Arheologia unei absențe. Expoziția „Pietà pentru secolul XXI”, semnată de artista vizuală Anca Boeriu

Expoziția Pietà pentru secolul XXI, semnată de artista vizuală Anca Boeriu și curatoriată de Ana Negoiță, cu vernisajul la 4 septembrie 2026, la Muzeul de Artă din cadrul Palatului Culturii din Iași, reprezintă un demers artistic de o remarcabilă densitate conceptuală, în care memoria, corporalitatea și vulnerabilitatea se întâlnesc într-un discurs vizual construit la confluența dintre experiența personală, materialitatea obiectului și sedimentările memoriei istoriei artei. Prin caracterul său intermedial, proiectul propune o relație subtilă între materie, imagine și corp, în care experiența individuală dobândește valențe ce depășesc registrul autobiografic. Instalațiile ceramice, desenele, gravurile, obiectele și componentele video, ce par prezențe independente, reunite exclusiv prin diversitatea tehnicilor și a suporturilor, de fapt, alcătuiesc un ansamblu organic, în interiorul căruia fiecare mediu expresiv contribuie la articularea unui discurs vizual comun. Diversitatea materială și tehnică devine parte integrantă a construcției sensului, iar diferitele forme de expresie converg către imaginea corpului ca spațiu al experienței, al fragilității și al memoriei. Corpul nu e doar un motiv vizual, corpul este un mediu al trăirii, al suferinței și al rememorării, purtând urmele unor experiențe individuale și colective.

Argumentul curatorial al Anei Negoiță se constituie într-un reper fundamental pentru articularea grilei de lectură prin care expoziția își afirmă coerența conceptuală, configurând cadrul de interpretare în care lucrările își dezvăluie convergențele tematice și formale și delimitând, totodată, orizontul cultural în care acestea se înscriu. Discursul curatorial nu se rezumă la o funcție de contextualizare, el așează creațiile Ancăi Boeriu, într-o rețea de referințe ce interferează cu tradiția iconografică, reprezentarea corpului și sedimentările memoriei istorico-artistice. În această construcție, experiența personală intră într-un registru nuanțat cu imagini, simboluri și forme consacrate, iar dimensiunea autobiografică își dobândește consistența prin raportarea la straturi preexistente ale memoriei culturale. Viziunea propusă de curatoarea Ana Negoiță, permite o lectură în care sfera intimă se deschide către un patrimoniu vizual și simbolic mai amplu, fără ca particularitatea experienței să își piardă intensitatea. Materia și imaginea devin purtătoare ale unor reverberații care leagă timpul personal de timpul cultural, memoria individuală de formele sedimentate ale reprezentării și experiența prezentului de istoria artei.

În cadrul întâlnirii cu publicul, expoziția a fost prezentată de dr. Lăcrămioara Stratulat, director adjunct al Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași, care a situat proiectul în continuitatea programului cultural al instituției, punând în lumină relația dintre creația contemporană, memoria patrimoniului și specificul spațiului muzeal. Alexandru Constantin Chituță, noul manager al Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași, a adus în prim-plan raportarea proiectului la cele trei mari reprezentări ale Pietà realizate de Michelangelo, în timp ce artistul și profesorul Dragoș Pătrașcu a evidențiat filiația creației Ancăi Boeriu, în raport cu tradiția graficii românești și a graficii universale. Dincolo de caracterul lor introductiv, aceste alocuțiuni au deschis câteva dintre direcțiile esențiale prin care expoziția poate fi privită și înțeleasă, așezând creația Ancăi Boeriu într-un câmp de referințe ce traversează memoria istoriei artei și experiența artistică a prezentului. Evocarea sculpturilor Pietà ale lui Michelangelo, introduce o dimensiune a continuității iconografice, în timp ce apropierea de tradiția graficii românești și universale, configurează un al doilea filon, legat de memorie, tehnică și sensibilitate plastică. Între aceste două registre se conturează locul particular al artistei – un spațiu în care formele moștenite sunt readuse în actualitate, încărcate cu experiențe contemporane și transformate printr-un limbaj plastic original, personal. Pietà pentru secolul XXI nu face parte din descendența unei tradiții prin simplă preluare, ea reprezintă un dialog profund cu aceasta, în care memoria culturală devine materie vie a creației, iar referința istorică se transformă într-un instrument al unei expresivități profund contemporane.

Din perspectiva istoriei artei, unul dintre primele praguri de lectură ale expoziției este chiar titlul său Pietà pentru secolul XXI. Cuvântul Pietà poartă cu sine o memorie iconografică de o remarcabilă densitate, evocând imaginea Fecioarei Maria care primește și susține în brațe trupul lui Hristos coborât de pe cruce. Consacrat în arta europeană medievală și renascentistă, motivul își găsește una dintre expresiile sale cele mai înalte în sculptura lui Michelangelo, unde trupul fără viață, figura maternă și gestul susținerii alcătuiesc o imagine în care durerea este traversată de frumusețe, echilibru și o profundă aspirație către transcendență. În această întâlnire dintre fragilitatea trupului și permanența formei se află, poate, una dintre marile forțe ale imaginii – capacitatea de a transforma suferința într-o experiență a demnității și a contemplării. Prin alegerea termenului Pietà, Anca Boeriu își așează creația sub semnul unei memorii care precede experiența individuală și o însoțește, asemenea unui strat adânc al culturii vizuale europene. Titlul nu numește doar expoziția, el deschide un întreg câmp de asociații, în care memoria iconografică se întâlnește cu memoria afectivă și cu experiența nemijlocită a corpului. Pietà concentrează în sine imaginea vulnerabilității, a pierderii și a doliului, dar și pe aceea a grijii, a apropierii și a gestului prin care un trup îl susține pe celălalt. În această ipostază, mâinile care primesc și sprijină trupul devin mai mult decât un detaliu al compoziției – ele pot fi citite ca expresia unei forme elementare de solidaritate umană, a unei prezențe care rămâne alături de celălalt chiar în fața ireversibilului. În universul Ancăi Boeriu, această memorie nu este reluată printr-o simplă revenire la imaginea consacrată, ea este adusă într-un alt timp și într-o altă sensibilitate. Motivul tradițional își păstrează ecoul, însă își schimbă treptat configurația, trecând de la imaginea recognoscibilă a durerii materne către o meditație mai largă asupra trupului, absenței și urmei. Ceea ce odinioară era cuprins într-un gest precis al iconografiei creștine se desface acum într-o suită de materii, fragmente, forme și prezențe, ca și cum memoria unei imagini ar putea supraviețui chiar și atunci când imaginea însăși nu mai este restituită în întregime. În acest sens, Pietà devine un loc al întâlnirii dintre ceea ce poate fi reprezentat și ceea ce rămâne dincolo de reprezentare. Sintagma pentru secolul XXI imprimă titlului o tensiune aparte. Ea scoate motivul din spațiul protejat al tradiției și îl așează în fața prezentului, obligându-l să-și măsoare rezistența în raport cu sensibilitatea unei epoci marcate de alte forme ale vulnerabilității, ale pierderii și ale memoriei. Nu este vorba despre refacerea unei imagini celebre și nici despre transpunerea lui Michelangelo într-un vocabular plastic contemporan, este vorba despre posibilitatea ca o imagine veche de secole să continue să vorbească într-un timp în care relația cu trupul, moartea, suferința și compasiunea a căpătat alte accente. Titlul dobândește valoarea unei întrebări discrete, dar persistente – ce mai poate însemna astăzi o Pietà? Mai poate gestul de a susține trupul celuilalt să păstreze aceeași forță simbolică într-o cultură în care imaginea durerii este omniprezentă, rapid consumată și adesea lipsită de timpul necesar contemplării? Iar dacă această imagine continuă să ne atingă, prin ce forme poate fi ea adusă din nou aproape de sensibilitatea contemporană? Expoziția Ancăi Boeriu pare să răspundă nu printr-o definiție, pare să răspundă prin materie, fragilitate și tăcere, lăsând ca memoria vechii imagini să se insinueze în forme noi. Pietà pentru secolul XXI devine mai puțin o reiterare a unui motiv consacrat și mai mult o încercare de a asculta ceea ce a rămas viu în el – durerea, grija, pierderea și nevoia profund omenească de a nu lăsa singur un trup care suferă. În acest orizont , argumentul curatorial capătă o funcție determinantă – el orientează lectura către tensiunea dintre experiența individuală și memoria culturală, făcând posibilă înțelegerea expoziției ca pe un proces de actualizare a unei imagini istorice. Curatoriată în acest mod, Pietà devine mai puțin un model formal și mai mult un mediu cultural prin care experiența contemporană a vulnerabilității poate fi pusă în relație cu o tradiție iconografică sedimentată.

Un reper de prim ordin pentru această lectură îl constituie referința la cele trei mari Pietà ale lui Michelangelo – Pietà Vaticana, Pietà Bandini și Pietà Rondanini – evocată de Alexandru Constantin Chituță, în cadrul întâlnirii cu publicul. Importanța acestei trimiteri nu rezidă doar în recursul la un reper consacrat al istoriei artei, ea reprezintă, mai ales, posibilitatea de a urmări transformările succesive ale aceluiași motiv, odată cu modificarea sensibilității artistice și a raportului dintre corp, materie și transcendență. În Pietà Vaticana, trupul lui Hristos este conceput printr-o anatomie idealizată, într-o formă dominată de plenitudine, echilibru și armonie. Moartea este prezentă în întreaga compoziție, însă expresia ei violentă este absorbită de ordinea formală a ansamblului, în care frumusețea corporală și monumentalitatea conferă imaginii o forță transfiguratoare. Trupul neînsuflețit nu apare ca imagine a descompunerii, el apare ca o prezență suspendată între suferința umană și promisiunea transcendenței. În Pietà Bandini, această armonie începe să se fractureze, iar relația dintre trup și materie capătă o tensiune vizibilă. Formele își pierd stabilitatea și claritatea clasică, în timp ce suprafața marmurei păstrează urmele unei confruntări directe cu materia. Sculptura nu mai aspiră în aceeași măsură către desăvârșirea formei, ea lasă să se întrevadă însăși dificultatea constituirii sale. Materia este parte a discursului sculptural, iar lucrarea dobândește o dimensiune reflexivă asupra limitelor reprezentării și asupra imposibilității de a cuprinde experiența morții într-o formă definitivă. În Pietà Rondanini, transformarea atinge punctul său de maximă radicalitate. Anatomia se fragmentează și se subțiază, trupurile se prelungesc într-o verticalitate aproape imaterială, iar granița dintre figura umană și blocul de marmură devine tot mai incertă. Michelangelo pare să renunțe treptat la afirmarea corporalității în favoarea unei forme reduse la esențial, în care materia însăși participă la devenirea imaginii. Trupul nu mai este prezentat în plenitudinea sa fizică, trupul este reprezentat într-o stare de desprindere progresivă de propria materialitate, ca și cum sculptura ar consemna nu atât moartea trupului, cât trecerea lui către o altă condiție a existenței.

În lectura deschisă de expoziția Ancăi Boeriu, această genealogie a motivului Pietà nu trebuie înțeleasă ca o continuitate stilistică, trebuie înțeleasă drept o continuitate a unei întrebări care traversează timpul și își schimbă, de la o epocă la alta, forma sensibilă. La Michelangelo, această întrebare se articulează în jurul raportului dintre trup, materie și transcendență; la Anca Boeriu, ea se deplasează către relația dintre trup, materie și memorie. Ceea ce le apropie nu este, așadar, asemănarea limbajului plastic, ceea ce le apropie este capacitatea de a face din corp un loc al unei experiențe care depășește ceea ce poate fi spus prin reprezentare. Această diferență devine cu atât mai semnificativă cu cât este urmărită în evoluția celor trei Pietà ale lui Michelangelo. Dacă în Pietà Vaticana trupul lui Hristos păstrează plenitudinea formei și o frumusețe aproape ireală în afara timpului, iar în Pietà Bandini materia începe să-și facă vizibilă rezistența, în Pietà Rondanini figura se subțiază până aproape de desprinderea de propria corporalitate. În această ultimă etapă, trupul pare să treacă dinspre prezență către esență, ca și cum materia însăși ar fi devenit insuficientă pentru a cuprinde ceea ce sculptorul caută să exprime. În creația Ancăi Boeriu se produce o mișcare diferită – corpul nu este eliberat de materie, corpul este regăsit prin ea. Materia păstrează ceea ce trupul nu mai poate păstra în întregime – urma, atingerea, absența, memoria unei prezențe. Această sensibilitate se face vizibilă cu o intensitate aparte în instalațiile ceramice. Mâinile, picioarele și celelalte fragmente anatomice nu se constituie nici în exerciții de anatomie, nici în imagini explicite ale mutilării. Ele apar asemenea unor vestigii fragile ale unei prezențe care a fost cândva întreagă. Fiecare fragment poartă în sine o dublă condiție – este ceea ce a rămas și, simultan, mărturia a ceea ce lipsește. În această tensiune dintre prezență și absență se naște forța lor poetică. O mână nu mai este doar o mână, după cum un picior nu mai este doar o parte a corpului; fiecare devine purtătorul unei memorii pe care privitorul nu o poate recupera decât prin propria sensibilitate. Anca Boeriu evită să ofere imaginii o explicație definitivă. Nu aflăm cui i-au aparținut aceste fragmente, ce poveste le precede sau ce anume a produs destrămarea corpului. Această discreție nu sărăcește experiența privitorului, dimpotrivă, o intensifică. În absența unei narațiuni vizuale prestabilite, privirea este invitată să se apropie, să presupună, să completeze și, în cele din urmă, să interiorizeze ceea ce nu este spus. Ceea ce lipsește din obiect devine parte din experiența întâlnirii cu el. În acest punct, creația artistei intră într-o consonanță semnificativă cu argumentul curatorial al Anei Negoiță. Individualul nu este expus ca biografie, este transformat într-o formă deschisă, în care particularul poate dobândi o rezonanță mai largă fără să-și piardă intimitatea. Expoziția nu îl conduce pe privitor către descifrarea unei povești personale, îl conduce către întâlnirea cu o condiție fragilă și universală a existenței – aceea a unui corp supus timpului, violenței, pierderii și degradării, dar capabil să păstreze, chiar și în fragment, memoria propriei prezențe. De aici decurge și forța metaforică a fragmentului. Memoria însăși este fragmentară. Ea nu restituie trecutul asemenea unei imagini intacte, doar păstrează resturi sensibile – o atingere, o mișcare, o imagine, o senzație, o voce, un gest. Întregul se pierde, dar ceva din el continuă să persiste. Fragmentele ceramice ale Ancăi Boeriu funcționează după aceeași logică delicată a supraviețuirii – nu reconstruiesc corpul absent, dar îl fac prezent tocmai prin imposibilitatea de a-l recupera în întregime. Fragmentul nu mai reprezintă doar o ruptură, el devine forma însăși a memoriei. Ceea ce nu mai poate fi restituit se transformă în urmă, iar ceea ce pare incomplet dobândește o prezență aparte. Poate că aici se află una dintre cele mai tulburătoare calități ale expoziției – Anca Boeriu nu încearcă să refacă trupul pierdut, ea ascultă ceea ce continuă să rămână după dispariția lui. Iar în spațiul dintre materie și absență, dintre fragment și întreg, Pietà își găsește o nouă formă de existență – nu ca imagine a unei suferințe exemplare, doar ca memorie vie a gestului de a ține, de a păstra și de a nu lăsa să dispară cu totul ceea ce timpul a luat.

Caracterul aproape arheologic al instalațiilor derivă din relația dintre fragment, absență și vestigiu. Obiectele așezate pe podea pot fi percepute ca niște artefacte provenite dintr-un timp imposibil de recuperat integral. Ele nu oferă trecutul, ele oferă indicii ale trecutului. Această dimensiune este amplificată de alegerea ceramicii. Materialul presupune contactul direct al mâinii cu materia, presiune, modelare, deformare și transformare. Forma finală păstrează, într-o anumită măsură, memoria procesului care a produs-o. În timp ce corpul reprezentat este fragmentar și absent ca întreg, corpul artistei este implicit prezent în actul modelării. Se creează astfel o relație de dublare – corpul reprezentat devine obiect al memoriei, în timp ce corpul artistei devine mediul prin care memoria este transformată în materie. Ceramica nu este, așadar, un suport neutru, ea este un mediu care face vizibilă relația dintre experiență, gest și formă. Această materialitate este esențială deoarece împiedică reducerea proiectului artistic la nivelul unei narațiuni vizuale despre suferință. Experiența nu este doar povestită; ea este transferată într-o materie care poartă urmele producerii sale.

Aceeași logică poate fi urmărită în utilizarea liniei. Formația Ancăi Boeriu ca grafician constituie un element important pentru înțelegerea modului în care artista construiește relația dintre bidimensional și tridimensional. Linia nu este doar un instrument tehnic, linia este o urmă a gestului. Ea constituie una dintre formele prin care corporalitatea artistului se transferă asupra suportului. În cadrul expoziției, această linie depășește hârtia și intră în ceramică sub forma inciziei, a traseului sau a intervenției cromatice. Observațiile privind tradiția graficii românești, formulate de artistul vizual și profesorul Dragoș Pătrașcu în cadrul vernisajului, devin relevante pentru contextualizarea practicii Ancăi Boeriu. Referințele la artiști precum Marcel Chirnoagă și Mircia Dumitrescu permit situarea artistei într-o tradiție în care linia nu este doar mijloc de reprezentare, linia este forma de concentrare a tensiunilor simbolice și existențiale. Raportarea la această tradiție nu presupune o filiație stilistică directă. Mai importantă este continuitatea unei concepții asupra semnului ca purtător de experiență. La Anca Boeriu, principiul grafic este extins către ceramică, obiect și instalație, iar această deplasare a suportului transformă însăși natura gestului. Urma devine conceptul care unește grafica, ceramica și memoria. Ea reprezintă rezultatul unui gest care a avut loc, dar care nu mai este prezent. Este, simultan, dovada absenței și forma prin care absența devine perceptibilă.

În această configurație, experiența personală a artistei Anca Boeriu, nu trebuie nici ignorată, nici absolutizată. Ea reprezintă punctul de origine al demersului artistic, dar nu și limita lui interpretativă. Odată convertită în formă artistică, experiența individuală intră într-un sistem de semne accesibil memoriei culturale. Această transformare constituie, de altfel, una dintre mizele importante ale demersului artistic. Expoziția este construită astfel încât particularul să poată deveni general fără a-și pierde încărcătura afectivă. Experiența artistei nu este anulată în favoarea unui discurs abstract, ea este transformată într-un limbaj vizual capabil să activeze experiența privitorului.

De aici rezultă și relația dintre memoria personală și memoria istoriei artei. Motivul Pietà, corpul fragmentar, rana, sângele, mâna, ceramica și linia aparțin simultan experienței individuale și unui repertoriu cultural universal. Ele funcționează ca puncte de articulare între două forme de memorie care, în expoziție, se condiționează reciproc. Problematica expoziției poate fi înscrisă, totodată, într-o istorie mai largă a reprezentării corpului vulnerabil. Dacă Renașterea a asociat corpul cu proporția, armonia și idealul frumuseții, arta modernă și contemporană a introdus progresiv corporalitatea în teritoriul crizei, anxietății și instabilității identitare. La Egon Schiele, corpul devine expresia unei tensiuni interioare; la Francis Bacon, deformarea pune în criză stabilitatea imaginii umane; la Louise Bourgeois, corpul, memoria și trauma se află într-o relație directă. Aceste referințe nu trebuie interpretate drept surse directe ale creației Ancăi Boeriu, ele sunt menționate ca repere ale unei genealogii în care corpul încetează să mai fie exclusiv obiect al reprezentării și devine loc al înscrierii experienței. În raport cu această genealogie, particularitatea creației Ancăi Boeriu, constă în deplasarea de la corpul reprezentat către memoria corporalității. Nu corpul în plenitudinea prezenței sale constituie centrul demersului, doar ceea ce persistă după experiență – fragmentul, urma, absența. Această problematică poate fi aprofundată prin raportare la fenomenologia lui Maurice Merleau-Ponty, pentru care corpul nu este un obiect printre celelalte obiecte ale lumii, corpul este condiția însăși a percepției. Lumea este experimentată printr-un corp care percepe, se deplasează, atinge și este, la rândul său, perceput.

În cazul expoziției Ancăi Boeriu, această perspectivă devine relevantă deoarece instalațiile nu solicită doar privirea, ele solicită și deplasarea spectatorului. Obiectele ceramice dispuse pe podea modifică relația convențională dintre operă și privitor. Acesta nu mai ocupă o poziție fixă în fața unei imagini, contemplatorul trebuie să se deplaseze, să-și modifice unghiul de vedere și să-și adapteze corporal prezența la configurația lucrării. Spațiul expozițional devine parte din discurs. Memoria, care presupune timp, revenire și reconstituire, este transformată într-o experiență spațială.

 Pietà pentru secolul XXI poate fi interpretată și ca o reflecție asupra eticii privirii. Într-o cultură vizuală saturată de reprezentări ale violenței și suferinței, expoziția evită spectaculosul și privilegiază sugestia. Această opțiune are o importanță aparte. Corpul vulnerabil nu este transformat într-un obiect al consumului vizual, iar trauma nu este oferită ca imagine explicită. În schimb, fragmentul și urma instituie o distanță în interiorul căreia privitorul este obligat să participe activ la constituirea sensului. Întrebarea nu mai este doar ce reprezintă lucrarea?, întrebarea este și ce tip de privire produce lucrarea?. În cazul de față, este vorba despre o privire lentă, contemplativă și reconstructivă. O privire care nu consumă imaginea într-o clipă, o privire care este obligată să revină asupra ei. Această temporalitate este fundamentală pentru problematica memoriei. Așa cum memoria nu este o reproducere instantanee a trecutului, nici experiența expozițională nu este epuizată printr-o singură privire. Sensul se constituie progresiv, prin acumularea fragmentelor.

Titlul Pietà pentru secolul XXI poate fi înțeles și ca o reformulare contemporană a unei întrebări fundamentale privind relația dintre corp, moarte și compasiune. În reprezentarea tradițională, durerea este concentrată într-o configurație precisă – trupul mort al lui Hristos și figura Fecioarei care îl susține. La Anca Boeriu, această configurație este dispersată în fragmente, obiecte, urme și spații. Nu mai există un singur corp care să concentreze întreaga semnificație a suferinței, există o pluralitate de forme prin care vulnerabilitatea devine perceptibilă. Relația cu opera lui Michelangelo poate fi înțeleasă ca o continuitate a întrebării, nu a formei. Michelangelo revine de trei ori asupra motivului Pietà, iar fiecare versiune reflectă o altă raportare la corp, materie și transcendență. Anca Boeriu reia motivul într-un context istoric și cultural radical diferit și îl deplasează dinspre corpul sacru către corpul memorat. Dacă, în sculptura lui Michelangelo, gestul Fecioarei este unul de susținere a trupului mort, în proiectul Ancăi Boeriu arta însăși pare să preia funcția de susținere a memoriei. Nu este conservat un trecut intact, imposibil de recuperat ca atare, dar sunt păstrate urmele sale. În această accepțiune, ceramica devine vestigiu, fragmentul devine indice al absenței, linia devine memorie a gestului, iar spațiul expozițional devine mediul în care memoria este reactivată prin corpul privitorului.

Pietà pentru secolul XXI  pare că se situează la interferența mai multor regimuri ale memoriei – memoria personală a artistei, memoria corporală înscrisă în materialitate, memoria istoriei artei, memoria graficii românești și memoria activată de experiența privitorului. Argumentul curatorial al Anei Negoiță oferă cadrul în care aceste niveluri pot fi citite nu separat, ele pot fi citite ca părți ale unei structuri comune. Importanța demersului artistic rezidă tocmai în această capacitate de a transforma experiența particulară într-o problemă artistică de interes general fără a o priva de dimensiunea sa afectivă. Expoziția nu ilustrează pur și simplu o experiență a suferinței, ea investighează mecanismele prin care experiența devine memorie și prin care memoria poate deveni o formă de expresie. În această logică, corpul nu mai reprezintă doar ceea ce este vizibil, el reprezintă ceea ce persistă după experiență. Fragmentul, urma și cicatricea devin forme ale timpului, iar materialitatea ceramicii conferă memoriei o existență vizibilă și aproape tactilă. Ceea ce nu mai poate fi recuperat în întregime continuă să existe sub forma urmei. De aici provine, în ultimă instanță, actualitatea motivului Pietà. Dacă imaginea tradițională este întemeiată pe gestul susținerii unui trup, Pietà pentru secolul XXI propune, într-un sens metaforic, gestul susținerii unei memorii. Arta devine mediul prin care ceea ce riscă să dispară este păstrat nu ca imagine intactă a trecutului, este păstrată doar ca urmă capabilă să reactiveze experiența.

 Pietà pentru secolul XXI poate fi înțeleasă ca o cercetare artistică asupra supraviețuirii experienței în materie. Între corp, fragment, ceramică, linie, spațiu și privire se constituie o rețea în care memoria nu este arhivată pasiv, ea este produsă și reprodusă prin fiecare întâlnire cu opera. Relația dintre creația Ancăi Boeriu și opera lui Michelangelo nu este una de filiație formală, ea este de continuitate conceptuală – ambii artiști folosesc motivul Pietà pentru a interoga ceea ce se întâmplă cu trupul atunci când acesta devine purtătorul unei experiențe-limită. Dacă la Michelangelo întrebarea se deplasează progresiv către raportul dintre trup și transcendență, la Anca Boeriu ea se deplasează către raportul dintre trup și memorie. Iar răspunsul acesteia din urmă este fragmentul. Nu corpul întreg, doar corpul rămas. Nu evenimentul, doar urma lui. Nu memoria ca reproducere fidelă, doar memoria ca reconstrucție. Nu imaginea suferinței, doar posibilitatea de a o face perceptibilă fără a o transforma în spectacol.  Pietà pentru secolul XXI  nu este doar o reinterpretare contemporană a unei teme canonice, ea este o reflecție asupra însăși capacității artei de a păstra ceea ce timpul, trauma și uitarea tind să anuleze – urma unei experiențe înscrise în corp și transformată, prin materie și memorie, în formă artistică.