170 de ani de la nașterea lui Caragiale și 110 ani de la deces
Se precizează prin cărți vechi, că s-ar fi născut în 29 ianuarie, în alte locuri am găsit ziua de 30. Nașterea lui I. L. Caragiale a fost trecută în acte, în 1 februarie 1852. Facultatea de Teatru și universitatea, pe care am absolvit-o și eu, care-i poartă numele, îl sărbătorește în fiecare an, prin “ziua școlii”, în 30 ianuarie.
Eu îmi rezerv bucuria să postez despre Caragiale, de azi până la luna nouă de marți, zilnic. Pentru că a râs cu motiv. Ne-a făcut să râdem şi ne face în continuare. Avea râsul în sânge, iar comicul era instinct la Caragiale. Pentru că nimic nu arde mai tare ca râsul.
Cert este clar: a murit la Berlin în 9 iunie 1912 și a fost ales post-mortem membru al Academiei Române.
În 2022 se împlinesc 170 de ani de la naștere și 110 de la deces. Îl omagiez prin articole. Este viu, trăiește în spirit și în literă, este în gândul meu.
I-am răscolit viața pentru ca-l iubesc mult. L-am căutat peste tot prin biblioteci, prin cărți rare de patrimoniu, din primele ediții a pieselor publicate, în presa din timpul când trăia. Mi-am glazurat plămânii cu praf citind, scriind și căutând. Ca să-i văd mormântul, l-am vizitat la Cimitirul „Bellu” pe Aleea Scriitorilor. Vecin cu Eminescu, în același rând, mormântul lui cu o cruce mare din piatră, pare pustiu. La cel al poetului, tot timpul vine cineva, cu flori proaspete și aprinde lumânări. Știu, pentru poet, Maiorescu semnase o lege, ca la mormânt să fie veșnic candela aprinsă, alocase bani de la guvern. A venit războiul, n-a mai dat nimeni pe acolo, candela s-a stins.
Am scris mult despre Caragiale și mai scriu încă. Citind operele contemporanilor său, i-am construit și ultima zi din viață.Urmărindu-i existența cotidiană, eram mereu în anticamera operei și am înțeles un lucru: înțelegea și vedea viața ca un spectacol de teatru conceput, jucat și regizat de el. Ma întorc deseori la opera lui și parcă tot mai găsesc ceva nou.
Mi-am dat licența cu subiect despre opera lui.Am demonstrat că scrie ca un scenarist, deși Caragiale n-a scris pentru cinematograf. În 1912, când a murit la Berlin, avea publicată opera, iar cinematograful abia atunci ajungea și în România.
La Berlin nu mergea la cinematograf și nu-și lăsa familia ca să calce pe acolo, pentru că îi era frică. Dacă ar fi luat foc cinematograful? Din acest motiv, stătea și la teatru în fundul sălii.
Caragiale este un geniu al expresiei, iar scriitura lui nu îngăduie modificări. „Pot să mor liniștit, ca n-am scris nimic de care să-mi fie rușine” așa-i spusese I. L. Caragiale fiicei sale Ecaterina.
„Arta – spunea Caragiale – cere conştiinţă, fără un perfect simţ de onorabilitate literară nu se pot scrie lucruri de seamă. Ca în toate, şi în literatură se pretinde o cinste profesională, un prestigiu de atelier … Ce crezi tu, în câte ape n-am scăldat eu “Hanul lui Mânjoală?”… Ce să mai vorbesc de melodia frazei, de frecătură, de ritmul vorbelor… Iaca, numai interpuncţia… Câţi nu înţeleg că interpuncţia e gesticularea gândirii … Vezi, pe mine mă frământă astea, mă rod… Nu se poate artă fără migăleală… Cu vremea îţi cresc tot mai mult scrupulele de conştiinţă… Dac-o fi să îmbătrânesc, ştii cum să-mi ziceţi ? Să-mi ziceţi Moş Virgulă !…„
Cum ar fi fost dacă ar fi trăit și azi?
Răspunsuri