Ce rămâne după  JOC DE COPIL !

Nu toate cărțile se termină odată cu ultima pagină, unele rămân și lucrează în tine, în liniște.

         Am fost la lansarea unei cărți care nu s-a încheiat odată cu evenimentul, ci a rămas și continuă să se așeze. Nu a fost genul de întâlnire din care pleci cu idei clare și ordonate, ci mai degrabă cu o senzație greu de definit, că ai atins ceva familiar pe care nu l-ai formulat până atunci. Cartea, Joc de copil a Iulia Cruț, nu intră ușor într-o categorie. Nu e doar despre copii și, cu siguranță, nu e doar pentru părinți.

          Pe măsură ce o parcurgi, apare un tip de recunoaștere care nu vine din informație nouă, ci din felul în care lucruri deja trăite capătă sens. Nu îți spune ce să faci și nu simplifică, nu oferă liniștea unor răspunsuri rapide, ci te oprește puțin și te mută, aproape fără să-ți dai seama, dinspre copil înspre tine. De aici începe partea dificilă. Pe măsură ce intri mai adânc în carte, devine clar că nu este despre „cum să crești un copil”, ci despre cum se formează, de fapt, lumea lui interioară și cât din ea nu îi aparține doar lui. Unul dintre lucrurile care schimbă perspectiva este felul în care sunt privite comportamentele pe care, de obicei, le etichetăm rapid. Adolescentul nu mai apare ca „rebel fără cauză”, ci ca un om prins într-un proces intens, pe care nici el nu îl înțelege pe deplin. Nu mai e vorba de opoziție, ci de transformare. La fel, copilul furios nu mai este „dificil”, ci un copil care nu știe ce să facă cu ceea ce simte. Furia nu mai e ceva de corectat, ci ceva de ascultat, o formă de protecție, un fel de a spune „e prea mult” atunci când nu există alte cuvinte. Această mutare de la comportament la emoție schimbă totul, pentru că în momentul în care nu mai vezi doar ce face copilul, ci încerci să înțelegi ce trăiește, relația se transformă inevitabil. Și, poate mai important decât atât, începi să te întrebi altceva: nu „ce are copilul?”, ci „ce se întâmplă, de fapt, în jurul lui?”

          Pentru că, dincolo de copil, cartea vorbește despre adulți, despre felul în care ajungem să fim în relații și despre lucrurile pe care le ducem cu noi fără să le vedem. Una dintre ideile care rămâne este că nu putem fi cu adevărat prezenți lângă un copil dacă nu ne înțelegem propriile emoții. Pare simplu, dar nu este. În momentul în care un copil plânge sau se înfurie, ceea ce ne destabilizează, de multe ori, nu este emoția lui, ci ceea ce trezește în noi, frică, neputință, vină, lucruri pe care nu am învățat să le ducem. Și atunci apare reflexul de a opri, „nu mai plânge”, „gata”, nu pentru că ar ajuta copilul, ci pentru că ne ajută pe noi să nu simțim. Autoarea vorbește despre această confuzie între emoțiile noastre și ale copilului ca despre un punct sensibil al relației. Abia în momentul în care putem face diferența între ce simte copilul și ce se activează în noi apare, cu adevărat, prezența și, odată cu ea, posibilitatea de a răspunde, nu doar de a reacționa.

          De aici se deschide și un alt nivel al cărții, relația dintre părinți. Pentru că un copil nu învață doar din ceea ce i se spune, ci din ceea ce vede și din ceea ce simte între cei doi. Din felul în care se vorbește sau nu se vorbește, din tensiuni, din tăceri, din gesturi mici care devin, în timp, limbaj interior. Nu învățăm doar cum să fim iubiți, învățăm cum arată o relație și ducem mai departe, adesea fără să ne dăm seama, exact acel model. Pe măsură ce citeam, mi-a devenit din ce în ce mai clar că nu pot rămâne într-o poziție de observator. Cartea nu îți permite asta, te aduce, discret, dar constant, înapoi la tine. M-am regăsit în multe dintre tiparele descrise, nu într-un mod apăsător, ci mai degrabă ca o recunoaștere liniștită, uneori incomodă, în reacții pe care le-am avut fără să le înțeleg pe deplin, în feluri de a simți pe care nu le-am pus până acum în cuvinte. Cred că aici stă una dintre forțele acestei cărți: nu îți spune că greșești, nu te acuză și nu te pune în fața unor standarde imposibile, ci îți oferă un spațiu în care să vezi mai clar. Iar claritatea nu vine cu verdict, ci cu o formă de responsabilitate care apare firesc. Nu e o lectură comodă, nu pentru că ar fi dificilă ca limbaj, ci pentru că te obligă să te oprești, să nu mai treci repede peste lucruri și să rămâi puțin acolo unde, de obicei, ai vrea să pleci. Poate că tocmai asta face diferența, faptul că nu oferă soluții rapide, ci întrebări care rămân. 

Pentru a aprofunda direcțiile propuse în volum, am adresat autoarei câteva întrebări:

MC: Ce te-a determinat să scrii Joc de copil în acest moment al parcursului tău?

IC: Am scris ”Joc de copil” pentru că acum s-a ”copt” înăuntrul meu. Grupurile de terapie, workshop-urile de Constelații, terapia de familie și de cuplu, toate au un ”fir roșu” și acela nu este copilul. Este mai degrabă copilul care am fost noi, părinții, ori copiii care au fost părinții noștri. În vara anului 2025, un oarecare copil care am fost eu a avut nevoie să primească atenția mea, aveam și multe gânduri legate de copilul meu. Am știut că trebuie să scriu ceea ce înțelegeam despre mine dar primisem și un imbold necesar din partea editorului meu, dl Vlad T. Popescu, de la editura Meditative Arts.

MC: De ce crezi că ne este atât de greu să vedem emoția din spatele comportamentului copilului?

IC: Emoția cere prezență, iar prezența o avem doar când ne cunoaștem pe noi înșine suficient cât să nu facem, fie și inconștient, confuzie între emoțiile noastre și ale celorlalți. E ca și cum, atunci când un copil plânge, aș avea capacitatea de a conștientiza imediat că eu, mama, mă simt cumva când aud plânsul său. Abia atunci rămân un părinte prezent și pot să alin copilul așa cum are nevoie. Altfel, cuprins de propria frică sau neputință sau vină, o să încerc să opresc plânsul copilului, o să-i spun ”nu mai plânge”. ”Nu mai suferi” nu ajută pe nimeni vreodată dar copilul înghite suferința și poate tace, părintele e cel care ” a scăpat” de emoția lui când copilul a tăcut. Văd un copil cum lovește furios (comportamentul) și nu-i pot suporta emoția pentru că emoția lui declanșează o emoție la mine, părintele. Emoția mea, a părintelui, nu am capacitatea să o conștientizez, nu știu ce să fac cu ea, cu siguranță nu am fost nici eu, părintele alinat cum aș fi avut nevoie. Așa că s-ar putea să rămân la a vedea doar comportamentul copilului și într-un mod trist să rănesc în același mod în care am fost și eu rănit când eram copil.

MC: Este conștientizarea suficientă pentru a produce o schimbare reală? 

IC: Conștientizarea este primul pas, fără asta nu știu cât de profund ne putem schimba. După conștientizarea tiparelor repetitive, sunt situații când putem să schimbăm tipare doar pentru că ne propunem, fiind foarte prezenți în fiecare acțiune. Problema apare atunci când nu putem rămâne prezenți și de obicei asta se întâmplă pentru că avem multe tipare inconștiente care se suprapun și multe emoții care ne deturnează din starea de prezență. Conștientizarea are nevoie să fie urmată de acceptare, de iertare reală și de multă răbdare și compasiune față de noi înșine, față de cei care ne-au rănit pe noi. Și nu e simplu, prin toate acestea vom trece cu fiecare tipar, cu fiecare emoție, până la sfârșitul vieții.

MC: Ce se ascunde, de fapt, în spatele furiei?

IC: Furia ne protejează de tristețe, de sentimentul de neputință, de vină și rușine, de frică. Și adulții și copii simt că au o oarecare putere când se înfurie, ceea ce pare salvator în comparație cu copleșirea pe care s-ar putea să o simțim în fața tristeții, de exemplu. Pentru moment, dacă un copil este umilit de un coleg, se simte mai în control dacă se înfurie și lovește decât dacă ar simți umilința. Furia însă nu protejează cu adevărat, doar se simte ca un scut. Furia nu lasă loc de recunoaștere și procesare a celorlalte emoții, doar le ascunde mai tare. Și cum emoțiile nu dispar, ele vor ieși la un moment dat la iveală. Fie că omul va plânge, că un copil dezvoltă un tic, că apare un simptom care nu are explicație fiziologică, emoțiile neprocesate nu dispar.

MC: Ce preia copilul, cel mai subtil, din relația dintre părinți?

IC: ”Cum să mă port în relații” ar fi un răspuns scurt. Cum am văzut că se purtau părinții mei unul cu celălalt. Învăț să tac ca să pedepsesc sau ca să mă retrag din relație, să reproșez, să critic sau să trântesc ușile când nu-mi place ce spune partenera, învăț să muncesc până la epuizare și să cer să fiu respectat pentru lipsa mea, învăț dinamici, priviri. Copilul învață să reproducă emoțiile pe care le ”citea” între cei doi părinți chiar dacă nu va fi un cadru asemănător în relațiile sale.

MC: Dacă ar fi să rămânem cu o singură întrebare după această carte, care ar fi aceea?

IC: Din tot ce am moștenit eu, adultul, cu ce pot și vreau să încep să schimb ceva la mine?

         În acest context, Joc de copil nu apare ca o carte izolată, ci ca parte dintr-un parcurs coerent. Se simte continuitatea preocupărilor autoarei pentru relații, pentru procesele interioare și pentru felul în care acestea se reflectă în viața de zi cu zi. Volumele anterioare, precum Oameni care stau în cerc. Terapia de grup sau Trei săptămâni, cu trei copii, dar și titluri ca Cum să nu ucizi joaca ori Mandale vindecătoare, construiesc aceeași direcție: o atenție constantă pentru lumea emoțională și pentru felul în care aceasta poate fi înțeleasă, nu corectată superficial. La final, rămâne senzația că această carte nu încearcă să rezolve ceva în locul tău. Nu oferă liniștea unor răspunsuri clare și definitive, dar oferă altceva, poate mai valoros: o formă de luciditate blândă.

Joc de copil nu este o carte care te liniștește. Este una care te face mai atent, mai prezent, mai conștient de tine și de felul în care ești în relații. Și, uneori, asta e exact locul din care începe orice schimbare.