Arta întâlnirii – nouă sensibilități, nouă perspective asupra artei vizuale. Expoziția ,,DIALOG”

Artiști vizuali:  Mihaela Bucur, Cristina Ciobanu, Augustin Cojocaru, Mihaela Crăciun, Constantin Gâlceavă, Ioan Măric, Ecaterina Nechita, Alexandru Solinschi, Oana Sechel
Curator: Oana-Daniela Florea-Drăgoi
Vernisaj: 1 august 2026, ora 13.00

Galerie: Centrul Internațional de Artă Contemporană – Baia Turcească, Iași

            O expoziție colectivă devine relevantă nu atunci când artiștii reuniți practică aceeași estetică, ea devine mai interesantă tocmai atunci când diferențele dintre ei pot fi articulate într-o structură coerentă. Expoția „DIALOG” poate fi privită ca o micro-cartografie a sensibilității artistice contemporane din spațiul ieșean și moldav – de la abstracția lirică și expresivitatea cromatică până la arta naivă, de la sculptura cu vocație metafizică până la investigația materiei și la pictura aflată într-o permanentă mediere între reprezentare și interioritate.

            Demersul artistic reunește, de altfel, generații și poziții estetice diferite. Alături de experiența îndelungată a unor artiști precum Cristina Ciobanu, Constantin Gâlceavă sau Ioan Măric, întâlnim sensibilități aflate într-un proces de afirmare și consolidare, precum Alexandru Solinschi, Ecaterina Nechita, Oana Sechel, Mihaela Bucur, Augustin Cojocaru  sau Mihaela Crăciun. Structura aceasta intergenerațională este esențială: ea transformă expoziția dintr-o simplă succesiune de prezențe într-un spațiu al transmiterii, al contrastului și al transfigurării estetice.

            Nu întâmplător, cercetătoarea Mirela Ștefănescu a analizat în 2025 creativitatea unor artiști ieșeni, între care Mihaela Bucur și Alexandru Solinschi, insistând asupra modului în care noile generații experimentează tehnici, materiale, stiluri și teme, construind „narațiuni picturale” și „viziuni sculpturale” conectate la tendințele contemporane. Prin urmare, „DIALOG” poate fi înțeleasă ca o expoziție despre diferență, dar și despre ceea ce face posibilă întâlnirea diferențelor.

            Titlul este, în aparență, simplu. Tocmai această simplitate îi conferă însă forță. „Dialog” înseamnă, înainte de toate, disponibilitatea de a-l asculta pe celălalt fără a-i cere să vorbească în aceeași limbă. Într-o expoziție de pictură, sculptură și ceramică, această idee devine cu atât mai fascinantă cu cât fiecare artist vine cu propriul său vocabular vizual, cu propriile obsesii, cu propria memorie și cu o altă înțelegere a relației dintre formă și sens. Aici nu trebuie căutată o unitate stilistică, pentru că ea nu există și nici nu ar fi de dorit. Unitatea expoziției se află mai adânc, în nevoia comună a artiștilor vizuali de a transforma experiența în imagine, emoția în materie și memoria în formă.

            Iar spațiul în care această întâlnire are loc nu este unul neutru. Baia Turcească din Iași, transformată într-un centru dedicat artei contemporane, poartă în sine propriul dialog: între trecut și prezent, între memoria arhitecturală și intervenția artistică, între ceea ce a fost și ceea ce continuă să se nască. Lucrările expuse nu plutesc într-un spațiu abstract, ele intră în relație cu zidurile, cu textura și cu atmosfera locului. „DIALOG” devine și o conversație între opera contemporană și memoria unui spațiu care a traversat timpul. Privită de la distanță, expoziția pare să adune universuri foarte diferite. Și chiar așa este. Dar apropierea de fiecare artist dezvăluie treptat o rețea subtilă de corespondențe.

            În cazul Mihaelei Bucur, această corespondență începe chiar cu ideea de transformare. Parcursul său este neobișnuit și, tocmai de aceea, revelator. Formată inițial în domeniul ingineriei chimice, artista a revenit ulterior către arte și a absolvit Masterul de Pictură al Facultății de Arte Vizuale și Design din Iași, în 2025. Experiența sa profesională anterioară nu este un simplu episod biografic, ea poate fi citită ca o premisă pentru modul în care privește materia. În proiectele sale recente, pictura și ceramica se întâlnesc într-o relație aproape alchimică, iar materia devine purtătoarea unei experiențe interioare.

Nu este întâmplător faptul că una dintre expozițiile sale recente s-a intitulat „Alegeri Alchimice. Cronica unui drum regăsit”. Termenul „alchimie” descrie foarte bine o sensibilitate artistică preocupată de transformare: experiența devine culoare, amintirea devine obiect, iar ceea ce este interior capătă consistență materială. În arta Mihaelei Bucur, lutul și pigmentul nu sunt doar materiale de lucru, ele par să participe la procesul de reconstrucție a sinelui. Artista ne amintește că uneori drumul către propria identitate nu este unul linear, este unul de recuperare, de încercare și de transfigurare.

            O altă formă de transformare este propusă de Cristina Ciobanu, artistă cu o experiență îndelungată și cu un parcurs expozițional internațional remarcabil. Născută la Bacău în 1956 și absolventă a Academiei de Artă din București în 1980, Cristina Ciobanu și-a construit în timp un limbaj în care culoarea ocupă un loc fundamental. Participările sale expoziționale din România și din numeroase spații culturale europene și extraeuropene, precum și premiile obținute de-a lungul carierei, confirmă o prezență artistică matură și constantă. Dar ceea ce contează în primul rând în fața picturii sale este libertatea culorii. Culoarea nu mai are obligația de a descrie fidel lumea vizibilă. Ea poate deveni atmosferă, energie, stare, tensiune. De aceea, pictura Cristinei Ciobanu poate fi apropiată de o abstracție lirică, în care imaginea nu se construiește atât din obiecte recognoscibile, cât din vibrația relațiilor cromatice. Este o pictură care nu cere privitorului să identifice, ea cere privitorului să simtă. Culoarea este o formă de cunoaștere care nu trece prin rațiune, trece doar prin sensibilitate.

             Preocupare pentru tensiunea dintre formă și trăire se regăsește și în creația lui Augustin Cojocaru, artist al cărui parcurs biografic adaugă o notă aparte întregului demers. Trecerea sa de la o carieră în jandarmerie către studiul artelor și, ulterior, către pictură și sculptură demonstrează că vocația artistică nu este întotdeauna un drum început devreme și parcurs fără ezitare. Uneori, ea este o revenire. O recuperare a unei necesități interioare. Cojocaru a început prin preocupări pentru sculptură și modelaj, iar această experiență a formei tridimensionale rămâne perceptibilă și în pictura sa. În lucrările sale abstracte, suprafața pare adesea să păstreze memoria volumului, iar culoarea devine purtătoarea unei tensiuni afective. Expoziția sa recentă, „Tăcerea formei”, este relevantă tocmai prin această idee: forma nu trebuie neapărat să reprezinte ceva pentru a transmite ceva. Ea poate purta în sine neliniște, energie, echilibru sau ruptură. În cazul lui Cojocaru, pictura pare să se nască dintr-o confruntare între ceea ce poate fi spus și ceea ce rămâne în mod inevitabil tăcut.

            Dacă la unii dintre artiștii expoziției interioritatea este exprimată prin abstractizare, la Mihaela Crăciun ea se apropie de natură și de frumusețea concretă a lumii. Născută la Iași și formată în domeniul artelor vizuale, artista și-a construit un univers în care florile, peisajul, portretul și culoarea devin mijloace ale contemplației. Într-un context artistic contemporan în care imaginea este adesea pusă sub semnul îndoielii, al ironiei sau al deconstrucției, pictura sa păstrează încrederea în puterea frumuseții. Această încredere nu trebuie confundată cu superficialitatea. Dimpotrivă, în arta Mihaelei Crăciun, natura devine un spațiu al reculegerii, iar culoarea are o funcție afectivă. Floarea poate fi privită ca un semn al fragilității, dar și al renașterii; peisajul, ca un loc exterior, dar și ca proiecție a unei stări interioare. Este o pictură care nu caută să agreseze privitorul, este o pictură care invită la meditație și contemplare. Într-o lume saturată de imagini rapide, această invitație la contemplare devine, ea însăși, o formă de rezistență.

            Un univers cu totul diferit, dar profund legat de problema memoriei, este cel al lui Constantin Gâlceavă. Născut în 1958 și format la Iași, artistul își construiește pictura într-o zonă expresionistă în care imaginarul rural, memoria folclorică și ecourile lumii medievale se întâlnesc cu deformarea expresivă și cu o cromatică intensă. La Gâlceavă, satul nu este o simplă temă picturală. Nu este nici o reproducere nostalgică a unei lumi dispărute. El este mai degrabă un depozitar de memorie colectivă, un teritoriu în care mitul, povestea, ritualul și imaginația continuă să existe. Personajele și formele sale par uneori desprinse dintr-un vis sau dintr-o poveste transmisă oral, iar această ambiguitate dintre real și imaginar conferă picturii o atmosferă aparte. Expresionismul său nu distruge lumea recognoscibilă, dimpotrivă,  o face să pară mai intensă, mai stranie, mai încărcată de sens.

            Această relație cu memoria atinge una dintre formele sale cele mai exuberante în arta lui Ioan Măric, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai artei naive românești contemporane. Născut în 1945 la Luncani, în Bacău, și format artistic sub îndrumarea lui Ilie Boca, Măric a construit de-a lungul deceniilor un univers  populat de oameni, case, animale, sărbători, muncă, ritualuri și întâmplări ale satului. A-l numi doar „pictor naiv” înseamnă însă a spune prea puțin. În spatele aparentei simplități a imaginilor sale există o extraordinară capacitate de construcție a unei lumi. Măric nu pictează doar satul; el îl reinventează ca pe un univers total, în care fiecare personaj pare să aibă propria poveste și fiecare detaliu contribuie la o narațiune mai largă. Culoarea este exuberantă, compozițiile sunt populate, iar privitorul are impresia că nu privește un singur moment, el are impresia că pătrunde într-o întreagă comunitate. Artalui Măric este profund contemporană tocmai pentru că nu renunță la memorie. Ea demonstrează că tradiția nu trebuie conservată asemenea unui obiect de muzeu, tradiția poate fi reactivată prin imaginație. Satul lui Măric nu mai este doar satul copilăriei artistului. Devine o metaforă a unei memorii culturale românești, în care viața cotidiană, umorul, ritualul și mitul coexistă firesc.

            În cealaltă parte a spectrului se află pictura Ecaterinei Nechita, unde memoria concretă a unui loc este înlocuită de o deschidere către infinit. Expoziția sa recentă, „Dincolo de albastru”, oferă o cheie importantă pentru înțelegerea sensibilității sale. În această viziune, albastrul nu este doar o culoare, albastrul este un spațiu. Este o distincție fundamentală. Atunci când o culoare devine spațiu, ea încetează să mai fie doar un element formal al compoziției și începe să producă o experiență. Albastrul Ecaterinei Nechita poate fi privit ca un teritoriu al suspendării, al contemplării și al transcendenței. Formele par să existe într-un câmp care nu se termină la marginea pânzei, formele continuă dincolo de ea. Pictura capătă  o dimensiune aproape meditativă, iar privitorul este invitat nu să descifreze o poveste, i se oferă privilegiul să intre într-o stare.

            Dacă Ecaterina Nechita transformă culoarea într-un spațiu al transcendenței, Alexandru Solinschi transformă materia într-un spațiu al interiorității. Sculptor, membru stagiar al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Solinschi și-a afirmat în ultimii ani o direcție artistică puternic legată de corp, destin și universul afectiv. Expoziția sa „Din lacrima Demiurgului” a fost construită în jurul ideii de destin și al multiplelor ipostaze ale sinelui. La Solinschi, sculptura nu este doar problema volumului și a echilibrului fizic. Corpul sculptural devine purtător de stări. Iubirea, suferința, speranța, deznădejdea sau visul sunt traduse în material, iar materialul începe să funcționeze ca o formă de limbaj. În acest punct, sculptura lui Solinschi intră într-un dialog subtil cu pictura abstractă din expoziție. Ceea ce la un pictor este energie cromatică, la sculptor poate deveni tensiune volumetrică. Ceea ce într-o pictură rămâne gest și urmă, în sculptură dobândește corp și greutate. Diferența dintre medii nu mai este o barieră, ea devine o posibilitate de traducere.

            La Oana Sechel, această idee a transformării este exprimată prin însăși noțiunea de „metamorfoză”. Expoziția sa „Metamorfoze abstracte”, prezentată la Iași, a pus în centrul atenției schimbarea, relația dintre formă și culoare, percepție, emoție și identitate. Artista aparține unei generații pentru care abstracția nu mai este doar o problemă de autonomie a limbajului plastic, schimbarea poate deveni un instrument de investigare a sinelui. În pictura sa, forma nu pare definitivă. Ea se transformă, se dizolvă, se recompune. Această instabilitate nu trebuie percepută ca lipsă de structură, este mai degrabă o imagine a devenirii. Identitatea însăși este, asemenea imaginii, un proces. Lucrările Oanei Sechel aduc în expoziție o sensibilitate contemporană în care pictura nu mai descrie lumea exterioară,pictura urmărește felul în care lumea este percepută și transformată în interior.

            Privite împreună, aceste nouă prezențe construiesc o hartă surprinzător de coerentă. Mihaela Bucur lucrează cu transformarea materiei și a memoriei; Cristina Ciobanu cu energia autonomă a culorii; Augustin Cojocaru cu tensiunea dintre formă și trăire; Mihaela Crăciun cu frumusețea contemplativă a naturii; Constantin Gâlceavă cu memoria mitică și expresionistă; Ioan Măric cu memoria colectivă și povestea satului; Ecaterina Nechita cu infinitul sugerat prin culoare; Alexandru Solinschi cu corporalizarea emoției; iar Oana Sechel cu metamorfoza formei și a identității.

            La prima vedere, diferențele sunt mari. La o privire mai atentă, însă, apare o linie subtilă care îi leagă: toți încearcă să dea formă unui lucru care, înainte de a deveni artă, este invizibil. Uneori acel lucru este memoria. Alteori este emoția. Alteori este credința, nostalgia, natura, identitatea sau simpla nevoie de a înțelege lumea. Arta intervine exact aici, în zona în care experiența nu mai este suficientă prin ea însăși și are nevoie de o formă pentru a putea fi împărtășită.

            De aceea, „DIALOG” nu trebuie privită ca o banală expoziție în care nouă artiști își prezintă lucrările în același spațiu. Valoarea sa se află tocmai în posibilitatea ca privitorul să treacă, de la o lucrare la alta, prin mai multe moduri de a simți. De la exuberanța narativă a lui Măric la liniștea contemplativă a Mihaelei Crăciun, de la tensiunea expresionistă a lui Gâlceavă la albastrul meditativ al Ecaterinei Nechita, de la corporalitatea lui Solinschi la abstractizarea Oanei Sechel, expoziția nu cere o alegere. Cere disponibilitatea de a privi. Și poate tocmai aceasta este calitatea sa cea mai importantă.

            „DIALOG” lasă loc experienței directe. Nu propune o singură definiție a contemporaneității și nici nu încearcă să uniformizeze diferențele dintre artiști. Dimpotrivă, acceptă că arta contemporană poate fi în același timp abstractă și figurativă, introspectivă și narativă, spirituală și materială, legată de tradiție și orientată către experiment. Iar această libertate este, în fond, adevărata formă a dialogului. Pentru că un dialog autentic nu presupune ca interlocutorii să ajungă la aceeași voce. Presupune ca fiecare să-și păstreze vocea și, totuși, să fie capabil să îl audă pe celălalt. În „DIALOG”, pictura vorbește cu sculptura, culoarea vorbește cu materia, memoria vorbește cu prezentul, tradiția vorbește cu experimentul, iar experiența individuală încearcă să se transforme în experiență comună. Baia Turcească devine, pentru o vreme, locul acestei întâlniri. Iar când privitorul părăsește expoziția, ceea ce rămâne nu este neapărat imaginea unei singure lucrări sau a unui singur artist, ceea ce rămâne este senzația unei lumi mai largi, în care forme foarte diferite pot exista împreună fără să se anuleze. Aceasta este, poate, cea mai frumoasă lecție pe care o poate oferi o expoziția intitulată „DIALOG”: că diferența nu este opusul armoniei. Uneori, diferența este chiar condiția ei.