Arta lui Ștefan Bertalan în contextul ideilor lui Michel Foucault

            Discursul artistic s-a transformat dramatic iar instituțiile culturale românești au suferit un proces de restructurare signifiant sub impactul influenței sovietice după 1945. Peisajul artistic din România în perioada socialistă între anii 1949 și 1990, a fost puternic influențat și conformat politicilor culturale centralizate (comunismului), atribuind artistului o independență creativă major diminuată. Printre singurele modalități de supraviețuire profesională a artiștilor în această perioadă era posibilitatea de a răspunde comenzilor publice repetând cerințele impuse. Aceștia erau obligați să se încadreze în normele academismului impus, tot mai aspru de Uniunea Artiștilor Plastici, care a devenit, pe parcurs, un adevărat instrument de cenzură al statului.

            În perioada anilor ’50 treptat și cu multă precauție avangarda artistică din România a început să fie prezentă, realizându-se o oarecare deschidere culturală. Ștefan Bertalan a fost un exemplu incontestabil de inovație și creativitate în această perioadă dificilă, un artist român a cărui operă a explorat cu profunzime relațiile dintre om și natură, ordine și haos. Bertalan nu este doar un artist inovator, ci și un pedagog, implementând baza pentru educația artistică contemporană prin crearea unei școli de design și artă experimentală în Timișoara. Acest pionierat a inclus și co-fondarea Grupului 111 (alături de Roman Cotoșman și Constantin Flondor), prima inițiativă de tipul acesta din România, marcând astfel un moment important pentru evoluția artei experimentale românești. Pe parcursul anilor 1970 și 1980 artistul și-a consolidat statutul de artist emblematic, devenind membru al renumitului grup de artă experimentală Sigma 1 (alături de Constantin Flondor și Doru Țurcan), unde au explorat noi forme și metode de exprimare artistică. În încercarea de a găsi un limbaj artistic personal și de a se detașa de conformismul academic, își orientează cercetările teoretice către textele lui Paul Klee, principiile constructivismului și modelul Școlii Bauhaus, împreună cu colegii săi.

          Bertalan nu explorează atât limitele limbajului artistic, cât limitele îndurărilor existenței și, indiscutabil, expresionismul este, tocmai de aceea, filonul unificator al tuturor experimentelor lui, un geamăt ce însoțește rănile lui deschise. Lucrările sale, care pătrund adânc în esența acestor teme, pot fi examinate printr-o perspectivă a filozofului Michael Foucault, desprinzând noi straturi de interpretare. Foucault figură centrală în cercetarea postmodernă, a pus temelia pentru abordări precum structuralismul și mai târziu, bio-puterea. În lucrările sale „Securitate, Teritoriu, Populație” și „Nașterea Biopoliticii”, Foucault aduce în prim-plan dinamica puterii și modul în care aceasta modelează autodeterminarea individului și a societății în ansamblu. Structuralismul foucaultian oferă un cadru analitic prin care poate fi descifrată organizarea și funcționarea puterii în straturile profunde ale culturii și societății. Prin aplicarea acestor teorii în interpretarea lucrărilor lui Bertalan, precum „Floarea iris” (1978 – 1979), „Libelula” (1970 – 1972), „Floarea soarelui” (1980) sau „Caisă” (1980), se poate susține că încapsulează meditații asupra amprentei sociale în lumea naturală. Aceste opere pot fi privite ca o critică a bio-puterii și a efectelor ei asupra mediului înconjurător, oferind o perspectivă asupra modalităților prin care structurile de putere influențează și reglementează viața în toate formele sale. Bertalan duce această interacțiune la un nou nivel de conștientizare iar prin operele sale, acesta nu doar că ne provoacă să reevaluăm intervenția omului în natură, dar ne îndeamnă să reconsiderăm și cum autoritățile reglementează viața noastră prin intermediul diferitelor instituții. Astfel, devenim conștienți de impulsurile invizibile care ne guvernează existența și de strategiile de putere care modelează orice aspect vital al vieții noastre.

              Reflectând acest concept în universul artei, putem răsfrânge relația dintre Bertalan și fascinantul său subiect, floarea-soarelui, în termeni de bio-putere. În acest dialog artistic, Bertalan își asumă dualitatea rolului de observator dar și de custode al existenței plantei. Încercând nu doar să o înțeleagă, ci și să o supună controlului său, artistul devine o metaforă vie a felului în care omenirea interacționează cu natura.

             „Am trăit 130 de zile cu o plantă de floarea-soarelui„, ne conduce prin intersectarea a trei universuri complexe: artistic, ecologic și filosofic. Exersând o perspectivă noua, activitatea se desfășoară în esența conviețuirii umane cu lumea vegetală, unde artistul devine, simultan, subiect și obiect într-un act de creație continuă. În plan artistic, artistul remodelează astfel cadrul artei contemporane, devenind el însuși material și pânză de lucru. Această conviețuire de 130 de zile cu o entitate vegetală creează o simbioza neconvențională dintre om și natură. Reflexiile ecologice ale operei se înălță dincolo de orice gest minimalist. Într-un climat de prăbușire ecologică, Bertalan își așază demersul în semn de reverență și alarmă simultană față de fragilitatea biodiversității. Actul său se transformă într-un manifest pentru o coexistență respectuoasă și conștientă cu mediul înconjurător, păstrând ritmul natural și ciclic al vieții în echilibru. Pe scena socială și culturală, creația sa reverberează ca un ecou, criticând distanțarea și disocierea omului modern de „mama natură”. În contextul unei societăți marcate de digitalizare și urbanizare, conlucrarea îndelungată cu floarea-soarelui sugerează o întoarcere spre autenticitate și reconectare spirituală. În lumina teoriilor lui Michel Foucault, analiza lucrării lui Bertalan ne dezvăluie o provocare la adresa modului în care structurile de putere influențează percepția noastră asupra naturii. Artistul, prin demersul său creativ, își asumă rolul de a transcende normele și constrângerile impuse de politic și societate, generând astfel un nou tip de cunoaștere. Aceasta nu este doar o simplă acumulare de informații, ci reprezintă fructul unei experiențe directe, înzestrată cu o empatie profundă față de mediu.

         Lucrarea lui Bertalan, „Am trăit 130 de zile cu o plantă de floarea-soarelui„, se transformă într-un manifest artistic, o pledoarie pentru o schimbare a perspectivelor noastre. Opera se poziționează la intersecția dintre arta și politic, emanând un apel la o nouă conștientizare a relației dintre om și natură. Bertalan nu doar că își imortalizează propriul experiment de viață, dar se afirmă ca un veritabil agent de schimbare în domeniul artei, oferindu-ne o oglindă în care să reflectăm asupra impactului nostru ecologic și a locului pe care îl ocupăm în acest cosmos viu.

             Artistul se impune emblematic în arta contemporană prin interogarea și explorarea relației dintre om și natură în lucrările sale. Artistul, prin relația directă și fizică cu procesul de creștere a florii lui, ilustrează acest concept, remarcând cum, în eforturile noastre de a controla și de a influența natura, ne exercităm propria agendă de putere și intervenție. Deși lucrările sale nu angajează supravegherea în sensul său tradițional, acesta poate fi considerat ca o formă de control asupra fenomenelor naturale. Într-un mod similar cu manierele în care societățile moderne supraveghează și normalizează comportamentul individual, Bertalan își asumă un rol de autoritate în direcționarea creșterii naturii, realizând o paralelă cu modul în care puterea modelează și guvernează.

        Observând lucrările artistului prin prisma relației dintre om și natură, acestea pot fi văzute ca o meditație asupra dinamicilor de putere din interacțiunea noastră cu mediul înconjurător, prezentând un ecou al bioputerii și evidențiind interacțiunea între cunoașterea aprofundată și capacitatea de a controla și modela elementele naturale. Artistul ne invită să reflectăm asupra modului în care intervențiile noastre schimbă peisajul natural, oferind un echivalent vizual și conceptual pentru ideile lui Foucault privind relația sinergică dintre putere, cunoaștere și control.

           Intersecția dintre putere și corp a fost un punct focal pentru Foucault, punctând felul în care corpul uman se transformă într-un teren pe care puterea își exercită controlul și influența. Interesul său pentru somatic și modificările corporale este aplicabil în examinarea operei lui Bertalan. Prin utilizarea unor materiale neortodoxe și experimentarea cu forme atipice, Bertalan a adus în față o provocare îndrăzneață față de normele artistice stabilite, subminând astfel convențiile privind reprezentarea și conceptualizarea corpului în artă. Într-o manieră similară, ideile lui Foucault despre rolul arhitecturii și instituțiilor în configurarea relațiilor de putere sunt relevante în considerarea abordărilor lui Bertalan față de spațiul artistic. Artistul s-a dedicat investigării și deconstruirii spațiilor instituționale și a modurilor tradiționale de prezentare a artei, deschizând astfel dialog pentru o nouă înțelegere a modului în care spațiul influențează percepția și interpretarea artei. Conceptele de istorie și arheologie, fundamentale în filosofia lui Foucault, pot fi utilizate pentru a dezvălui noi straturi de înțeles în lucrările lui Bertalan. Prin aplicarea teoriei arheologice foucaultiene, putem descoperi modul în care artistul își construiește discursul într-un dialog continuu cu influențele istorice, evidențiind astfel felul în care interacțiunea cu istoria și contextul cultural devin elemente esențiale în procesul creativ.

          Astfel, opera lui Ștefan Bertalan, un artist de o rară profunzime și curaj creativ, poate fi interpretată ca o prevestire a emancipării artistice și intelectuale, reflectând, în același timp, tensiunile și cenzura caracteristice perioadei sale. Prin contribuția sa remarcabilă, Bertalan a arătat că arta este nu doar o formă de estetică, ci și un vehicul puternic pentru explorarea și contestarea structurilor de putere și a paradigmei cunoașterii.

             Intersecția dintre artă și teoria lui Foucault deschide astfel noi orizonturi interpretative și ne invită să privim relația om-natură prin prisma unor noi forme de înțelegere și de exprimare. Interpretarea operelor lui Bertalan prin prisma ideilor lui Foucault ne permite să înțelegem mai bine modul în care puterea, discursul și corpul sunt exprimate și contestate în artă, și, la rândul lor, cum aceste elemente contribuie la complexitatea și profunzimea artei contemporane. Prin această lente analitică, putem aprecia cum artistul a reflectat asupra și a criticat relațiile de putere și discursurile dominante, îmbogățind astfel dialogul cultural al epocii în care a activat.

https://arthur.io/art/stefan-bertalan/sunflower-sunflower-layout  

 https://artmap.com/static/media/0000070000/0000069830.jpg  

https://www.camilart.eu/pdf/Stefan-Bertalan/HTML/files/assets/basic-html/page17.html