Așa se întâmplă și în viața de zi cu zi, când suntem înconjurați de iubire parcă plutim pe norișori pufoși, dar dacă acest aspect își va lua zborul vreodată, vom simți o degradare totală, psihicul nostru va fi lipsit de putere, sufletul își va pierde strălucirea în totalitate.

În viață, cel mai important scop este acela de a învăța să ne iubim pe noi înșine. Dacă ne lipsește această lecție atunci cerul senin al sufletului pur va fi acoperit de nori negri pregătiți de o furtună devastatoare. Dar, totuși, de ce este acest scop important și benefic pentru sufletul nostru?

Ei bine, dacă nu găsim motive, calități pentru a ne iubi pe noi înșine, atunci nu vom avea puterea necesară pentru a aprecia tot ce se află in jurul nostru- începând de la o frunză până la cel mai înalt munte. Am putea face un execițiu de imaginație chiar acum: spre exemplu să ne gândim la o pădure în cel mai călduros anotimp al anului. Sufletul pădurii se află în mijlocul acesteia. Să presupunem că: păsărelele, insectele si frunzele copacilor ar reflecta motivele pentru care noi iubim pădurea și pentru care însăși ea se simte specială. Dacă aceste elemente care reflectă adevărata frumusețe nu ar exista atunci pădurea ar fi goală, ar mai rămâne doar crengile copacilor înalți si câteva firicele de iarbă. Dacă ne iubim pe noi înșine, cu calități și defecte atunci vom putea aprecia lucrurile din jurul nostru si oamenii care ne înconjoară în fiecare moment. Calitățile și defectele conturează omul, acestea diferențiază fiecare persoană și scot în evidență lumina fiecăruia.

​Am avut o copilărie minunată, lipsită de griji și nevoi, ca la țară de altfel. Îmi amintesc și acum de fiecare seară pe care o petreceam afară, în aer liber, fie cu părinții fie cu copiii din vecini. Nu am avut parte de tehnologie până la vârsta de 7 ani, dar nu mi-a părut rău deloc.

Poate chiar a fost mai bine. Mi-am petrecut majoritatea timpului liber în natură. Ce poate fi mai frumos? Am învățat să apreciez lucrurile mici, mi-am găsit liniștea în simfonia păsărelelor, în foșnetul frunzelor și în liniștea pădurilor. Prima mea iubire a fost natura. Departe de orașul aglomerat, de magazine pline și de îmbulzeala mașinilor. Îmi doream sa cresc atât de repede, mă plictiseau jucăriile, nu mă mai regăseam nici în frumusețea naturii. Voiam sa văd lumea de sus, să cresc, să pot sa îmi aleg drumul vieții, să îmi gasesc adevărata iubire și cred că majoritatea copiilor au gândit exact ca mine. Timpul a prins aripi și am fost nevoită sa evadez dintr-o lume atât de pură și inocentă. Îmi pare atât de rău, dar nu pot schimba nimic. Totul va rămâne o amintire, o amprentă care nu va putea fi ștearsă…

Mi-e dor sa văd un adevărat răsărit, sa simt răcoarea picăturilor de rouă. Să mă trezesc cu zâmbetul pe buze și să o iau de la început: aceeași școală mare, scări abrupte, bănci înalte – o lume plină de oameni mari care nu își găseau locul într- un univers atât de mic. Mi-e dor de vechiul meu jurnal cu colțuri îndoite si câteva pagini rupte, iubit și îndrăgit atât de mult, doar el mă putea înțelege când lumea parcă îmi fugea de sub picioare.

​Mi-e dor de pura inocență a copilăriei de care am dat dovadă mult timp, dar care acum este uitată în podul vechi cu scânduri șubrede alături de multele jucării – singurii martori ai sufletului meu naiv, angelic.

În minte îmi tresare înfățișarea primului meu urs de pluș fără de care totul era obișnuit, fără o pată de culoare. Când mă uitam în ochii lui prindeam curaj, el îmi șoptea ca voi reuși.

Să nu credeți că relațiile de prietenie nu sunt eterne; de la vârste fragede legăm prietenii care ne vor schimba oarecum modul de a gândi. Primii amici ai noștri sunt jucăriile: fie ursuleți, fie mașinuțe, fie chiar supereroii desenați într-o carte. Acești tovarăși ne vor „urmări” pe tot parcursul dezvoltării noastre. Pornind de la gingășia micilor prieteni, vom căuta oameni ai căror suflete să reflecte naivitate, nevinovăție, neprihănire.

Copilăria, o floare care nu se va ofili niciodată, o flacără pe care nici cel mai puternic vânt nu o poate stinge.

Timpul este cea mai prețioasă armă, însă acesta își pierde valoarea.

Copilăria a evoluat mult și își va continua evoluția cu fiecare generație nouă. Din nefericire, azi puțini știu să aibă grijă de copilărie, toți își doresc ca acest episod din viață să se scurgă, însă oricât de mult s-ar putea schimba această etapă scopul va rămâne veșnic: acela de a ne pune bazele evoluției, copilăria ne va ura mereu un călduros „Bun venit!”. Copilăria își va săpa un loc de depozitare a amintirilor în adâncul sufletului nostru.