Coliva pisicilor, o fantezie a lui I.L. Caragiale

Autorul „Momentelor și schițelor” s-a născut în 1 februarie /13 februarie 1852, în satul Haimanale care-i poartă azi numele, de pe lângă Ploiești, și a murit în 9 iunie 1912, la Berlin. I.L. Caragiale nu arăta în realitate aşa impozant cum apare în fotografiile publicate. Era la fel de mic şi subţirel cu trăsături fine, ca Eminescu, cu un zâmbet distrat şi atrăgător, mereu pus pe şotii.

Cât a trăit era mereu în centrul atenției cunoscuților și prietenilor pe care-i aduna pe la berăriile pe care le-a înființat, la cenaclu cu vin roșu și bere. Viața sa a fost subiect de știre sau de articol de nenumărate ori, în presa vremii chiar și după exilul său la Berlin.

Maria Delavrancea sora, dramaturgului Barbu Ștefănescu Delavrancea, era sora tatălui Ștefanei, iar Cella era verișoară cu ea.                                                                                                                                                                       Într-o după masă, pe când pianista se afla în străinătate, Beb, sora Cellei, o invită pe Ștefana la un ceai și cornuri cu nucă, în sufrageria umbroasă ce avea ferestrele spre grădina casei. La un moment dat fetele au văzut un cap cu pălărie de paie și niște umeri pe sub fereastră. Beb se ridică de la masă, aleargă spre ușă și se întoarce cu I.L. Caragiale. „Arăta de parcă se deșteptase dintr-un vis hazliu, pe care-l urmărea în gând, – își amintește Ștefana – deși ne privea ascuțit prin ochelarii săi strălucitori. Beb l-a poftit să bea ceai până vine nenea Barbu, dar a refuzat. S-a rezemat de bufet, și-a dat pălăria mai pe ceafă, și-a rotit ochii prin sufragerie, deasupra mesei, la mutrișoarele noastre și, zărind o pisică tărcată care sta la soare pe pervazul ferestrei, ne-a întrebat cum o cheamă. Era Poe mic, așa-i spuneam. Și deodată, cu glas confidențial: dar știți voi cum se face coliva pisicilor? Să vă învăț eu. Știți că pisicile mor după pește! Luați o farfurie albă, curată, poate să fie și cu flori, puneți pe ea multe osișoare de pește, multe, le grămădiți cu grijă, fir cu fir, osișor cu osișor, ca să se adune așa, ca o căciulă cu fundul lat, așezați deasupra capetele peștilor, cu boturile în sus, în formă de coroană. Și pe marginea farfuriei, cozile, cu vârfurile în afară, și…”

https://portal.revistatimpul.ro/blog-andreimonica/i-l-caragiale-si-fiu-sau-mateiu/Tocmai atunci, Barbu Delavrancea, cu părul vâlvoi și ochii ca verdele de primăvară, a intrat grăbit, l-a îmbrățișat, cu exclamări de bucurie pe Caragiale și l-a dus la el în birou.

A iubit sau nu Caragiale pisicile? Cine știe?