Povestea bradului de CRĂCIUN

În fiecare an, cu mult înainte de sărbătoarea Crăciunului, împodobim un brad. În “Istoria vieţii private” găsim, că obiceiul de a avea brad, cu prilejul Crăciunului, este atestat documentar prima dată, în oraşul Strasbourg, încă din 1605. Iată care este povestea bradului de Crăciun şi cum arăta balul de revelion la curtea regelui Carol I.

În vremea Războiului de Treizeci de ani, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, suedezii au fost primii care au adus în casele lor un brad la Crăciun. Bradul se păstrează verde multă ceva timp și e neîmpodobit.

Prin 1765, Goethe, care se afla la un prieten din Leipzig, rămâne uimit când vede în casă un brad de Crăciun. Obiceiul german este preluat simultan în Anglia şi în Franţa în 1840.

După primele ediţii ale dicţionarelor „Littré” şi „Larousse”, pe la 1850, „Pomul de Crăciun” nu este altceva decât o „ramură groasă” din brad sau de ilice, împodobită cu bomboane şi jucării pentru copii.

Lumea Parisului şi vârsta de aur a vieţii private

În secolul al XVIII-lea, Parisul era soarele ce strălucea pe cerul european, spre care se îndreptau privirile lumii europene. Şi, fără exagerare, se poate spune că toate ideile noi şi generoase, toate îndrumările culturale, de ordin literar, artistic sau ştiinţific, chiar şi moda, au pornit de pe malurile Senei spre Europa.

Vârsta de aur a vieţii private în Franţa începe cu bubuiturile Revoluţiei Franceze şi continuă în secolul al XIX-lea. Este perioada în care totul gravitează în jurul raportului: „public-privat”, iar delimitarea se face în timp ce se transformă pe scena vieţii franceze: casele, moravurile şi moda.

Din “Istoria vieții private” aflăm, cum La Paris, la sugestia prinţesei Hélène de Mecklembourg, ducesă de Orléans, şi la presiunile familiilor protestante din Alsacia şi Germania, bradul de Crăciun ajunge și în casele francezilor. Modelul saloanelor ia amploare, iar aristocraţii vremii au unde să-şi etaleze costumele şi manierele La sărbătorile de iarnă bradul împodobit stă la loc de cinste în încăpere.

Scenă a vieţii private, casa francezului bogat este construită într-un anume fel, şi devine spaţiu de socializare prin salonul casei, în timpul iernii, pentru ca, în timpul verii, să îi ia locul grădina.

La Crăciun, brazii împodobiți erau plasați în salonul din casele familiilor aristocrate franceze nu erau mai deosebiţi de cei pe care îi cunoaştem astăzi. Spre sfârşitul secolului al XVIII-lea se fac donații. În fiecare an, din banii adunați de la familiile aristocrate franceze, se expediază atât misionarilor din Groenlanda, cât şi coloniilor din Africa, pomi de Crăciun gata împodobiţi.

Pe la 1836, pe lângă bradul de Crăciun, la sărbătoarea iernii, cel mai rafinat cadou pentru copii este un mic spectacol de teatru: “Un spectacol asiatic, reprezentând un dans de coardă, simulat de mici personaje de hârtie, în care totul este pus în mişcare aparent fără nici un ajutor din afară”.

După niște ani, modelul francez care este preluat în toată Europa până după 1900, pe lângă spectacolul de teatru din salon, darurile pentru copii urmează capriciile modei alături de turta dulce precum și alte bunătăți. Se dăruiesc jucării copiilor, deoarece ele reproduc realitatea: moara, păsările, păpuşile, urşii din pluş. Apoi, nu mai este nevoie de un pretext religios pentru a celebra numai Crăciunul în salon, decembrie devine un timp al darurilor.

Tot de atunci, În Bucureștiul de secol al XVIII-lea și început de secol al XIX-lea, în detalii de viață și scene domestice, nu exista Crăciun fără zăpadă și casă fără brad împodobit.

Revelionul

De origine catolică, revelionul se generalizează transformându-se în sărbătoare profană, abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Cuvântul vine din limba franceză de la “ réveillonner” şi înseamnă petrecere de Ajunul Crăciunului.

În 1908, într-un ghid, „Uzanţele veacului”, se scria: „Toată lumea sărbătoreşte revelionul”.

Credincioşii sărbătoreau după liturghia de la miezul nopţii; profanii aveau obiceiul să meargă la teatru mai întâi şi, după aceea, să „reveioneze” în salon. Reuniunea familială sau amicală devine singura raţiune de a fi a sărbătorii. Multă vreme s-au păstrat în gastronomia nordicilor în meniul revelionului curcanul şi caltaboşul prăjit. Urma un fel de ciorbă de rasol, care a fost înlocuită cu un consomé cald (mâncare din legume).

Se sărbătorea Crăciunul, iar în prima zi a Anului Nou, tot omul prezenta urări mamei, tatălui, unchilor, mătuşilor, prietenilor de familie. Ajunul era rezervat bunicilor şi superiorilor. Următoarele opt zile pentru veri şi alte rude prin alianţă, două săptămâni pentru intimi, şi toată luna pentru cunoştinţe. Cadourile se dădeau numai pe 1 ianuarie şi se trimiteau prin poştă. În loc de felicitări se trimiteau cărţi de vizită.

Rămân valabile doar vizitele, care se fac în nenumărate ocazii: vizite de felicitare, de condoleanţe, de digestie (în următoarele zile după un dineu sau bal, sau revelion, pentru care s-a primit invitaţie), vizite de convenienţă, vizite de rămas-bun. Urmau o serie de vizite şi cărţi de vizită răspândite, cu semnătura sau blazonul familiei. Fiecare familie avea pe lângă blazon o zi fixă pe săptămână când primea vizite.

Odată cu „La Belle Époque”, lumea începe să se plictisească de ritualul „zilei fixe”. După Primul Război Mondial “jour fix”- ul cade în desuetudine” şi dispare.

Lume de poveşti la bradul de Crăciun în București

Tradiţia zilei fixe de primire şi a bradului de Crăciun a fost preluată în București în Moldova și Țările Române după modelul francez. În timpul domniei regelul Carol I, personalul palatului se aduna seara pe la 5. Era timpul când se împărţeau cadouri copiilor servitorilor.

Mama memorialistei Zoe Cămărășescu era doamna de onoare a Reginei Elisabeta. Zoe Cămărăşescu îşi aminteşte: “În preziua Ajunului de Crăciun mergeam la Cotroceni. În sufrageria mare, lângă sala de bal, se înșirau pe mese cartonașele pline cu podoabe strălucitoare , toate albe și în fir de argint.

Bradul, înalt până în tavan, aștepta să fie îmbrăcat în veșmintele lui de sărbătoare. Ca  să ajungă la vârf, câte un băiat dintre prietenii noștri se urca pe scara  așezată lângă pom, și fetele îi treceau lucrurile de agățat sus. Prințul Ferdinand glumea cu noi, prinzându-ne stele în fir de păr și sfeșnice (suporturi pentru lumânări) de fuste.

La ceai mâncam dintr-un Baumkuchen (cozonac înalt în formă de trunchi de copac) adus din Germania. Petreceam de minune,dar pomul arăta așa de prost gătit că, după plecarea noastră, personalul de la palat îl desfăcea și-l împodobea așa cum se cuvenea unui pom de Curte.

Veneam acasă vrăjită de toată bogăţia aceea de stele, globuri, ţurţuri de gheaţă de cristal, şiraguri de mărgele, păsări şi îngeraşi strălucitori, ce se legănau pe un fir subţire de cauciuc de parcă ar fi zburat. Lume mică de poveşti pe care o mânuisem cu admiraţie smerită!

 În seara Ajunului,  mama se ducea la Cotroceni fără noi. Sărbătoreau cu regele, regina şi toată Curtea îşi primea darurile de Crăciun. Așteptam cu nerăbdare întoarcerea ei, ca să ne povestească ce jucării au primit ea și ceilalți invitați.

Mama n-avea bani ca celelalte doamne şi oferea cadou acadele de zahăr ars şi borcane cu şerbet de cafea, zmeură, trandafiri. Primea de la regină cărţi frumos legate, fotografii, şi pentru noi jucării şi rochii.

Acasă împodobeam un brad mare şi repetam o scenetă surpriză pentru seara de Crăciun. Așteptam să vie fetele Rosetti și începeam cu pusul lumânărilor în sfeșnice. Aveam sute. Ne așezam în jurul unei mese și înțepam lumânările colorate în sfeșnicile de diferite tipuri, cel obișnuit și cel cu îngerașul de Murillo vopsit pe tinichea.

Odată cu sfeșnicile aranjate, descurcam beteala veche, înnegrită, încâlcită, pictată cu ceară colorată. Era o treabă  care ne lăsa mâinile tăiate peste tot și cu miros de cocleală pe ele. Depănam cu grijă metri de ghirlande de fir de aur împiestrițate cu fir roșu și verde. Mai repetam sceneta care trebuia să alcătuiască surpriza serii, și restul pregătirilor rămâneau pentru a doua zi  de dimineață, când sosea pomul.

Un brad înalt cât odaia, ba de multe ori nea Vasile trebuia să-i mai taie o bucată din partea de jos, înainte de a-l înfige într-un hârdău preparat înadins cu nisip și greutăți.  Îl potrivea cu crăcile frumoase la vedere, pe urmă aducea scara de scuturat, pe care se urca Herberthm care garnisea vârful.  Noi, cele mici, ne făceam de lucru lănând scara să nu scape, căci n-aveam voie să urcăm pe ea, nici să atârnăm globurile, zicea Herbeth că le spargem. Și cum ne mai ispiteau rotunjimile alea perfecte, colorate și stropite cu poleială! Rămâneam cu descurcatul firelor și legatul madarinelor. Pe furiș mai atârnam câte un țurțur de cristal sau câte un îngeraș plăpând, de crăcile bradului.

Odată cu pomul soseau darurile reginei. Erau multe și frumoase, de toate felurile, pentru toată lumea. Seara la masă eram numeroși.

Când se deschideau uşile salonului, pomul strălucea sub podoaba scânteietoare. Lumânările sfârâiau împrăştiind în casă mirosul de brad. Mama începea să împartă darurile. Cântam “O, Tannenbaum”, jucam piesa de teatru, mâncam bomboane pe săturate sărutam pe toată lumea şi mergeam culcare. Cei mari stăteau până după miezul nopții, se aducea tava cu șampanie și pișcoturi. Ciocneau cu toții. Râsetele străbăteau culoarele casei până la camera noastră, unde nu puteam dormi, tot cu gândul la darurile primite, și la petrecerea celor mari.

În Ajun de Anul Nou bucătăreasa făcea plăcintă cu răvaşe din alea cumpărate de pe stradă. La masă se încingeau tachinăriile. Se citeau răvaşele. Fiecare prevestea ce urma să ni se întâmple în anul următor”.

Primul bal de Anul Nou

După ce devine regină a României, Elisabeta (1881-1916) a trebuit să se obişnuiască cu balurile de 1 ianuarie, cu liniştea şi singurătatea brazilor de la Sinaia, cu vizitele scurte şi sobre ale soţului contra cronometru. Balurile aveau un istoric al lor cam din vremea domnitorului Vodă Cuza.

“Sub domnia regelui Carol, primul bal se da în noaptea de Anul Nou, care nu era tocmai select, din cauză că regele Carol ţinea ca el să aibă un caracter popular, de vreme ce erau invitaţi şi furnizorii Curţii; cel de al doilea bal, însă, ce se da cam pe la jumătatea lui februarie, se limita la un număr mai restrâns de invitaţii.

La balul de 1 ianuarie participau membrii guvernului, reprezentanţi ai statelor străine, ofiţerimea garnizoanei în întregime, ce se considera gazdă, protocolul palatului fiind identic cu cel al palatului din Berlin unde uniforma avea primul pas. Suveranii îşi făceau intrarea în saloane pe la ora 10, când începea şi dansul şi jocul de cărţi, în care timp regele se întreţinea cu cei mai de seamă invitaţi, iar regina cu doamnele acestora.

La miezul nopţii se servea masa pe reprise, în sala de jos, şi coborârea la masă se făcea pe cele două scări dintre etaje, cu Suveranii în frunte, urmaţi de cortegiul strălucitor de eleganţă şi de rochii de bal şi podoabele scumpe purtate de doamne şi de distincţiunile lucitoare de pe uniforme şi fracuri; defilarea acestora pe scări era o privelişte din cele mai atrăgătoare pentru ochi, sub ploaia de lumină filtrată prin cristalele lustrelor sau lampadarelor.

Urmau reprizele celelalte, vreo trei la număr, în ordinea importanţei fiecăreia. Regele şi regina se retrăgeau cam după prima repriză, iar invitaţii petreceau până în zori, jucând cărţi, reconfortându-se la masă sau la bufet, fără invitaţii politici, senatori, deputaţi, sau înalţi dregători, care discutau politică, în aşteptarea consoartelor care nu puteau părăsi balul, având promise anume jocuri cavalerilor parteneri.

Generalul Manu, care fusese coleg de şcoală cu Regele Carol avea o ţinută respectuoasă dar degajată; Niculae Fleva avea o atitudine degajată; Petre Carp avea o atitudine aproape ireverenţioasă, Take Ionescu corectă, iar Dem. Sturza cât se poate de reverenţioasă, pentru că pupa mâna regelui, ceea ce determina şi pe ceilalţi să o facă; Marghiloman era excesiv de protocolar, cu plecăciunile bustului în unghi drept.

La nicio ceremonie oficială nu veneau: Lascăr Catargiu, Eugeniu Stănescu, Gh. Panu, Theodor Rosetti, fratele domniţei Elena Cuza; Nicolae Blaremberg şi Vasile Lascăr. Bucătăria palatului era una dintre cele mai bogate şi mai suculente din câte se aflau în casele mari din Bucureşti.” (Bilciurescu, Victor – Bucureşteni de ieri şi de azi).

Dar vremea trece, rămâne în undeva în timp pomul de Crăciun, cu lumânările stinse, în camera întunecată, unde nu mai intră cei care ne-au înveselit copilăria, fiindcă apar alte obiceiuri, alte tradiții, în alt veac. Lumânările sunt înlocuite cu instalația electrică, cu multe becuri colorate. Pe lângă globuri, se agață bomboane, multă beteală, iar bradul de Crăciun devine mai spectaculos în timp.

Anii trec, iar în vremea comuniştilor, Moş Crăciun este înlocuit cu Moş Gerilă, nu se mai dau baluri cu ocazia Anului Nou, dar se sărbătorește românește cu multe bucate alese tradiționale. Acasă, fiecare are un brad împodobit de Crăciun.Fiindcă se găsesc rar bomboane de pom, unele familii păstrează bomboanele făcute din zahăr, de la un an la altul, până la Revoluția din 1989.

După Revoluție, bradul împodobit cu de toate se găsește în fiecare casă, cel natural este înlocuit cu cel din plastic, care, de multe ori este mai mult alb decât verde.

E decembrie, e luna cadourilor și e sărbătoare. Respirați bucuria sărbătorilor de iarnă și zâmbiți cu inima!

Vă doresc să aveți sărbătoare în inimă și gând mereu!

 (Sursa: Ariès, Philipe; Duby, Georges (coordonatori) – Istoria vieţii private, Volumul VII