Aspecte reprezentative din arta Egiptului antic. Perioada Regatului Vechi ( mileniul al III-lea î.Hr.)

Vom începe cu știuta vorbă a lui Herodot, că Egiptul este un dar al Nilului. De fapt, oricare civilizație este un dar al apelor: oare Mesopotamia nu este al fluviilor Tigru și Eufrat? India, al fluviilor Gange și Indus? China, al fluviilor Yangtze (albastru) și Huanhe (galben)? Poate mai contrastant însă pentru Egipt în contextul unui deșert necruțător .

Într-adevăr, au fost necesare lucrări de îndiguire, de desecare și de canalizare efectuate veacuri de-a rândul pentru ca locuitorii Egiptului să regularizeze cursul Nilului, să-i domolească furia inundațiilor și să facă ogoare roditoare din bălțile și mlaștinile noroioase care se întindeau de o parte și alta a fluviului. Tocmai necesitatea absolută a întreținerii acestor îndiguiri și canale de-a lungul celui mai mare fluviu african a dat naștere coeziunii dintre diferitele „nome” de mai târziu și a dus la constituirea statului egiptean unificat.[1]  Actualmente, ca și în trecut, Nilul este pentru egipteni nu doar artera de comunicație esențială, deși s-au dezvoltat autostrăzi cu multiple benzi, cum încă nu există în România, dar rămâne și dăruitorul de hrană al întregului Egipt.

Egiptul este din totdeauna, spunea și Herodot, o țară a contrastelor, în care luxul opulent conviețuiește alături de sărăcia usturătoare.

„Arta și arhitectura Regatului Vechi (c.2649 – 2134 î.d.Hr., de la dinastia a III-a la dinastia a VI-a) au creat anumite condiții artistice care vor inspira lucrările realizate în timpul următoarelor două regate.”[2]

Primele piramide au fost construite în perioada Regatului Vechi, în prima jumătate a mileniului al III-lea, în timpul dinastiei a III-a, în Sakkara (foto), a faraonului Zoser, și la Meidum . Erau construcții mari și se caracterizau prin forma lor în trepte.

Dar cele mai reprezentative sunt din timpul dinastiei a IV-a, a faraonilor Kufu (Kheops), Kafra (Khefren) și Menkaura (Mykerinos).  Datorită acestor construcții megalitice, Regatul Vechi a fost caracterizat ca „fiind o epopee a pietrei”.[3]

Cea mai mare este piramida lui Kheops (146 m înălțime și latura bazei de 230 metri).Pentru ridicarea ei s-au folosit peste 2.300.000 blocuri de piatra de circa 2,5 tone. Aceasta „era socotită de greci drept una din cele șapte minuni ale lumii.”[4]  Totodată se mai spune că „armonia proporțiilor ei uriașe este ca o sfidare aruncată realizărilor celor mai îndrăznețe de astăzi.”[5]

În proximitate se află și Sfinxul având înfățișarea unui leu culcat cu cap de om. 

Un lucru extraordinar e că toată arhitectura piramidelor s-a datorat cultului morților, iar acest cult funerar s-a resimțit și în sculptură. „Regele era considerat o ființă divină, coborâtă din cer ca să domnească, iar atunci când părăsea pământul, trebuia să urce la ceruri.”[6]

Sarcina principală a sculpturii era să reprezinte imaginea defunctului astfel încât ea să poată servi ca suport sufletului în cazul când mumia ar fi fost profanată sau distrusă. De fapt, pentru egipteni, conservarea corpului, adică acele celebre mumii, nu era suficientă. Dacă se conserva în plus și o efigie a regelui, se asigura mai temeinic conceptul de viață veșnică. De aceea, sculptorii cizelau un portret al regelui într-un granit tare ca și veșnicia însăși.

Statuile erau lucrate din rocă dură precum dioritul sau granitul. Trăsăturile feței, modelajul și expresia erau redate cu multă atenție. Pentru a da chipului cât mai multă viață, ochii erau încrustați cu materiale. Faraonul și aristocrații erau reprezentați cu o expresie calmă și trupul tânăr și sănătos.

Khefren, statuie de diorit,  remarcabilă prin liniștea feței, naturalețea și simplitatea și simplitatea poziției personajului, echilibrul volumelor, modelatul în planuri largi. Uliul din spatele capului simbolizează pe Horus, zeul protector al regelui.

Alături de acest gen de statui ale conducătorilor se găseau și statui de mici dimensiuni din lemn sau calcar, pictate, reprezentând diferite munci în agricultură sau gospodărie.

Basorelieful și pictura. Ca să înțelegem arta egipteană antică trebuie să înțelegem și religia politeistă pe care egiptenii o practicaseră. Mai mulți zei, mai multe reprezentări ale sacrului. Un om, mai multe părți componente al sufletului: ba, ka și akh. Viața veșnică era o credință intrată în convingerile psihologice cele mai profunde. De aici, dorința de a asigura un cadru de belșug conducătorilor bogați după moartea lor. Mai mult, această convingere în supraviețuirea imaterialului din noi se regăsește la romanii precreștini (Nomen este omen), dar mai ales în creștinism (vezi Tronul Hetimasiei, din Apocalipsă, cu cartea vieții veșnice).

Pentru realizarea reprezentărilor artistice care i-au făcut celebri peste veacuri, artiștii antici egipteni au studiat atent realitatea pentru a-i reda frumusețea. Astfel, a luat naștere o tematică bogată în tehnica basoreliefului pictat, care cuprindea tipuri de oameni în timpul activităților: vânătoare, pescuit în Delta Nilului, agricultură, procesiuni diverse, peisaje și animale.

În perioada Regatului vechi, pictura a fost mai puțin practicată. S-a păstrat doar un fragment dintr-o lucrare aflată într-un mormânt de la Meidum și care reprezintă un cârd de gâște.

Ceea ce am încercat să prezint au fost câteva din piesele majore ale artei Imperiului Vechi. „Ele reflectă prospețimea și optimismul unei societăți privilegiate, trăind în supunerea față de un rege-zeu cu autoritate necontestată, fără altă grijă decât să își asigure supraviețuirea în lumea de dincolo.”[7]

Și pentru că vestitele învățături ale lui Ptah-hotep provin tot din Imperiul Vechi, Dinastia a V-a, am să închei cu un text reprezentativ, anume cu învățătura celui care a fost „căpetenie peste cetatea morților de lângă piramidă”: „Nu te făli cu știința ta, ci cere sfat și de la un neștiutor de carte și de la un învățat. Nu se poate ajunge la hotarele științei și nu există învățat care să fi dobândit întreaga învățătură…”[8]

Închei cu această imagine nocturnă a orașului Cairo spunând că, poate s-a așezat negura vremurilor peste o religie politeistă, vetustă, deplin perimată, și peste arta ce a creat-o, dar, cu toate acestea, luminile unei prolifice civilizații străvechi continuă să surprindă ochiul iubitor de frumusețe și înțelepciune…

[1] Gândirea egipteană antică în texte, traducere din limba egipteană veche, studiu introductiv, notițe introductive și note de Constantin Daniel, Editura științifică, București, 1974, p. XI.

[2]Istoria artei, de la pictura rupestră la arta urbană, editor general Stephen Farthing, cuvânt înainte de Richard Cork, Editura RAO, București, 201128., p.

[3]Etienne Drioton, Pierre Du Bourguet, Arta faraonilor, vol.1, traducere de Irina Mavrodin, Editura Meridiane, București, 1972, p. 83.

[4]Ibidem, p. 113.

[5]Ibidem, p. 114.

[6]E.H. Gombrich, Istoria artei, traducere de Nicolae Constantinescu, Editura Art, București,, 2020, p. 55.

[7] Albert Chatelet, Bernard-Philippe Groslier, coordonatori, Istoria artei, ediția a II-a traducători Maria Cazanacli ș.a., Editura Univers Gold, București, 2012, p. 79.

[8]Gândirea egipteană antică în texte, traducere din limba egipteană veche, studiu introductiv, notițe introductive și note de Constantin Daniel, Editura științifică, București, 1974, p. 43.