BAUDELAIRE CA CRITIC DE ARTĂ

A fost literat autor de poeme, un mare clasic al literaturii care a creat lucrări memorabile ca eseist, critic de artă și unul dintre primii traducători ai lui Edgar Allan Poe . Judecând după impactul operelor sale si după rolul său în mișcarea simbolistă, a fost considerat cel mai influent scriitor francez .

Operele acestuia, volumul de poezii Les Fleurs du Mal – Florile răului (1857), mici poeme în proză Petits poemes en prose (1869), scrierile critice literare și eseuri memorialistice Le Peintre de la vie moderne – Pictorul vieții moderne, dar și cele publicate după moartea sa în 1867, Curiosités esthétiques – Curiozități estetice și L’Art romantique, sunt dovada unui nou concept de creație prin care scriitorul a vrut să separe estetica de orice considerent moral sau etic.

În volumul Curiozități estetice sunt subliniate reflecțiile estetice originale bazate pe trăiri existențiale conturând o imagine artei din perspectiva sentimentelor, moralei și a plăcerii, o concepție de viață ca o opera de artă. Acesta afirmă „Vom fi imparțiali. Nu avem prieteni – acesta este un lucru grozav – și nici dușmani.” este începutul carierei de critic de artă cu Salonul 1845 constatând ca actul critic provine din artă și este plăcut și poetic „Ne vom ocupa de tot ce atrage privirile mulțimii şi artiștilor — ne obligă la aceasta conștiința profesiei noastre. Tot ce place are o rațiune să placă și a disprețui gloata rătăciților care se îmbulzește acolo unde nu trebuie, nu e și mijlocul de a o aduce acolo unde. ar trebui să fie” vizând astfel prin scrierile sale oamenii care aveau nevoie de educație. Formatul criticului de artă urmat în scrieri este ca și o vizită într-o galerie de artă cu pauze din loc în loc și acordând unor artiști pagini complete iar altora o simpla propoziție. În privința criticii de artă acesta ar trebui sa-și ia criteriul din natura sus „cred cu toată sinceritatea că cea mai bună critică este aceea care e și plăcută și poetică ; nicidecum una rece și calculată, care sub pretextul că vrea să explice totul n-are nici ură, nici pasiune și, cu bună știință, se dezbăra de orice pornire a firii; ci — un tablou frumos fiind natura așa cum o vede artistul — aceea ce va fi una cu tabloul respectiv, oglindit de un spirit inteligent și sensibil. Cea mai bună recenzare a unui tablou ar putea fi, astfel, un sonet sau o elegie…. trebuie să fie părtinitoare, pasionată, politică, cu alte cuvinte făcută de pe o poziție exclusivistă, dar o poziție care să deschidă cele mai largi orizonturi.”

Baudelaire este interesat sa emită anumite teorii despre critica de arta, explicând prin scrierile sale și cadrul în care se poate face critica de artă, nu doar o practică (poți vorbi separat de o teorie a criticii de arta explicând care sunt parametrii în funcție de care produci o judecată critică). În criticile sale scrie din perspectiva sensibilității subiective, moralei și a plăcerii împărțind artiștii în pozitiviști, imaginativi (aceștia fiind și cei preferați ai criticului) și realiști „oameni timizi și supuși cu falsa demnitate” ,iar modernitatea, adică tranzitoriul, fugitivul, contingentul, constituind jumătatea artei , cealaltă jumătate fiind eternul și imuabilul. Pentru el nu sunt extrem de importante considerațiile tehnice cu privire la analiza operelor de artă fiind mai important să vorbească despre efectele acestora, valorizând sentimentele, cadrul moral dar și plăcerea pe care o stârnește receptarea artistică.

Definiții ale romantismului sunt prezente în scrierile lui Baudelaire determinând cititorul să înțeleagă expresia frumuseții, a naivității, a copilăriei și a sensibilității „romantismul se situează exact nici în alegerea subiectelor, nici în adevărul exact, ci într-un mod de a simți” . Prezenta culorii în operele de artă este descrisa ca și o baza de creație a teoriei armoniei.

Romantismul și culoarea sunt elementele care duc cu gândul la artistul romantic francez Ferdinand Victor Eugène Delacroix (1798 – 1863), considerat încă de la începutul carierei sale liderul școlii romantice „fără îndoială pictorul cel mai original al timpurilor trecute și prezente ” . În critica sa Baudelaire preferă mai puțin alți alți mari artiști ai perioadei fiind evidentă admirația operelor lui Delacroix, afirmând că acesta în operele sale definește partea melancolică și pasională a secolului și a perioadei romantice.

În viziunea lui Baudelaire pictorul francez neoclasic Jean Auguste Dominique Ingres (1780 – 1867) „este un mare desenator stângaci care nu cunoaște perspectiva aeriană și că pictura sa este plată ca un mozaic chinezesc” dar un desenator pasional, „adoratul viclean” subliniind tehnicile folosite în picturi ca fiind metode trișare „există adesea înșelătorie, viclenie, violentă și uneori te trage pe sfoară și îți pune piedică” .

Pe alți mari artiști „maeștri” precum pictorul francez Gustave Courbet (1819 – 1877) care a condus mișcarea artistică a realismului îl descrie „este un muncitor zdravăn, o voință sălbatică și îndurătoare” , pasionat, indecent și pătimaș, iar pe pictorul, sculptor, caricaturist si litograf francez Honoré Daumier (1808 – 1879) il caracterizează ca fiind un caricaturist înzestrat cu bun simț, cu bonomie și modestie, onestitate, logică savantă și armonie și coerență.

În critica despre cel mai mare pictor peisagist francez care eliberează peisagistica de restricțiile impuse de neoclasicism, un maestru al picturii „plein-air” și, prin urmare, a influențat impresionismul, precursorul impresionismului Jean-Baptiste Camille Corot (1796 – 1875) subliniază preocuparea acestuia de stil, cu o obișnuință nativă și originalitate, „iubește sincer natura și știe s-o privească cu inteligență și cu dragoste” , un colorist ce reușește să fie un armonist dar subliniază nefinisarea lucrărilor acestuia. Pe pictorul, desenatorul francez precursor al impresionismului Édouard Manet (1832 – 1883) nu îl înțelegea, dar în perioada scrierilor critice de artă ale lui Baudelaire, Manet era la începutul cariei sale de artist consacrat.

Baudelaire face referință la anumite concepte din estetică, referința sa fiind geniu (genialitate) care este dezbătută în filozofia estetica lui Kant și în filozofia estetica lui Hegel dar și în contextul filozofiei romantice germane Schelling sau în contextul teoriei literare a romantismului la Novalis  (Friedrich Leopold von Hardenberg).

Baudelaire în scrierile sale recunoaște condițiile perioadei în care se afla (Revoluția 1848), artiștii fiind implicați adesea în subiecte istorice (politice), realizând opere de artă care prevăd realismul în detrimentul romantismului intensificându-se astfel un nou tip de artă „viața modernă”. Ani de zile, poetul s-a întunecat, în timp ce a tradus scrierile lui Poe și a creat nefericita sa carte de poezie Florile răului, ulterior alți poeți, chiar și români fiind infuiențați în scrierile personale de această carte precum Tudor Arghezi- Flori de mucegai, Ion Barbu – Joc secund. După moartea sa, unii îi asociază numele cu viciul și depravarea iar alții îl caracterizează ca un literar de poeme ale civilizației moderne, dar Baudelaire scria „eu prefer să vorbesc în numele sentimentului, al moralei și al plăcerii. Nădăjduiesc că se vor găsi câteva persoane, savante dar fără pedanterie, care să ia ignoranța mea drept bun gust.” . In scrierile acestuia este evident interesul de a corela pictura cu poezia (ilustrarea poeziei prin intermediul picturii și nararea picturală prin intermediul poeziei), „critica este lecturarea unui tablou ca un sonet sau elegie”, interesul față de neobișnuit, neconvențional dar și față de detalii în judecata față de operele de artă (raportul dintre linie și culoare punând în valoare lumina și mișcarea).

Charles Pierre Baudelaire în poemele în proza dar și în critica literară realizează o mărturisire a propriilor opinii, idealuri și sentimente creând concepte de valoare literară istorică.

Bibliografie

• Baudelaire, Charles, Curiozități estetice, traducere de Rodica Lipatti, Editura Meridiane, 1971.

• Baudelaire, Charles, Pictorul vieții moderne și alte curiozități, antologie și traducere de Radu Toma, Ed. Meridiane, București, 1992.

• Eliot, T.S., „Baudelaire”, în Eseuri alese, traducere Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 2013.

• Willette, Jeanne S.M., „Baudelaire Art Criticism”, Arthistoryunstuffed.com, https://arthistoryunstuffed.com/baudelaire-art-criticism/ accesat 04.01.2023.

• Carrier, David, „Baudelaire and the origins of formalist art criticism”, Notes in the Hystory of Art, vol.13, nr.1, 1993. (https://www.jstor.org/stable/pdf/23203032.pdf?refreqid=fastly-default%3Aedb4cb45a245353702c71c71cce95673&ab_segments=0%2FSYC-6744_basic_search%2Ftest-2&origin=search-results&acceptTC=1 accesat 05.01.2021).

• https://www.observatorcultural.ro/articol/baudelaire-si-arghezi-ii/ accesat 05.01.2021.