Femeia epavă

Evangelia urlă din toate pistoanele motorului și elicea o împinse înainte. Cu câteva ore înainte Voinicul o adusese pe linia de plutire. Dar Evangelia se încăpățâna să-și protească pieptul în nisip.

*****

Noaptea era senină așa cum pot fi unele nopți pe malul mării. Doar gura îmi era uscată. Era bine așa pentru că nodul din gât nu-mi dădea voie să înghit nici măcar saliva. Umblam aiurea prin Costineștiul plin de viață, fără nici un reper, doar pentru a trece timpul. Gândurile nu mai aveau nevoie de timp. Abia ajunsesem de două zile aici și ceea ce promitea să fie o vacanță de vis, din anul majoratului, se năruise ca un castel de nisip când Anca îmi spusese că se mută cu agronomul din București. M-am uitat la ea și nu i-am spus nimic.

Nu pot cerși atenție și cu atât mai puțin dragoste. Mai bine cumperi ”dragoste” decât s-o cerșești, mă gândeam. Am plecat decis să….

Valurile se izbesc de plajă . Spală nisipul. Noaptea par mai sălbatice. Merg încălțat cu adidașii. Nu am șosete. Nisipul îmi roade picioarele. Parcă aș merge pe ace, sau pe jăratec. Dar nu-mi pasă. Merg ca și când aș vrea ca nisipul să mă roadă până la ultima celulă. Mă îndrept spre apă. Valurile sărate îmi intră în adidași și îmi opresc țipătul de usturime în cerul gurii. Intru și mai mult în apă. E rece. Valurile mă înconjoară. Dansează în jurul genunchilor mei. Senzația de usturime parcă dispare. Picioarele devin mai ușoare. Îmi pare că plutesc. Din larg, abandonată, Evangelia, proptită cu pieptul în nisip, îmi face semne cu un far. Sclipiri efemere ce taie smoala nopții. Mi se face frică. Evanghelia e abandonată de vreo 20 de ani. Fantomele, dacă există, nu au nevoie de faruri, becuri și nici măcar de lumânări.

Mă întorc și privesc spre plaja măturată de lumina lunii. O umbră îmi face semne. O umbră de femeie. Întorc spatele fantomelor cu faruri și mă îndrept spre plajă. La mai puțin de un metru de nisip, o lumință. Și o dâră de fum înecăcios, de țigări Carpați. Umbra fuma.

Țigările Carpați erau la mare căutare. Fără filtru. Tari, dure, uscau gâturile sensibile. Trebuia să fii veteran al fumatului pentru a aprinde un Carpați.

Lângă umbra cocoșată, cu țigara în gură, o rază de lumină se izbea de un ciob de sticlă. O sticlă cu vodcă, pe trei sferturi goală. Ud până la genunchi, m-am dus lângă umbra de femeie, așezată pe pled, care mirosea a furnal de Carpați.

– Ai un foc?
Umbra mi-a întins mâna în care, între degete, ținea Carpațiul pe jumătate fumat.
– Ia d-acilea!
– Mulțam! Pot să stau?
– Ce, te-ai rătăcit de turmă?
– Cam așa ceva.
– Aha! Ai rămas cu buza umflată! Las, că ești tânăr. Îți trece. Ia o gură! și-mi întinde sticla de vodcă.
– Mulțam!
Am luat un gât și am simțit că mă arde până în buric. Apoi m-am încălzit ușor. Am mai tras un gât. Al doilea a mers mai ușor. Urca spre creier. Era acea senzație de anestezie care te face să devii nesimțit. Spun nesimțit, nu nepoliticos.
– Da… mi-a dat papucii.
– Cine?
– Aia cu care am venit. Eram pe biletul ei. Eu eram blatist. Ea studenta uasceristă. Cu merite și bilet prin uascr.
– Așa, și?
– S-a dat un agronom din Bucale la ea din prima seara. Și astăzi a zis că pleacă să doarmă cu el.
– Și tu?
– Nu știu. Umblu aiurea că nu știu cum să fac. Să plec acasă nu-i prea vesel.
– Păi nu pleca. Ce, nu găsești pe alta? E plină plaja. E ca în chimie: trebuie să găsești valențele potrivite.
– Pe dracu! Chimia n-a fost materia mea preferată.
– Băiii… Când o femeie te refuză înseamnă că ți-a trecut glontele pe lângă ureche. Ai scăpat, nefericitule. Ești viu.
– Mda! Un mort viu.
– Apropo, poate vrei să ne cunoaștem înainte de a termina sticla asta de vodcă. Eu sunt femeia-epavă.
– De ce femeia-epavă?
– Pentru că și pe mine m-a lăsat fostul. M-a părăsit ca pe-o epavă. A sărit pe una cu cracii lungi și fusta scurtă, de la Cluj. Eu sunt din Bucale, cum spui tu. De unde ești?
– Din tîrgul Ieșilor, cum zicea Creangă.
– Care Creangă?
– Ăla cu amintirile din copilărie.
– Aha. Ia un gât.
Am dus sticla la gură și am tras un gât. Brrrrr… Nu eram obișnuit cu tării. Nu la nivelul ăsta. Câte o vișinată mai trăgeam și acasă.
– Dă-mi o țigară, că eu le-am terminat.
– Poftim, și-i întind pachetul de Carpați fără.
– Tu ori ești prost, ori ești blatist sărac. Ce-i cu Carpații ăștia?
– Ai spus că vrei o țigară. Asta am.
– Băăăăiiiii!, tu vii la Costinești cu Carpați? Aicea unde toți copiii au măcar un pachet de BT? Iar dacă ai un cartuș de Kent sau Marlboro deja ești VIP.
– Kentul și Marlboro sunt pentru copiii de care spui, ăia cu gâturile fine. Eu fumez mahorcă din asta. Ard bine carpații dacă îi usuci câteva zile mai întâi. Mai au și câte un ciot, dar simți fumul până în stomac.
– Bine, băăăiii! Dă un carpați, și întinde mâna spre pachet scoțând o țigară.
– Ai văzut că nu frige?
– Las că frige acușica. Ce faci, nu mi-o aprinzi?
– Fii atentă că nu mai am multe chibrituri. Când aprind, faci mîinile căuș în jurul mîinilor mele, ca să nu-l stingă vântul.
– Vântul? Credeam că ești băiat educat. Asta-i briză toată ziua. Mă rog, toată noaptea. Hai, aprinde-l că mă ard buzele după un fum.

Mi-am scos și eu o țigară. Apuc un chibrit din cele trei pe care le mai aveam în cutie și îl frec rapid de partea abrazivă a cutiei. Capătul roșu sfârâie și flacăra mică joacă în căușul palmelor. Prin întuneric simt cu palmele fierbinți ale femeii-epavă îmi cuprind pumnii. Nici nu știu de ce îmi tremură mâinile: din cauza flăcării care în scurt timp va ajunge la degetele mele sau din cauza febrei palmelor ei? Se aplecă să-și aprindă carpațiul. Trage de vreo două ori cu nesaț. Își ridică capul ușor, privind spre mine printre valurile de fum care îi ies pe nas. Îmi aprind repede țigara și bag restul de chibrit în nisip.

– Și zici că a plecat după agronomul din Bucale?
– Da.
– Auzi? Știi că oricine ar fi un bărbat, are doar o singură valență când vede o femeie. Că tot vorbeam de chimie. Asta nu se învață la facultate.
– Serios? Vezi că e riscant ce spui acuma. Ha, ha…
– Da, are o singură valență: e PROST. Punct.
– De ce-i prost? Pe unii i-am văzut că își arată mușchii, ambalează motoare, calcă pedale de accelerație, fac echilibristică, stau în cap, stau și-n limbă dacă e nevoie, sau devin vocali, agresivi chiar.
– Orice ar face, un bărbat în fața unei femei are doar valența de PROST. Stai să-ți spun.
– Zi, că m-ai făcut curios. Și dacă îmi place demonstrația să știi că ți-o fur și o folosesc.
– Îți amintești filmul Pretty Woman? Cu Julia Roberts și Richard Gere?
– Ei, na! Oare cine n-o fi văzut filmul. Cel puțin din generația noastră.
– Dacă îți amintești începutul, tipa era prostituată.
– Așa, și?
– Și, ca să nu o lungesc, Julia Roberts, pe tot parcursul filmului, capătă valențe diferite. De la ”femeia prostituată” se transformă în ”femeia inocentă”, în ”femeia doamnă”, în ”femeia iubită” și în final în ”femeia îndrăgostită”. Femeile pot avea orice valență doresc, pricepi, bă băiatule? Femeile învață repede. Trebuie doar să aibă curajul să le folosească. Oricum, în fața oricărei dintre cele 5 femei, bărbații au o singură reacție: de PROST.
– Mă faci să râd, dar îmi place teoria. O să țin minte.
– Trebuie să recunoști că diferența dintre ”femeia prostituată” și ”femeia inocentă” e doar de atitudine.
– Bine, bine… dar dacă privești mai atent…
– Bărbații au o singură valență, bă băiatule. Nu uita asta. Și sunt încântați de oricare dintre valențele femeii.
– Chiar că-s proști. Ha, ha, ha…
– Dacă Adam n-ar fi fost prost, ar fi trăit și astăzi în Grădina Edenului, mâncând mere și jucându-se cu câinele.

Am mai tras un gât de vodcă și un fum de carpați. Apoi m-a prins un curaj nebunesc. Și i-am spus:
– Cred că mai degrabă aș vrea să înotăm până la epavă.
– Și dacă spun da, ce faci?
– Înotăm.
– Bun, și dacă înot până acolo, cu tine, ce facem după aceea?
– Ești optimistă dacă îți închipui că va mai fi un ”după aceea”.

Să înoți cu o femeie epavă spre epava de la Costinești, în mijlocul nopții, nu-i o propunere care să nu te lase pe gânduri. Partea proastă era că nu știam să înot. Dar o provocasem, cumva, pe femeia epavă de lângă mine. Niciodată, dar niciodată, ascultați-mă pe mine, să nu provocați o femeie, chiar și o femeie epavă. Pentru că sunteți pierduți. Seamănă cu epava adevărată. Pare că stă liniștită, încremenită de zeci de ani, cu pieptul în nisip, și toată această încremenire trebuie să te sperie. E de ajuns un pas greșit, o palmă de nisip care se surpă și gata, nu mai ești tu. Epava nu trebuie stârnită decât dacă ești pregătit să o înfrunți. La fel și femeia, nu trebuie stârnită, chiar și o femeie epavă, pentru că de undeva din interior pornește focul. Și așa cum o epavă încărcată cu cine-știe-ce combustibili poate exploda, și o femeie, dacă o stârnești, are mult mai multe resurse de a exploda decât poți să-ți închipui.

Femeia e purtătoare de viață și are forța de a renaște chiar și dintr-o epavă. Nu te baza pe ceea ce vezi. Ochiul e imperfect, vederea înșelătoare, iar mintea ta de bărbat nu-ți folosește într-o astfel de luptă pe care oricum n-ai s-o câștigi. A face dragoste cu o femeie nu e un drept și nici o favoare. E o capcană în care te arunci.

Sursa foto: pixabay.com