,,Pietre și culori”, expoziție semnată de artistul vizual Ilie Ioan Mustață. De la memoria mozaicului la libertatea abstracției

Mozaicul are  o frumusețe aparte, născută dintr-o muncă artistică în care fragmentul își păstrează individualitatea, dar acceptă să participe la o ordine care îl înalță. Piatra, sticla și ceramica, fiecare cu propria consistență, cu propriul reflex și cu propria structură, sunt chemate să alcătuiască o imagine a cărei unitate se construiește din diferențe. Este o artă a răbdării, desigur, dar și a unei inteligențe compoziționale deosebite, pentru că artistul trebuie să gândească simultan fiecare element și întregul pe care acesta îl va susține.

Această particularitate  fascinantă a mozaicului constituie unul dintre reperele prin care poate fi privită expoziția „Pietre și culori”, semnată de artistul vizual Ilie Ioan Mustață, deschisă la 31 octombrie 2026, la Casa de Cultură a Municipiului Iași „Mihai Ursachi”, în ambianța Parcului Copou. Reunind lucrări de mozaic și pictură abstractă, expoziția propune întâlnirea a două modalități de expresie care, deși se supun unor exigențe tehnice diferite, au în comun preocuparea pentru organizarea suprafeței, pentru ritmul formei și pentru posibilitățile expresive ale culorii. Demersul artistului se situează  la interferența dintre o tehnică cu o istorie milenară și un limbaj plastic modern, în care imaginea se desprinde de obligația reprezentării directe.

Pentru a înțelege pe deplin locul mozaicului în această expoziție, merită să ne întoarcem, fie și succint, la istoria sa. Originile acestei arte sunt legate de civilizațiile Orientului antic, unde fragmentele de piatră și elementele ceramice erau folosite pentru decorarea suprafețelor arhitecturale. La Uruk, în Mesopotamia, pereții unor construcții monumentale erau împodobiți cu mici conuri de lut colorat, introduse în suport în așa fel încât capetele lor să alcătuiască motive geometrice. Nu era încă mozaicul în accepțiunea tehnică pe care i-o atribuim astăzi, dar principiul fundamental era deja prezent - obținerea unei configurații decorative prin asocierea unor unități materiale distincte. Grecia antică a adus o dezvoltare remarcabilă a mozaicului din pietricele naturale, utilizate în special pentru decorarea pavimentelor. Treptat, repertoriul geometric a fost completat de reprezentări figurative, mitologice și zoomorfe. În perioada elenistică, rafinamentul tehnic a crescut considerabil, iar folosirea unor fragmente de dimensiuni reduse a permis obținerea unor efecte de modelare, volum și gradație cromatică. Mozaicul celebru de la Pella, cu scena vânătorii, ilustrează această capacitate de a transforma pietricelele într-o imagine de mare forță narativă și plastică. Romanii au preluat și au amplificat această tradiție, conferindu-i o răspândire extraordinară. Mozaicul a devenit parte integrantă a arhitecturii domestice și publice, decorând vile, terme, edificii și spații de reprezentare. Introducerea tesserelor, a micilor cuburi de piatră, marmură, sticlă sau ceramică, a permis o precizie mult mai mare a execuției și o diversificare a efectelor vizuale. Pavimentele romane au păstrat scene mitologice, episoade de vânătoare, peisaje, naturi statice și compoziții geometrice, demonstrând că această tehnică putea susține atât monumentalitatea, cât și subtilitatea detaliului.

O schimbare fundamentală s-a produs odată cu dezvoltarea artei paleocreștine și bizantine. Dacă în lumea romană mozaicul era adesea legat de paviment și de reprezentarea unei lumi ușor de recunoscut, în spațiul creștin el a dobândit o dimensiune simbolică și spirituală deosebită. Suprafețele absidelor, cupolelor și pereților au fost acoperite cu tessere de sticlă, marmură și aur, iar lumina a devenit un element esențial al compoziției. Monumentele de la Ravenna, în special San Vitale și Sant'Apollinare, păstrează exemple excepționale ale acestei arte, în care figura umană, fondul auriu și vibrația suprafeței alcătuiesc un univers vizual de o solemnitate aparte.

În arta bizantină, mozaicul nu urmărește numai reprezentarea unei realități, el urmărește instituirea unei prezențe. Fondul aurit nu este un simplu element decorativ, el sugerează un spațiu desprins de coordonatele obișnuite ale lumii fizice. Imaginea pare să se elibereze de gravitație, iar reflexele fragmentelor de sticlă transformă suprafața într-un câmp de lumină. Această relație dintre material și spiritualitate va continua să caracterizeze marile ansambluri medievale, de la Constantinopol până la Veneția, unde mozaicurile bazilicii San Marco reprezintă una dintre cele mai impresionante sinteze ale tradiției bizantine și occidentale.

De-a lungul Evului Mediu, Renașterii și epocii moderne, mozaicul și-a păstrat locul în arta monumentală și decorativă, adaptându-și repertoriul la noi concepții estetice. În secolele al XIX-lea și al XX-lea, tehnica a cunoscut o nouă afirmare, inclusiv prin integrarea sa în arhitectura modernă și în experimentele artistice ale avangardei. Dincolo de funcția sa ornamentală, mozaicul a început să fie privit tot mai mult ca un limbaj autonom, capabil să susțină compoziții contemporane, să exploreze textura și să pună în valoare caracterul expresiv al materialelor.

Această istorie nu reprezintă doar un fundal cultural pentru expoziția lui Ilie Ioan Mustață. Ea explică persistența fascinației exercitate de o tehnică în care imaginea se naște dintr-o multitudine de elemente și în care materialul participă nemijlocit la expresia artistică. Mozaicul contemporan nu este obligat să reia iconografia religioasă sau decorativă a epocilor precedente. El poate prelua principiul constructiv al fragmentului și îl poate transforma într-un instrument al sensibilității actuale.

În lucrările reunite la galeria de la  Iași, interesul pentru piatră, ceramică și sticlă aduce în prim-plan tocmai diversitatea posibilităților oferite de aceste materiale. Fiecare are o identitate vizuală proprie. Piatra păstrează o anumită gravitate, o densitate care îi conferă stabilitate; sticla introduce transparență, reflex și variație luminoasă; ceramica oferă o suprafață cu alte calități tactile și cromatice. Alegerea și îmbinarea lor presupun o atentă mediere între particularitatea fiecărui fragment și coerența compoziției.

În mozaic, nimic nu este cu totul întâmplător. Chiar și atunci când artistul urmărește o configurație liberă, fiecare piesă trebuie să-și găsească locul în raport cu celelalte. Orientarea fragmentelor, dimensiunea lor, succesiunea cromatică și intervalele dintre ele influențează ritmul întregii suprafețe. Este o muncă în care mâna și privirea trebuie să colaboreze permanent, iar intuiția se confruntă cu rezistența concretă a materialului. Imaginea nu se obține printr-un gest unic, se obține printr-o acumulare de decizii, fiecare dintre ele având consecințe asupra ansamblului. Aici se află și una dintre frumusețile acestei tehnici - apropierea de lucrare dezvăluie o realitate diferită de aceea percepută de la distanță. Privirea descoperă fragmentul, textura, conturul neregulat, rostul și diferențele dintre materiale. Retrăgându-se, ea recompune aceste elemente într-o configurație unitară. Mozaicul solicită o privire mobilă, capabilă să treacă de la detaliu la ansamblu și să recunoască în discontinuitatea materială principiul unei ordini plastice.

Practica lui Ilie Ioan Mustață se înscrie într-o tradiție a construcției imaginii prin fragment, dar se deschide totodată către preocupările artei contemporane pentru materialitate și experiment. Formarea sa artistică, începută la Liceul de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” și continuată la Universitatea Națională de Arte din București, oferă un reper pentru înțelegerea interesului său față de tehnicile care presupun o elaborare atentă a suprafeței. Experimentele anterioare cu materiale neconvenționale, inclusiv portrete realizate din boabe de cafea și fasole, consemnate și în presa culturală din  2022, completează imaginea unui artist atras de posibilitățile plastice ale unor materii diferite și de capacitatea acestora de a dobândi o expresie nouă prin intervenția artistică.

Dacă mozaicul se construiește prin acumulare, pictura abstractă a lui Ilie Ioan Mustață propune un alt tip de desfășurare a imaginii. Culoarea își asumă aici o libertate pe care tehnica mozaicului o condiționează prin natura fragmentelor. Ea se poate întinde, suprapune, amesteca, poate păstra urmele unei intervenții sau poate acoperi parțial o formă anterioară. Suprafața picturală devine  locul unei elaborări în care gestul și organizarea compozițională se află într-o relație continuă. Pictura abstractă are avantajul de a elibera culoarea de obligația de a descrie un obiect. Aceasta nu înseamnă că realitatea dispare din orizontul picturii, înseamnă că prezența ei se modifică. Natura poate fi recunoscută în ritmul formelor, în transparența unor tonuri, în densitatea unei suprafețe sau în raporturile dintre zonele cromatice. Peisajul nu mai este neapărat o configurație topografică, peisajul este o experiență vizuală reținută în memorie și transpusă într-o structură autonomă.

Această eliberare a culorii are o istorie fundamentală în arta modernă. Wassily Kandinsky a cercetat rezonanța interioară a culorilor și capacitatea lor de a produce emoție independent de reprezentarea figurativă. Paul Klee a urmărit devenirea formei prin linie, semn și ritm, considerând suprafața picturală un spațiu al unor relații în continuă transformare. În această tradiție, culoarea nu mai este un simplu atribut al obiectului reprezentat, ea participă direct la alcătuirea imaginii. O nuanță poate crea tensiune, alta poate tempera compoziția; un contrast poate concentra privirea, iar o trecere cromatică poate sugera continuitate și profunzime.

Interferențele cromatice, suprapunerile și configurațiile organice anunțate în prezentarea expoziției indică o preocupare pentru asemenea raporturi. În pictura abstractă, expresivitatea nu rezultă din simpla juxtapunere a unor culori agreabile, rezultă din felul în care acestea își modifică reciproc intensitatea și își construiesc un echilibru. Libertatea gestului trebuie susținută de o conștiință a compoziției; spontaneitatea își găsește măsura în relația dintre suprafețe, în distribuția accentelor și în ritmul interior al imaginii.

Ceea ce face interesantă întâlnirea dintre mozaic și pictură în expoziția „Pietre și culori” este tocmai posibilitatea de a observa două temporalități ale creației. Mozaicul presupune o construcție lentă, în care fiecare intervenție este supusă exigențelor materialului și trebuie integrată într-o structură aflată în devenire. Pictura permite o mobilitate mai mare, o succesiune de gesturi și reveniri, o mediere permanentă între intenție și accident. În primul caz, imaginea se constituie prin alăturarea fragmentelor; în cel de-al doilea, prin transformarea continuă a suprafeței. Ambele solicită însă discernământul compozițional și capacitatea artistului de a recunoaște momentul în care raporturile vizuale își găsesc echilibrul.

Expoziția nu își întemeiază interesul pe uniformitatea tehnicilor, ea se devoalează  prin diferența fascinantă dintre ele. Mozaicul aduce în discuție memoria unei arte monumentale, în care materia și lumina au avut o funcție simbolică de prim rang. Pictura abstractă deschide un spațiu al cercetării cromatice, în care forma poate păstra ecoul naturii fără să se supună reprezentării sale literale. Între aceste două direcții se stabilește un dialog în care piatra și culoarea își afirmă identitatea, dar contribuie la aceeași preocupare pentru expresivitatea imaginii.

În fond, titlul expoziției are o justețe aparte. „Pietre și culori” nu desemnează doar materialele utilizate de artist,  sugerează două moduri de a înțelege timpul și sensibilitatea. Piatra poartă memoria unei durate care precedă intervenția umană; culoarea înregistrează clipa, variația luminii și mobilitatea percepției. Mozaicul leagă fragmentele într-o alcătuire durabilă, în vreme ce pictura abstractă urmărește momentul în care forma se desprinde din întâlnirea culorilor. Între cele două se află gestul artistului, cu puterea sa de a selecta, de a ordona și de a conferi materiei o nouă semnificație.

Ilie Ioan Mustață aduce la Iași o expoziție care readuce în atenție actualitatea mozaicului și posibilitățile sale de dialog cu pictura contemporană. Într-un timp în care imaginea este adesea consumată rapid, lucrul cu piatra, sticla și ceramica revendică o altă relație cu privirea -  una care presupune apropiere, răbdare și disponibilitatea de a descoperi structura din spatele aparenței. Pictura abstractă completează această experiență prin libertatea culorii și prin deschiderea către forme care nu se lasă epuizate de o singură interpretare.

„Pietre și culori” rămâne o întâlnire între două tradiții ale expresiei plastice și două moduri de a construi imaginea. Expoziția vorbește despre persistența unei tehnici străvechi, capabile să-și găsească noi formule de existență, și despre disponibilitatea unui artist de a explora teritorii diferite ale limbajului vizual. În această alternanță dintre fragment și suprafață, dintre densitatea materialului și mobilitatea culorii, se află interesul demersului lui Ilie Ioan Mustață.

Expoziția „Pietre și culori”, semnată de Ilie Ioan Mustață, este deschisă la Casa de Cultură a Municipiului Iași „Mihai Ursachi”, Parcul Copou, în perioada 31 octombrie–15 noiembrie 2026.