Artista vizuală Anca Corduneanu – de la gândirea arhitecturală la expresia picturală

Relația dintre arhitectură și pictură constituie una dintre constantele istoriei artelor vizuale, fiind fundamentată pe o problematică comună: organizarea spațiului și transformarea acestuia într-o structură inteligibilă, purtătoare de semnificații estetice și culturale. Dincolo de diferențele de funcție, tehnică și materialitate, cele două discipline împărtășesc preocuparea pentru proporție, ritm, echilibru, perspectivă și raportul dintre formă și conținut. Dacă arhitectura configurează spațiul prin intermediul volumului și al materiei, pictura îl reconstituie pe suprafața bidimensională, transformându-l într-un câmp al percepției și al expresiei.

Acest aspect este relevant în abordarea creației Ancăi Corduneanu, a cărei activitate artistică este asociată și unei formații profesionale în domeniul arhitecturii. Dubla apartenență disciplinară permite investigarea unor posibile corespondențe între raționalitatea construcției arhitecturale și sensibilitatea organizării picturale. Nu este vorba despre stabilirea unei relații cauzale între pregătirea profesională și rezultatul artistic, este vorba despre examinarea modului în care o educație vizuală întemeiată pe înțelegerea spațiului, a proporției și a structurii poate contribui la articularea unui limbaj plastic individual.

Demersul interpretativ trebuie să pornească de la o distincție esențială - arhitectura și pictura nu reprezintă două forme echivalente de construcție, ele sunt două modalități distincte de organizare a experienței vizuale. În arhitectură, raportul dintre elementele constructive este determinat atât de exigențe funcționale și tehnice, cât și de intenția estetică. În pictură, relațiile dintre elementele compoziționale sunt guvernate de necesitatea coerenței vizuale, de raporturile cromatice, de distribuția maselor și de tensiunile generate în interiorul suprafeței. Prin urmare, apropierea dintre cele două domenii poate fi urmărită la nivelul principiilor de organizare formală, al concepției despre spațiu și al raportului dintre structură și expresivitate.

Înțelegerea raportului dintre arhitectură și pictură presupune o revenire asupra câtorva momente fundamentale ale istoriei artei. În Antichitate, Vitruviu, în tratatul De architectura, formulează principiile solidității, utilității și frumuseții – firmitas, utilitas, venustas –, stabilind un cadru teoretic în care edificiul este conceput ca rezultat al unei articulări între necesitate constructivă și exigență estetică. Proporția nu reprezintă aici doar o problemă de măsură, ea este expresia unei ordini inteligibile, în care fiecare componentă își găsește justificarea în raport cu întregul. Această concepție va fi reluată și aprofundată în Renaștere, perioadă în care arhitectura și pictura participă la aceeași transformare epistemologică a reprezentării. Cercetările lui Filippo Brunelleschi privind perspectiva liniară și reflecțiile teoretice ale lui Leon Battista Alberti din De pictura contribuie la constituirea unei noi înțelegeri a spațiului. Perspectiva devine un instrument de ordonare a realității vizibile, iar suprafața picturală este concepută ca o fereastră deschisă către un spațiu construit după reguli geometrice. Relația dintre arhitectură și pictură nu se limitează la preluarea unor forme sau motive decorative, ea implică o concepție comună despre reprezentare, proporție și raționalitatea imaginii.

O altă etapă semnificativă este reprezentată de Baroc, când organizarea spațiului dobândește o dimensiune dinamică și teatrală. Arhitectura lui Gian Lorenzo Bernini și Francesco Borromini demonstrează că echilibrul nu presupune obligatoriu simetrie și stabilitate, dar poate fi obținut și prin tensiune, mișcare și articularea unor forme complexe. În pictură, această concepție se regăsește în construcțiile compoziționale dinamice, în contrastele luminoase și în amplificarea expresivității gestului.

Modernitatea introduce o nouă etapă în această relație. De la teoriile lui Adolf Loos și Walter Gropius până la concepția lui Le Corbusier asupra raporturilor proporționale, arhitectura reconsideră relația dintre funcție, formă și expresie. Geometria, reducerea ornamentalului și claritatea structurii devin repere ale unei noi sensibilități vizuale. În paralel, artele plastice explorează autonomia formei, reorganizarea spațiului pictural și desprinderea progresivă de reprezentarea mimetică.

Aceste repere istorice oferă un cadru comparativ pentru examinarea creației Ancăi Corduneanu, fără a presupune existența unor influențe directe. Interesul constă în identificarea eventualelor corespondențe dintre educația arhitecturală și modul de organizare a imaginii picturale.

Un reper documentar important pentru înțelegerea preocupărilor artistice ale Ancăi Corduneanu îl constituie expoziția personală Trecerea timpului, prezentată la 27 iunie 2026, la Cercul Militar din Dealul Copoului, Iași. Evenimentul a fost prezentat de criticul de artă Codrin Dinu Vasiliu și documentat jurnalistic de Dumitru Șerban, prin intermediul Radio România Iași. Materialul publicat și înregistrarea audio dedicată expoziției consemnează interesul artistei pentru reprezentarea oamenilor, obiectelor, naturii și animalelor. În interpretarea lui Codrin Dinu Vasiliu, aceste prezențe vizuale sunt reunite într-un univers al memoriei, în care experiența individuală este transpusă într-o formă artistică indirectă. Această observație reprezintă un punct de plecare relevant pentru investigarea raportului dintre subiectul reprezentat și încărcătura sa afectivă. Din perspectivă estetică, memoria nu trebuie înțeleasă exclusiv ca recuperare a unui trecut biografic. Ea reprezintă și un mecanism de selecție, transformare și reorganizare a experienței. Imaginea picturală nu reproduce în mod necesar realitatea așa cum a fost percepută, ea o reconstruiește în funcție de sensibilitatea și intenționalitatea creatorului. Este relevantă distincția dintre reprezentarea obiectului și semnificația pe care acesta o dobândește în interiorul imaginii. Un obiect cotidian poate depăși statutul de element descriptiv, devenind purtătorul unei experiențe personale sau al unei memorii afective. În mod similar, reprezentarea naturii poate dobândi o dimensiune evocatoare, iar figura umană poate funcționa ca expresie a unei prezențe individuale, dar și ca semn al unei experiențe universale. Tema timpului, sugerată explicit de titlul expoziției personale, permite și o raportare la problema permanenței imaginii. Pictura conservă o configurație vizuală într-un mediu material relativ stabil, în timp ce realitatea reprezentată continuă să se transforme. Se instituie astfel o tensiune între caracterul efemer al experienței și posibilitatea păstrării sale prin intermediul operei.În această accepțiune, pictura poate fi interpretată ca o formă de arhivare sensibilă a existenței, fără ca această funcție să îi diminueze autonomia estetică.

Titlul expoziției Flori de toamnă, prezentată la 7 noiembrie 2026, la Cercul Militar Iași, permite extinderea discuției asupra uneia dintre temele fundamentale ale istoriei picturii - reprezentarea lumii vegetale și, în special, a motivului floral. Natura statică a cunoscut o dezvoltare remarcabilă în pictura europeană, devenind, începând cu secolul al XVII-lea, un gen autonom, cu propriile convenții iconografice și compoziționale. În pictura flamandă și neerlandeză, reprezentările florale au dobândit o complexitate vizuală deosebită, prin minuțiozitatea observației botanice, diversitatea cromatică și elaborarea atentă a raporturilor dintre obiecte. Rachel Ruysch este una dintre personalitățile reprezentative ale acestui domeniu, creația sa demonstrând capacitatea motivului floral de a susține compoziții elaborate, în care natura este transformată într-un sistem de relații vizuale. În secolul al XIX-lea, interesul pentru natură se reconfigurează prin intermediul cercetării luminii și al percepției. Claude Monet transformă grădina de la Giverny într-un spațiu de experimentare picturală, în care variațiile atmosferice și schimbările anotimpurilor devin elemente constitutive ale imaginii. Vincent van Gogh, prin seria florilor-soarelui, conferă motivului vegetal o intensitate expresivă care depășește reprezentarea naturalistă, culoarea devenind un mijloc autonom de transmitere a trăirii. În această succesiune istorică, motivul floral se dovedește deosebit de flexibil din punct de vedere semantic. El poate funcționa ca exercițiu de observație, ca demonstrație a virtuozității tehnice, ca simbol al fragilității existenței sau ca expresie a unei anumite sensibilități cromatice.

Asocierea florilor cu toamna introduce o dimensiune temporală suplimentară. Spre deosebire de simbolistica renașterii asociată primăverii, toamna trimite la maturitate, transformare și trecere. În acest context, motivul floral poate fi privit ca expresie a unei frumuseți care nu depinde de caracterul ei permanent, ea depinde tocmai de intensitatea momentului în care se manifestă.

Manifestarea de la 7 noiembrie 2026 trebuie analizată și în contextul activității culturale desfășurate de Cercul Militar Iași și de Cenaclul de Literatură și Pictură „Octav Băncilă”. Prin organizarea expozițiilor și a întâlnirilor interdisciplinare, aceste structuri contribuie la menținerea unui cadru de vizibilitate pentru artiștii locali și la stimularea dialogului dintre diferitele forme de expresie culturală. Participarea Ancăi Corduneanu la Salonul de toamnă din octombrie 2026, manifestare la care au fost prezenți 28 de artiști, constituie un alt reper al activității sale expoziționale recente. Continuitatea participării la asemenea evenimente oferă posibilitatea urmăririi evoluției sale în cadrul comunității artistice ieșene. Vernisajul expoziției ,,Flori de toamnă” semnată de artista vizuală Anca Corduneanu, din 07 noiembrie 2026,   prezentat de Benone Tiron și moderat de Calistrat Robu , a fost însoțit de intervențiile critice și culturale ale Petruței Luchian și părintelui Radu Sever Ungureanu, precum și de un program muzical susținut de Corul Lirica, Grupul Zorile, Raluca Budacă, Parascheva Poiană, Mihaela Beatrice Spiridon și Ioan Pintilei. Prezența artiștilor Romeo Romila, Rita Maxim, Aurica Toma, Iulian Buta, Ion Vârlan, Mihaela Buta, Aneta Gheorghiu Spătaru și Bogdan Iordache, alături de ceilalți membri și invitați ai comunității culturale, a evidențiat dimensiunea colectivă a manifestării. Participarea Radio Iași, prin jurnalistul Dumitru Șerban, are, de asemenea, relevanță pentru documentarea și promovarea activității artistice locale. Într-un context în care vizibilitatea creației contemporane depinde în mare măsură de existența unor platforme de mediere culturală, contribuția presei specializate și a instituțiilor media regionale devine importantă pentru constituirea unei memorii documentare a evenimentelor artistice.

Cercetarea relației dintre arhitectură și pictură în cazul Ancăi Corduneanu deschide o direcție de analiză relevantă pentru înțelegerea interferențelor dintre formația profesională, educația vizuală și expresia artistică. Pregătirea în domeniul arhitecturii oferă un cadru interpretativ pentru examinarea problemelor de proporție, structură și organizare spațială, în timp ce expoziția  Florile toamnei indică preocuparea pentru reprezentarea unor subiecte legate de experiența cotidiană și de memoria afectivă. Cele două dimensiuni pot fi puse în relație prin intermediul conceptului de construcție vizuală. În arhitectură, construcția presupune organizarea materiei într-o formă locuibilă; în pictură, ea presupune organizarea elementelor plastice într-o configurație capabilă să genereze sens și experiență estetică.

Dincolo de această corespondență, expoziția Florile toamnei a artistei vizuale Anca Corduneanu , aduce în discuție o problemă fundamentală a creației artistice - posibilitatea de a conserva, prin imagine, ceea ce existența supune transformării. Dacă arhitectura păstrează în structurile sale urmele epocilor și ale intervențiilor succesive, pictura păstrează, prin mijloace specifice, memoria unei priviri și a unei sensibilități.