GEORGES MAZILU – „VIS ÎNCREMENIT”. Metamorfoza figurii și suspendarea timpului. De la memoria picturii europene, la imaginarul grotesc și ontologia imaginii

În fața picturii lui Georges Mazilu se produce o deplasare subtilă a privirii - ceea ce, la primul contact, pare să aparțină spațiul reprezentării figurative își pierde treptat stabilitatea, iar figura umană, deși ușor de recunoscut, refuză să se lase identificată prin convențiile obișnuite ale portretului. Chipurile se abat de la anatomia familiară, trupurile par să conserve urmele unor metamorfoze, iar personajele, surprinse într-o nemișcare aproape ceremonială, dobândesc o prezență care oscilează între materialitatea corporală și apariția onirică. Privitorul nu mai întâlnește omul în forma sa familiară, întâlnește o imagine a umanului trecută printr-o operație de descompunere și recompunere a identității.

Această instabilitate constituie punctul de plecare al unei interpretări care trece de încadrarea sumară a artistului în sfera suprarealismului contemporan. O asemenea clasificare, deși justificată prin caracterul neobișnuit al personajelor și prin libertatea asocierilor figurative, nu explică suficient mecanismul intern al picturii sale. În spatele aparenței fantastice se află o construcție plastică riguroasă, o memorie vizuală de mare amplitudine și o concepție asupra actului pictural în care figura nu precedă în mod necesar imaginea, figura se naște dintr-un proces de elaborare progresivă.
Expoziția „Georges Mazilu – Vis încremenit”, prezentată în octombrie 2026 la Muzeul de Artă din cadrul Palatului Culturii din Iași, în cadrul primei ediții Sacrum Iași Art Festival, oferă prilejul reconsiderării acestei problematici în contextul unei opere care traversează mai multe tradiții ale picturii europene. Curatoriată de dr. Alexandru Constantin Chituță, în colaborare cu Florin Petcu, expoziția readuce în spațiul cultural românesc creația unui artist format în România, afirmat în mediul artistic occidental și receptat, de-a lungul timpului, în galerii și colecții internaționale.

Ceea ce se impune în această întâlnire este necesitatea unei lecturi în care istoria artei să fie pusă în relație cu fenomenologia percepției, psihologia profunzimilor și filosofia reprezentării.Pictura lui Mazilu nu poate fi examinată exclusiv prin ceea ce înfățișează. Ea trebuie urmărită și prin ceea ce ascunde, prin ceea ce deformează și, mai ales, prin ceea ce face vizibil dincolo de aparența corporală. Problema centrală devine astfel raportul dintre imagine și identitate - în ce măsură mai poate chipul să garanteze prezența unei persoane atunci când propria sa configurație anatomică este supusă metamorfozei?

Născut în 1951, la Vânjuleț, județul Mehedinți, Georges Mazilu, cunoscut și sub numele Gheorghe Mazilu, aparține generației de artiști români a căror evoluție profesională a fost profund marcată de raportul tensionat dintre formația academică și necesitatea desprinderii de formulele estetice consacrate. Primele sale experiențe de desen se leagă de întâlnirea cu Vasile Mihăescu, la Drobeta-Turnu-Severin, urmate de studiile la Școala de Arte Plastice „Nicolae Tonitza” din București și de absolvirea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, în 1974.

Acest parcurs trebuie privit în relație cu importanța pe care instituțiile de învățământ artistic românesc o acordau, în acea perioadă, desenului, studiului anatomic și disciplinei reprezentării. Pentru Mazilu, desenul avea să rămână o componentă fundamentală a limbajului plastic, chiar și după abandonarea reprezentării academice propriu-zise. Artistul însuși mărturisește că preferința pentru desen s-a constituit încă din anii formării, în timp ce pictura îi provoca o nemulțumire persistentă, determinându-l să reia și să repicteze în mod repetat aceeași suprafață.

În 1981, la Galeria Simeza din București, prezintă lucrări abstracte. Un an mai târziu se stabilește în Franța, unde traversează o perioadă de suspendare a activității picturale și de reorientare a preocupărilor către fotografie. Revenirea la desen și pictură figurativă va deschide o etapă esențială pentru constituirea vocabularului său vizual. În această schimbare se află una dintre particularitățile devenirii sale - figurativul nu este o simplă revenire la formele tradiționale ale reprezentării, este rezultatul unei experiențe anterioare a abstracției, experiență care continuă să determine organizarea imaginii.

Parcursul internațional al artistului cuprinde participări expoziționale în Franța, Statele Unite, Canada și Olanda, precum și prezența lucrărilor în colecții muzeale și instituționale. Printre reperele documentate se numără Fine Arts Museums of San Francisco, Tucson Museum of Art și colecția Tyler a Universității din Tasmania. În 1999 a obținut Prix Taylor, iar în 2007 Prix de la Ville de L'Isle-Adam. Din 1993 a expus la Turner Carroll Gallery din Santa Fe, unde a prezentat și retrospectiva „The End of an Era: Eastern European Paintings from the Fall of Communism to the Year 2000”.

Este semnificativ că, în timp ce opera sa a circulat în mediul artistic internațional, receptarea sa în România a rămas multă vreme mai restrânsă. Expozițiile organizate la Muzeul Național Brukenthal din Sibiu, în 2024, și la Palatul Culturii din Iași, în 2026, contribuie la reintegrarea acestei creații într-o discuție mai amplă despre pictura românească de după 1980 și despre formele prin care tradiția figurativă europeană continuă să fie reinterpretată în contemporaneitate.
Pentru o istorie a artei care urmărește nu doar succesiunea curentelor, dar și circulația ideilor și a formelor, Mazilu reprezintă un caz interesant de constituire a unei identități artistice transnaționale. Formația românească, experiența franceză și contactul îndelungat cu tradiția occidentală nu se anulează reciproc. Ele se regăsesc într-o pictură în care memoria vizuală devine un instrument de creație.

Unul dintre cele mai importante documente pentru înțelegerea poeticii lui Georges Mazilu este propriul său text despre procesul de creație, publicat de Turner Carroll Gallery. Mărturisirea artistului oferă un acces privilegiat la mecanismul de constituire a compozițiilor sale - imaginile actuale își au originea în semne abstracte, dezvoltate gradual până la apariția unor forme ușor de recunoscut. Mazilu precizează că încearcă să amâne intervenția logicii și transformarea semnelor în personaje până în momentul în care se conturează o sugestie figurativă suficient de puternică. Ulterior, procesul devine conștient, iar preocuparea se deplasează către construirea spațiului și a atmosferei în care personajele urmează să existe.

Această explicație modifică substanțial perspectiva asupra operei. Figura umană nu mai trebuie înțeleasă ca punct de plecare absolut al compoziției, trebuie înțeleasă ca rezultat al unei deveniri plastice. Imaginea se formează dintr-o configurație inițială de semne, iar recognoscibilitatea apare progresiv, printr-un proces de sedimentare a formelor.
În planul istoriei artei, această metodă poate fi raportată la cercetările modernității asupra autonomiei limbajului plastic. De la Kandinsky, pentru care forma și culoarea pot dobândi o existență spirituală independentă de reprezentarea obiectului, până la Paul Klee, care considera desenul o activitate capabilă să facă vizibile procesele devenirii, abstracția a reprezentat o modificare fundamentală a statutului imaginii. În cazul lui Mazilu, însă, această autonomie nu conduce la abandonarea figurii, conduce la recuperarea ei pe un traseu invers celui tradițional.

Dacă pictura academică pornește, în mod obișnuit, de la obiectul reprezentat și urmărește construirea formei prin desen, volum și culoare, Mazilu descrie un proces în care configurația abstractă precedă apariția personajului. Este o diferență de metodă cu consecințe importante asupra rezultatului vizual. Personajele sale păstrează ceva din originea lor abstractă - contururile nu sunt întotdeauna supuse unei anatomii previzibile, iar unele componente par să conserve autonomia unor semne care nu au fost complet absorbite de reprezentarea figurativă.

Se poate vorbi, în acest caz, despre o figurativitate de origine abstractă, în care corpul nu este reprodus după un model exterior, corpul se constituie în interiorul procesului pictural. Această observație permite o apropiere de reflecțiile lui Paul Klee și de problematica devenirii formei în arta modernă. Nu trebuie presupusă o influență directă, pentru care ar fi necesare documente suplimentare; comparația privește o afinitate metodologică și conceptuală.

Mai importantă este relația cu inconștientul, pe care Mazilu o evocă explicit atunci când descrie dezvoltarea semnelor ca pe o modalitate de a-și explora propriile stări interioare. Aici se deschide un teritoriu de interpretare psihanalitică. Semnul inițial nu este încă personaj, nu are o identitate precisă și nu poate fi redus la o intenție narativă. El funcționează ca o configurație latentă, capabilă să primească ulterior o formă și o semnificație. Într-o lectură jungiană, acest proces poate fi pus în relație cu apariția imaginilor arhetipale din materialul inconștient. Arhetipul nu trebuie înțeles ca un repertoriu fix de personaje sau simboluri, trebuie înșeșes ca o predispoziție structurală a psihicului de a produce anumite configurații simbolice. Totuși, interpretarea rămâne o ipoteză hermeneutică - artistul vorbește despre explorarea inconștientului, dar identificarea fiecărui personaj cu un arhetip determinat ar necesita o examinare iconografică individuală. Originalitatea metodei sale constă tocmai în această întâlnire dintre spontaneitatea semnului și controlul tehnic. Mazilu recunoaște că rezultatul depinde de tensiunea dintre voință și posibilitățile tehnice ale pictorului. Creația nu este nici abandon total în fața inconștientului, nici executare rece a unui proiect prestabilit. Ea se desfășoară în interiorul unei medieri permanente între ceea ce imaginea pare să ceară și ceea ce mâna poate realiza.

Orice analiză a picturii lui Mazilu trebuie să ia în considerare raportul său cu tradiția vechilor maeștri. Expoziția „Georges Mazilu. Un voyage”, organizată la Muzeul Național Brukenthal în 2024, a oferit un context relevant pentru această problemă, prin apropierea lucrărilor sale de opere aparținând unor artiști precum Tițian, Hans Memling, Pieter Bruegel cel Bătrân, Peter Paul Rubens, Lorenzo Lotto și Dieric Bouts. Această întâlnire nu trebuie citită ca o simplă confruntare între trecut și prezent, trebuie percepută ca o examinare a modului în care memoria istoriei artei poate continua să producă imagini. Mazilu nu reproduce structurile compoziționale ale Renașterii și nici nu preia mecanic repertoriul iconografic al picturii flamande. El recuperează mai curând o anumită libertate a invenției figurative, o atenție pentru detaliul corporal și o concepție asupra imaginii ca spațiu al pluralității simbolice.

În raport cu Hieronymus Bosch, comparația se impune prin proliferarea formelor hibride și prin instabilitatea graniței dintre uman, animal și fantastic. În Grădina desfătărilor, corpul omenesc este supus unor asocieri neobișnuite, iar lumea reprezentată capătă aspectul unui vast teatru al dorințelor, al păcatului și al fragilității. La Mazilu, metamorfoza nu are aceeași încărcătură teologică și morală specifică lui Bosch, însă păstrează capacitatea de a transforma figura într-un teritoriu al ambiguității. Bosch construiește o cosmologie a tentației și a damnării; Mazilu explorează mai curând instabilitatea identității și contradicțiile unei umanități care nu se mai recunoaște integral în propria anatomie. Asemănarea privește libertatea invenției și capacitatea de a transforma corpul în suport al unei imaginații neliniștitoare, nu identitatea programului iconografic.

Pieter Bruegel cel Bătrân oferă un alt reper. În pictura sa, omul este integrat într-o vastă scenă colectivă, iar gesturile cotidiene dobândesc valoare alegorică. Proverbele flamande sau Lupta dintre Carnaval și Post demonstrează capacitatea pictorului de a transforma comportamentele umane în imagini ale unei ordini morale și sociale. La Mazilu, această dimensiune a comediei umane este concentrată în personaje și grupuri restrânse, dar tensiunea dintre gest, aparență și semnificație rămâne esențială.
Leonardo da Vinci devine relevant prin interesul pentru figura umană ca problemă de cunoaștere. În caietele sale, studiul anatomiei, cercetarea proporțiilor și observația expresiilor extreme coexistă cu inventarea unor chipuri grotești. Această dublă direcție este importantă pentru înțelegerea lui Mazilu - deformarea presupune cunoașterea formei, iar libertatea de a modifica anatomia presupune stăpânirea ei.
Într-un alt registru, Caravaggio poate fi invocat pentru înțelegerea rolului luminii și al contrastului în articularea prezenței corporale. Nu este vorba despre o filiație stilistică directă, este vorba despre o problemă comună picturii europene - felul în care lumina transformă corpul într-o prezență dramatică și conferă imaginii o tensiune psihologică.
Mazilu se situează astfel într-o relație activă cu istoria picturii. Tradiția nu este un repertoriu de forme care trebuie conservate, este un câmp de posibilități pe care artistul îl reconfigurează. Această atitudine explică și rezistența sa față de etichetele stilistice. În declarațiile reproduse de Muzeul Național Brukenthal, artistul insistă asupra necesității de a construi o viziune personală, fără ajustarea creației la un curent prestabilit.
Problema corpului ocupă un loc central în interpretarea operei lui Georges Mazilu. În pictura sa, corpul nu mai este un simplu suport al identității individuale, el este spațiul în care se manifestă contradicțiile existenței. Anatomia este uneori descompusă, alteori contaminată de trăsături animale sau de elemente care par să provină dintr-un imaginar mecanic. Figura păstrează însă suficiente indicii ale umanului pentru ca deformarea să fie percepută ca o modificare a propriei noastre imagini. Această situație permite o apropiere de conceptul de grotesc, a cărui istorie este mult mai complexă decât simpla asociere cu urâtul. În studiul său Rabelais and His World, Mihail Bahtin examinează corpul grotesc în relație cu excesul, deschiderea, transformarea și caracterul neterminat al existenței. Corpul grotesc nu este o formă închisă, autonomă, este una care se află permanent în relație cu lumea, cu alte corpuri și cu procesele biologice ale devenirii. Într-o anumită măsură, personajele lui Mazilu pot fi examinate prin această perspectivă. Ele nu respectă idealul corpului autonom și perfect proporționat. Anatomia lor este instabilă, iar identitatea vizuală se constituie prin amestec, contaminare și transformare. Totuși, grotescul său nu trebuie confundat cu grotescul carnavalesc al lui Bahtin. La Mazilu, figura este adesea izolată într-o nemișcare solemnă, iar energia transformării pare suspendată. Nu asistăm la o metamorfoză în desfășurare, asistăm la rezultatul ei, fixat într-o imagine.
O altă contribuție teoretică importantă este studiul lui Wolfgang Kayser, The Grotesque in Art and Literature, în care grotescul este analizat ca experiență a înstrăinării lumii familiare. Ceea ce era firesc devine straniu, iar ordinea realității își pierde transparența. Această interpretare se apropie de efectul produs de pictura lui Mazilu - privitorul recunoaște figura umană, dar nu mai poate accepta fără rezerve identitatea ei.
Mai există însă o particularitate - artistul nu abandonează idealizarea. Dimpotrivă, portretele feminine armonioase și personajele hibride pot coexista în aceeași compoziție. În interviul realizat de Alexandru Constantin Chituță în Spania, în 2023, Mazilu explică această opoziție prin referirea la tema biblică a Suzanei și bătrânilor. Frumusețea și armonia Suzanei se confruntă cu prezențele ludice, bizare sau animalizate ale bătrânilor. Artistul consideră că dificultatea constă în reunirea acestor elemente într-o unitate de lumină, tonalitate și culoare.
Această mărturisire este deosebit de importantă. Ea arată că antagonismul dintre frumusețe și deformare nu este o consecință întâmplătoare a imaginarului, este o problemă deliberată de construcție picturală. Artistul urmărește ca două regimuri figurative incompatibile la nivelul aparenței să poată conviețui în aceeași ordine plastică. Tema Suzanei și a bătrânilor are, la rândul ei, o istorie iconografică semnificativă. Prezentă în tradiția biblică și reluată de numeroși pictori europeni, ea pune în scenă confruntarea dintre inocență, frumusețe, dorință și abuzul privirii. În versiunea lui Mazilu, potrivit declarației sale, bătrânii pot căpăta înfățișări hibride și bizare, iar opoziția fizionomică devine o tensiune între idealizare și grotesc. Aici se poate deschide o lectură inspirată de estetica lui Edmund Burke, care distinge între frumos și sublim, sau de reflecțiile lui Umberto Eco din Istoria urâtului. Urâtul nu este doar contrariul frumuseții, este o formă a reprezentării în care cultura își confruntă propriile temeri, limite și contradicții. Mazilu nu elimină frumusețea din această confruntare; o pune în situația de a-și demonstra rezistența în fața deformării.
Chipul ocupă în pictura occidentală o poziție privilegiată. De la portretul roman până la pictura Renașterii, reprezentarea feței a fost asociată cu individualitatea, memoria și recunoașterea. Portretul nu era doar o reproducere a trăsăturilor, era și o modalitate de a fixa prezența unei persoane în timp. În pictura lui Mazilu, această funcție tradițională devine problematică. Chipul nu mai garantează accesul la interioritatea personajului. Uneori, deformarea fizionomică introduce o distanță între aparență și identitate; alteori, figura pare să poarte o mască permanentă, iar expresia nu permite stabilirea unei relații psihologice certe.
Această problematică poate fi examinată prin fenomenologia lui Maurice Merleau-Ponty. În Fenomenologia percepției, corpul nu este tratat ca un obiect printre obiecte, dimpotrivă, este tratat ca subiect al percepției, condiție a prezenței noastre în lume. Corpul este locul din care lumea se deschide către conștiință. În pictura lui Mazilu, această relație se complică - corpul rămâne prezent, dar forma sa nu mai corespunde certitudinilor perceptive. El pare să aparțină simultan lumii recognoscibile și unei ordini imaginare. Merleau-Ponty acordă picturii capacitatea de a face vizibil ceea ce percepția obișnuită nu surprinde. Pictorul nu reproduce pur și simplu lucrurile, el face să apară raporturile dintre corp, spațiu și vizibilitate. Această idee este utilă pentru înțelegerea operei lui Mazilu - deformarea nu reprezintă numai o modificare a anatomiei, este și o schimbare a modului în care figura se oferă privirii.
Se poate invoca, de asemenea, Emmanuel Levinas, pentru care chipul celuilalt are o dimensiune etică fundamentală. Chipul nu se reduce la ansamblul trăsăturilor fizice, el exprimă alteritatea și rezistența celuilalt la obiectivare. În pictura lui Mazilu, chipurile hibride și deformate pot fi privite ca o provocare adresată privitorului - cât din umanitatea unei ființe depinde de conformitatea sa cu o normă anatomică? Întrebarea are o importanță deosebită. În fața personajelor sale, privitorul este pus în situația de a reconsidera propriile criterii de recunoaștere. Ființa care nu mai corespunde reprezentării convenționale a omului poate rămâne purtătoare de sensibilitate, vulnerabilitate și expresie. Deformarea nu anulează umanul; îi dezvăluie caracterul mai complex decât cel pe care îl admite idealul clasic al proporției.
Din orizontul psihanalizei freudiene, această întâlnire poate fi apropiată de conceptul de Unheimliche, tradus prin stranietatea neliniștitoare. În eseul publicat în 1919, Freud descrie experiența în care familiarul se transformă în ceva neliniștitor, fără a-și pierde cu totul caracterul recognoscibil. Tocmai această ambivalență se produce în raport cu personajele lui Mazilu - ele sunt suficient de apropiate de figura umană pentru a fi recunoscute, dar suficient de îndepărtate de ea pentru a provoca o tulburare a percepției.
Masca, dublul și deformarea devin astfel instrumente ale unei investigații asupra identității. Într-o lectură jungiană, figura poate fi raportată la tensiunea dintre persona și umbră. Într-o lectură inspirată de Deleuze, problematica feței poate fi pusă în relație cu visagéité, procesul prin care chipul devine o suprafață de codificare a identității și a raporturilor de putere. Aceste concepte nu trebuie confundate cu explicații definitive ale intenției artistului, ele trebuie utilizate ca instrumente de interpretare a efectelor produse de imagine.
Titlul „Vis încremenit” concentrează una dintre cele mai fascinante probleme ale expoziției - raportul dintre vis și oprirea temporală. În mod obișnuit, visul presupune transformare, deplasare și succesiune. În pictura lui Mazilu, personajele par desprinse din această mobilitate și fixate într-o stare de nemișcare care nu coincide nici cu repausul, nici cu moartea. Ele există într-o clipă prelungită, în care gestul pare să fi fost oprit înainte de a-și împlini intenția. Această imobilitate poate fi raportată la conceptul de durată al lui Henri Bergson. În Eseu asupra datelor imediate ale conștiinței, timpul trăit nu este o succesiune mecanică de momente, este o continuitate calitativă, în care trecutul persistă în prezent. Imaginea picturală a lui Mazilu poate fi înțeleasă ca o formă de condensare a acestei durate - personajele par să păstreze urmele unei istorii anterioare, deși nu oferă indicii suficiente pentru reconstituirea ei.
În fenomenologia lui Edmund Husserl, percepția prezentului este legată de retenție și protentie, de păstrarea imediată a ceea ce tocmai a trecut și de anticiparea a ceea ce urmează. Privitorul nu percepe niciodată o imagine într-un prezent absolut izolat. El îi reconstruiește involuntar trecutul și îi anticipează continuarea. În cazul personajelor lui Mazilu, această operație rămâne fără rezultat narativ definitiv. Nu știm ce s-a petrecut înaintea momentului reprezentat și nici ce urmează după el.
În această suspendare se află o parte din tensiunea tablourilor. Personajele par să fi fost surprinse după consumarea unui eveniment sau înaintea unei întâmplări decisive. Gesturile lor nu oferă o explicație, iar privirile nu conduc către o narațiune unică. Imaginea păstrează o temporalitate deschisă, dar fără posibilitatea unei rezolvări.
Asocierea titlului cu versul eminescian „ca o spaimă împietrită, ca un vis încremenit”, invocat în prezentarea expoziției prin interpretarea lui Constantin Noica, adaugă o dimensiune literară și filosofică acestei probleme. Versul surprinde tocmai tensiunea dintre intensitatea interioară și imobilitatea exterioară. Într-o asemenea lectură, visul nu este o evadare din realitate, visul este o formă de existență în care realul și imaginarul se suprapun fără a se putea separa.
Literatura oferă numeroase analogii pentru această condiție. În La Belle au bois dormant, timpul este suspendat prin somn, iar lumea întreagă pare să aștepte revenirea unei mișcări. În Metamorfoza lui Franz Kafka, corpul se transformă într-o configurație incompatibilă cu identitatea anterioară, iar personajul rămâne captiv între conștiința umană și înfățișarea animală. La Rainer Maria Rilke, în Caietele lui Malte Laurids Brigge, privirea întâlnește fragilitatea și stranietatea existenței urbane, iar lucrurile familiare dobândesc o intensitate aproape spectrală. Aceste apropieri nu presupun influențe literare directe asupra lui Mazilu. Ele indică un teritoriu comun de preocupări - instabilitatea identității, transformarea corpului și imposibilitatea de a fixa existența într-o imagine definitivă.
Una dintre dimensiunile cele mai interesante ale picturii lui Mazilu este revenirea la alegorie. În arta contemporană, alegoria a fost adesea considerată o formă asociată tradiției academice sau unei iconografii învechite. În realitate, ea continuă să ofere un instrument de explorare a contradicțiilor morale și psihologice. La Mazilu, personajele nu se limitează la reprezentarea unor tipuri umane. Ele participă la situații care par să aibă o semnificație morală, chiar dacă aceasta nu poate fi identificată imediat. Gesturile, relațiile dintre personaje și contrastul dintre frumusețe și deformare creează o structură narativă deschisă. Această dimensiune amintește de tradiția alegorică medievală și renascentistă, în care figura umană putea deveni purtătoarea unei idei. Totodată, ea se apropie de concepția lui Arthur C. Danto asupra operei de artă ca obiect întrupat al semnificației. În The Transfiguration of the Commonplace, Danto argumentează că obiectul artistic nu poate fi înțeles doar prin proprietățile sale vizibile, întrucât semnificația participă la însăși identitatea sa artistică. Aplicată cu precauție la Mazilu, această perspectivă permite examinarea personajelor ca forme în care semnificația nu este separată de organizarea plastică. Grotescul, idealizarea și teatralitatea nu sunt simple însușiri decorative, ci componente ale unui discurs vizual despre condiția umană.
Noțiunea de comedie umană este deosebit de potrivită aici. Balzac a transformat societatea într-un vast teatru al tipurilor, al pasiunilor și al contradicțiilor, iar literatura lui Shakespeare a demonstrat că ridicolul și tragicul pot coexista în aceeași condiție umană. Mazilu nu construiește o narațiune literară propriu-zisă, dar personajele sale par să aparțină unei asemenea galerii. Ele au ceva din personajele shakespeariene, surprinse între aparență și adevăr, între dorință și limită, între comic și tragic.
Se poate invoca și Dante, în special Divina Comedie, prin capacitatea sa de a construi o lume populată de figuri care devin simultan personaje și semne ale unei ordini morale. Diferența este că Mazilu nu propune o geografie teologică a lumii de dincolo, el propune o scenă alegorică a existenței în care omul apare în multiplele sale ipostaze, fără a fi redus la o singură judecată morală.
În această galerie de făpturi, grotescul poate avea o funcție satirică, dar nu devine niciodată simplă caricatură. El dezvăluie contradicțiile unei umanități care își construiește imaginea ideală, dar continuă să poarte în sine instincte, slăbiciuni și impulsuri greu de acceptat. Artistul nu pare interesat de condamnarea personajelor, pare interesat de expunerea lor într-un spațiu în care frumusețea și deformarea se confruntă fără ca una să o anuleze pe cealaltă.
Analiza picturii lui Georges Mazilu ar rămâne incompletă dacă s-ar opri la inventarul personajelor și la interpretarea simbolică a acestora. Dincolo de caracterul lor neobișnuit, imaginile se sprijină pe o organizare plastică atentă, în care desenul, culoarea, lumina și distribuția volumelor asigură coerența întregului. În declarația referitoare la tema Suzanei și a bătrânilor, Mazilu insistă asupra necesității ca personajele, provenite uneori din schițe diferite, să ajungă să aparțină aceleiași lumi. Unitatea trebuie obținută prin lumină, tonalitate și culoare. Este o observație care merită reținută pentru că dezvăluie natura unei dificultăți fundamentale: cum pot fi reunite într-o singură imagine forme care, prin natura lor, par să aparțină unor universuri diferite? Răspunsul pictorului se află în disciplina compozițională. Culoarea nu este un adaos ornamental și nici un simplu mijloc de identificare a obiectelor. Ea stabilește raporturi, creează continuități și susține coerența spațiului. Lumina are, la rândul ei, funcția de a apropia sau de a separa personajele, de a accentua volumele și de a determina intensitatea prezenței lor.
Această concepție poate fi examinată în raport cu tradiția clarobscurului european. De la Leonardo la Caravaggio și Rembrandt, lumina a fost utilizată nu numai pentru modelarea volumelor, ci și pentru organizarea unei dramaturgii a privirii. În pictura lui Mazilu, interesul pentru contraste și complementarități cromatice contribuie la constituirea unei atmosfere în care figurile par desprinse de timpul cotidian. În tradiția flamandă, culoarea și materia picturală au dobândit o importanță care depășește funcția descriptivă. Obiectele, suprafețele și detaliile contribuie la densitatea semantică a imaginii. Această atenție față de substanța vizuală poate fi recunoscută și în universul lui Mazilu, unde fiecare element participă la o organizare plastică ce nu permite reducerea tabloului la simpla sa poveste.
Relația dintre desen și culoare merită, de asemenea, examinată. Formația academică a artistului se face simțită prin siguranța construcției figurative, chiar și atunci când anatomia este supusă deformării. Desenul nu dispare în favoarea culorii, iar culoarea nu anulează structura formei. Dimpotrivă, ele se susțin reciproc, iar această colaborare conferă personajelor consistență.
Trebuie subliniat că deformarea anatomică presupune o cunoaștere prealabilă a anatomiei. Artistul nu deformează din incapacitatea de a reda corpul, dar și pentru că alege să-i modifice structura în vederea obținerii unei expresivități particulare. În acest punct, Mazilu se apropie de o tradiție a picturii în care abaterea de la proporția ideală devine o modalitate de intensificare a expresiei. De la figurile lui El Greco, a căror alungire corporală modifică raportul dintre trup și spațiul spiritual, până la deformările expresionismului modern, corpul a fost adesea transformat într-un instrument al tensiunii interioare. La Mazilu, această tensiune este temperată de o preocupare constantă pentru armonie. Chiar și atunci când personajele sunt incompatibile prin înfățișare, ele trebuie să poată exista împreună în aceeași ordine cromatică și luminoasă. Se produce astfel un paradox plastic: unitatea imaginii nu este obținută prin uniformitate, ci prin armonizarea diferențelor.
Într-o epocă în care o parte importantă a discursului artistic s-a îndepărtat de reprezentarea figurativă tradițională, opțiunea lui Mazilu pentru corp și personaj poate părea, la prima vedere, o revenire la un teritoriu consacrat al picturii. O asemenea interpretare ar fi însă superficială. Figurativul său nu reia necritic convențiile portretului sau ale picturii narative, doar le supune unei transformări care pune în discuție însăși stabilitatea reprezentării. Modernitatea operei sale nu trebuie căutată în abandonarea tradiției, trebuie căutată în felul în care aceasta este reconsiderată. Mazilu păstrează interesul pentru figura umană, pentru desen și pentru construcția compozițională, însă modifică raportul dintre acestea și realitatea reprezentată. Personajul nu mai este rezultatul unei observații directe, este rezultatul unei elaborări în care semnul abstract, memoria vizuală și impulsul inconștient participă la apariția formei. În această privință, se poate invoca reflecția lui Walter Benjamin asupra imaginii și a raportului dintre trecut și prezent. În Despre conceptul de istorie, Benjamin examinează posibilitatea ca trecutul să reapară în prezent sub forma unei constelații, într-un moment de recunoaștere care modifică înțelegerea ambelor temporalități. O asemenea perspectivă este relevantă pentru pictura lui Mazilu - memoria vechilor maeștri nu apare ca o simplă evocare nostalgică, apare ca o prezență activă, transformată de sensibilitatea contemporană.
Artistul nu reconstruiește lumea lui Bosch sau Bruegel, el se raportează la posibilitățile lor de invenție dintr-un prezent în care identitatea, corpul și reprezentarea au dobândit alte semnificații. Tradiția devine astfel un material de lucru, nu o autoritate care trebuie imitată.
Se poate aduce în discuție și conceptul de simulacru la Jean Baudrillard, cu precauția necesară de a nu identifica pictura lui Mazilu cu estetica simulării. Personajele sale nu sunt copii ale unor realități inexistente, sunt construcții plastice care își dobândesc autonomia în interiorul tabloului. Ele nu pretind că reproduc fidel lumea, dar nici nu se desprind complet de experiența umană. Își construiesc propriul regim de existență vizuală.
Potrivit lui Hans-Georg Gadamer, opera de artă își actualizează sensul în întâlnirea cu privitorul. În Adevăr și metodă, experiența artei nu este redusă la identificarea unei intenții originare, experiența presupune participarea interpretativă a celui care privește. Pictura lui Mazilu confirmă această deschidere - personajele nu oferă o singură explicație, iar semnificația lor se constituie prin raportul dintre ceea ce este reprezentat și experiența culturală a privitorului. Această pluralitate de interpretări nu înseamnă însă că orice lectură este legitimă. Interpretarea trebuie să rămână legată de organizarea efectivă a imaginii, de raporturile dintre personaje, de gesturi, de lumină și de structura compoziției. Altfel, analiza riscă să transforme tabloul într-un pretext pentru discursuri teoretice independente de opera propriu-zisă.
Prezentarea operei lui Georges Mazilu la Muzeul de Artă din Iași are o importanță care depășește caracterul punctual al unei manifestări expoziționale. După expoziția „Un voyage”, organizată în 2024 la Muzeul Național Brukenthal, întâlnirea de la Palatul Culturii continuă procesul de reintroducere a artistului în circuitul cultural românesc. Curatoriatul lui Alexandru Constantin Chituță, în colaborare cu Florin Petcu, înscrie expoziția în programul primei ediții Sacrum Iași Art Festival. Alegerea unui asemenea context permite examinarea unei dimensiuni particulare a picturii lui Mazilu - caracterul ceremonial al personajelor și raportul dintre aparența corporală și misterul existenței. Noțiunea de sacru nu trebuie aplicată mecanic tuturor figurilor sale. Nu orice personaj enigmatic este o reprezentare a sacrului și nu orice nemișcare dobândește o semnificație spirituală. Totuși, solemnitatea unor compoziții, izolarea personajelor și suspendarea lor într-un timp fără repere cotidiene pot fi puse în relație cu o experiență a alterității, a misterului și a limitei. În tradiția iconografiei creștine, nemișcarea hieratică a figurii are o funcție precisă. Ea exprimă stabilitatea unei prezențe care nu se supune temporalității obișnuite. În pictura lui Mazilu, această solemnitate este desprinsă de funcția sa liturgică tradițională și transferată într-un univers în care personajele nu mai aparțin unei ordini religioase explicit recognoscibile. Ele păstrează însă o anumită gravitate a prezenței, o distanță față de cotidian și o relație particulară cu privirea. Într-un spațiu muzeal precum Palatul Culturii, această pictură intră și într-un dialog indirect cu istoria reprezentării. Muzeul nu este doar locul expunerii, este și spațiul în care imaginile diferitelor epoci sunt reunite și reconsiderate. În acest context, Mazilu poate fi privit ca un artist care lucrează cu memoria picturii europene, dar refuză să o transforme într-un simplu repertoriu de citate. Importanța expoziției rezidă și în posibilitatea de a discuta, în mediul cultural românesc, o operă care a cunoscut o receptare internațională și care solicită o examinare critică dincolo de formulele elogioase. Pentru istoria artei contemporane, asemenea întâlniri sunt necesare deoarece permit reevaluarea unor trasee artistice care nu se înscriu comod în clasificările geografice sau stilistice.
Opera lui Georges Mazilu se construiește în jurul unei contradicții fundamentale - dorința de a păstra figura umană ca centru al reprezentării și necesitatea de a-i contesta permanent stabilitatea. Personajele sale sunt recognoscibile, dar nu pot fi identificate printr-o anatomie familiară; păstrează ceva din portretul tradițional, dar se desprind de funcția acestuia; au o prezență corporală puternică, dar par să existe într-un spațiu în care timpul și identitatea și-au pierdut reperele obișnuite.
Originalitatea acestei picturi nu rezidă exclusiv în inventarea unor făpturi hibride sau în asocierea dintre frumusețe și grotesc. Mai importantă este metoda prin care artistul ajunge la aceste configurații. Declarația sa despre originea abstractă a compozițiilor permite înțelegerea figurii ca rezultat al unei deveniri plastice, iar această particularitate diferențiază discursul său de simpla reprezentare fantastică. Personajele nu sunt doar imaginate; ele sunt construite printr-un proces în care semnul, inconștientul și controlul tehnic participă la constituirea formei.
Raportul cu Bosch, Bruegel, Leonardo și tradiția flamandă oferă repere istorice pentru înțelegerea imaginarului său, fără a-l reduce la o descendență stilistică directă. Mazilu nu reproduce lumea vechilor maeștri, el recuperează capacitatea lor de a transforma pictura într-un spațiu al reflecției asupra condiției umane. În același timp, apropierea de Merleau-Ponty, Freud, Jung, Bahtin, Kayser și Gadamer permite examinarea unor dimensiuni ale operei care țin de percepție, identitate, stranietate și interpretare. Literatura, de la Eminescu la Kafka și Rilke, oferă analogii pentru înțelegerea temporalității suspendate și a instabilității corpului. Aceste apropieri nu trebuie confundate cu influențe documentate, ele trebuie privite ca puncte de întâlnire între diferite forme de sensibilitate artistică și intelectuală.
„Vis încremenit” poate fi citită, în cele din urmă, ca o expoziție despre persistența imaginii într-o lume în care certitudinile reprezentării s-au destrămat. Personajele lui Mazilu nu oferă o explicație a condiției umane, dar o pun în scenă sub forma unor prezențe contradictorii, suspendate între idealizare și deformare, între solemnitate și grotesc, între memorie și uitare.
În fața lor, privitorul descoperă că figura umană nu este niciodată pe deplin transparentă. Chipul poate ascunde, corpul poate contrazice identitatea, iar frumusețea poate conviețui cu ceea ce pare să o nege. Pictura este locul în care omul se întâlnește cu propriile sale reprezentări, cu imaginile pe care le construiește despre sine și cu acele forme ale alterității pe care nu le poate integra fără dificultate.Poate că tocmai această imposibilitate a unei identificări definitive conferă picturii lui Georges Mazilu forța sa particulară. Ființele sale rămân în memorie nu printr-o poveste care ar putea fi rezumată, ci prin persistența unei apariții. Ele par să fi venit dintr-o lume pe care nu o cunoaștem și dintr-un timp pe care nu îl putem reconstitui. Iar pictura le păstrează acolo, în clipa în care visul și realitatea au încetat să mai fie două teritorii distincte.
„Vis încremenit” nu este numai o formulă poetică, este o posibilă definiție a unei condiții a imaginii - aceea în care timpul se retrage, corpul își pierde certitudinile, iar privirea rămâne în fața unei prezențe care nu se lasă epuizată prin interpretare.
Bibliografie și repere teoretice
I. Surse documentare privind Georges Mazilu
Turner Carroll Gallery, Georges Mazilu – Artist Statement, Santa Fe, New Mexico.
Muzeul Național Brukenthal, Georges Mazilu. Un voyage, Sibiu, 2024.
Tyler Collection of Romanian and Modern Art, University of Tasmania, Georges (Gheorghe) Mazilu, fișă biografică.
Radio România Iași, Andreea Drilea, „Vernisajul expoziției Georges Mazilu: Vis încremenit”, 16 octombrie 2026.
AGERPRES, comunicatul Muzeului Național „Moldova” Iași privind expoziția „Georges Mazilu: Vis încremenit”, octombrie 2026.
II. Istoria artei și teoria imaginii
Gombrich, E. H., The Story of Art, Phaidon.
Panofsky, Erwin, Studies in Iconology: Humanistic Themes in the Art of the Renaissance, Oxford University Press, 1939.
Panofsky, Erwin, Meaning in the Visual Arts, University of Chicago Press, 1955.
Baxandall, Michael, Painting and Experience in Fifteenth-Century Italy, Oxford University Press, 1972.
Klee, Paul, The Thinking Eye, Lund Humphries, 1961.
Eco, Umberto (coord.), History of Beauty, Rizzoli, 2004.
Eco, Umberto (coord.), On Ugliness, Rizzoli, 2007.
Kayser, Wolfgang, The Grotesque in Art and Literature, McGraw-Hill, 1963.
III. Filosofie și fenomenologia percepției
Merleau-Ponty, Maurice, Phénoménologie de la perception, Gallimard, 1945.
Merleau-Ponty, Maurice, L'Œil et l'Esprit, Gallimard, 1964.
Heidegger, Martin, Sein und Zeit, Max Niemeyer, 1927.
Levinas, Emmanuel, Totalité et Infini, Martinus Nijhoff, 1961.
Gadamer, Hans-Georg, Wahrheit und Methode, Mohr, 1960.
Benjamin, Walter, Über den Begriff der Geschichte, 1940.
Bergson, Henri, Essai sur les données immédiates de la conscience, Félix Alcan, 1889.
Danto, Arthur C., The Transfiguration of the Commonplace, Harvard University Press, 1981.
Baudrillard, Jean, Simulacres et simulation, Galilée, 1981.
IV. Psihanaliză și teoria grotescului
Freud, Sigmund, „Das Unheimliche”, 1919.
Jung, Carl Gustav, The Archetypes and the Collective Unconscious, Princeton University Press.
Jung, Carl Gustav, Aion: Researches into the Phenomenology of the Self, Princeton University Press.
Bachtin, Mihail, Rabelais and His World, Indiana University Press, 1984.
V. Literatură și imaginar
Eminescu, Mihai, Poezii.
Kafka, Franz, Die Verwandlung, 1915.
Rilke, Rainer Maria, Die Aufzeichnungen des Malte Laurids Brigge, 1910.
Dante Alighieri, Divina Commedia.
Shakespeare, William, Hamlet și A Midsummer Night's Dream.
Balzac, Honoré de, La Comédi
Publicat în contribuitori, Arte vizuale
Nicio persoană nu a recomandat încă
Recomandă acest articolCategorii: contribuitori, Arte vizuale
Etichete: contribuitori
Răspunsuri
Nu există încă răspunsuri aprobate la acest articol.
Doar utilizatorii autentificați pot lăsa comentarii.
După trimitere, comentariul trebuie aprobat înainte să apară public.