Dispariția istoricului de artă ? Pierderea intermediarului sau eliberarea artistului?

Într-un peisaj artistic marcat de intersecții fluide între gândire critică, expresie senzorială și cunoaștere aplicată, întrebările legate de viitorul cercetării artistice teoretice, de rolul istoricilor de artă și de capacitatea artiștilor de a se auto-reprezenta complet – atât teoretic, cât și practic – sunt mai actuale ca oricând. Sub presiunea instituționalizării, dar și a unei redefiniri profunde a ceea ce înseamnă „cercetare” în artă, ne aflăm în pragul unei metamorfoze care riscă să transforme atât statutul artistului, cât și pe cel al cercetătorului de artă, al istoricului de artă.

            Fenomenul observat în Finlanda, odată cu apariția „Universității de Arte” și încorporarea academiilor artistice tradiționale într-o paradigmă academică nouă, demonstrează o tendință globală: aceea de a regândi cercetarea artistică nu ca o anexă a cercetării științifice, ci ca un domeniu autonom, cu o metodologie proprie. În acest cadru, cercetarea artistică nu mai este doar un demers teoretic asupra artei, ci devine ea însăși act artistic, iar această deplasare reconfigurează și locul istoricilor de artă, transformându-i din unici interpreți ai creației în potențiali parteneri de dialog.

            Va deveni metodologia cercetării artistice – o pluralitate fertilă? Metodele de cercetare artistică sunt, în esență, hibride. Ele oscilează între două mari polarități: cercetarea teoretică – exterioară obiectului artistic – și cercetarea bazată pe practică – generată din interiorul actului creator. Această a doua formă, deși contestată de unii pentru presupusa sa subiectivitate, devine din ce în ce mai legitimă în mediul academic. Practica artistică este nu doar un mijloc de expresie, ci și un instrument de gândire. Artistul devine, astfel, un cercetător în sens deplin: experimentează, formulează ipoteze vizuale, dezvoltă strategii de reflecție senzorială.

            În cadrul programelor doctorale, această cercetare presupune o metodologie dublă: pe de o parte, este ancorată în explorarea artistică propriu-zisă (creație), iar pe de altă parte, implică contextualizare, reflecție și scriere. Nu doar lucrarea finală contează, ci și drumul parcurs – procesul devine obiect de studiu. Se naște astfel o „cunoaștere tacită” (tacit knowledge) greu de capturat în limbaj academic tradițional, dar cu o valoare cognitivă autentică.

            Rolul istoricului  de artă – al unui  un intermediar în transformare? În această ecuație, istoricul de artă pare să piardă monopolul asupra interpretării. Dacă în trecut artistul crea și istoricul explica, astăzi granițele se estompează. Artiștii devin capabili (și uneori obligați) să își articuleze opera teoretic. Departe de a fi o simplă formă de legitimare, acest proces aduce un câștig profund: conștientizarea, auto-analiza, responsabilitatea față de discursul propriu.

Așadar, nu putem vorbi despre o „dispariție” a istoricilor de artă, ci despre o reconfigurare a funcției lor: din autorități explicative, aceștia pot deveni co-cercetători sau curatori de idei, facilitatori ai dialogului între artist, public și instituție. Într-o lume interdisciplinară, colaborativă și în continuă mutație, expertiza lor este în continuare valoroasă, dar trebuie să se adapteze noii sensibilități artistice: una în care granițele dintre analizat și analizant se estompează.

            Artistul-cercetător – în balans  între creație și auto-reflexie? Timp de secole, artistul a fost privit ca o ființă inspirată, dar mută. Discursul aparținea altora. Astăzi, însă, artistul-scriitor este nu doar o prezență acceptată, ci una cultivată și chiar necesară în spațiul academic. Programele doctorale solicită o dublă competență: expresivitate și reflecție. Nu este vorba de a „traduce” arta în cuvinte, ci de a dezvolta o formă de cunoaștere complementară, care îmbină intuiția cu gândirea critică.

            Această dublă perspectivă deschide o zonă fertilă – un spațiu de contaminare între corp și idee, între gest și limbaj. Artistul nu devine cercetător din obligație, ci din nevoia de a înțelege mai profund ceea ce face. Cercetarea artistică nu vine să sufoce intuiția, ci să o rafineze. Scrisul nu e un handicap, ci un alt canal de creație. Iar în acest context, artistul poate produce o teorie organică, emergentă din însăși practica sa.

            Azi, ne confruntăm cu o cultură academică în tranziție? Riscurile există, desigur. Încorsetarea în forme academice rigide, transformarea artistului într-un „pseudo-om de știință” sau instrumentalizarea artei pentru obținerea de fonduri pot periclita autenticitatea demersului artistic. Însă universitățile de artă, precum cele din Finlanda, par să fi înțeles că soluția nu este imitarea științei, ci construirea unui spațiu metodologic propriu – un ecosistem în care arta poate fi și cercetare, fără a-și pierde dimensiunea poetică.

            Programul doctoral ideal  ar fi să nu se transforme într-o fabrică de diplome, ci un atelier de gândire. Aici, artistul devine cercetător nu pentru a „explica” arta, ci pentru a o extinde. Este nevoie, însă, de pedagogi care să înțeleagă acest proces în toată complexitatea lui – profesori care sunt ei înșiși artiști, teoreticieni care respectă intuiția, evaluatori care înțeleg că o teză vizuală poate fi la fel de riguroasă ca un eseu academic.

            Vor dispărea istoricii de artă? Nu mai este nevoie de cercetare artistică teoretică? În aceste timpuri de  supra-abundență a  vizualului, a pluralismului valoric și a unei arte care refuză să se subordoneze vreunui telos, întrebarea dacă istoricii de artă sunt pe cale de dispariție pare nu doar legitimă, ci  și necesară. Și, alături de ea, o întrebare complementară: cercetarea artistică teoretică este ea însăși într-un declin ireversibil? Ar putea fi înlocuită, poate chiar depășită, de capacitatea tot mai evidentă a artiștilor de a se exprima și teoretic, nu doar practic? Într-o lume artistică ce s-a redefinit prin contemporaneitate, nu ca o categorie temporală, ci ca un spațiu dens și fragmentat, răspunsurile la aceste întrebări devin reflexii ale metodelor de cercetare artistică — atât în formele lor tradiționale, cât și în formele emergente.

          Ne aflăm oare în situația când istoricul de artă se confruntă cu o  criză epistemologică a istoriei? Ceea ce am numit cândva „istoria artei” — o narațiune evolutivă, aproape providențială, de la Antichitate la contemporaneitate — își pierde din credibilitate odată cu prăbușirea marilor metanarațiuni. Istoria ca disciplină, construită pe o înșiruire cronologică de mișcări, stiluri și „progres”, pare astăzi suspectă. După cum știm, mulți dintre studenții și cercetătorii actuali nu mai doresc să parcurgă acest traseu de la „acum 500 de ani” spre „acum”. Ei cer să înceapă cercetarea din prezent, nu ca refuz al trecutului, ci ca semn al unei orientări spațiale, nu temporale. Vor să se așeze în „centrul scenei”, nu în tribunele cronologiei.

            Acesta este poate primul simptom al crizei istoricului de artă: istoria nu mai oferă un cadru de orientare în lumea artei, ci pare să necesite, la rândul său, o nouă orientare. Funcția de cartograf devine mai relevantă decât cea de cronicar — taxonomia înlocuiește narațiunea. Într-o lume artistică în care orice este posibil și totul coexistă (de la ritualuri indigene recontextualizate la instalații auto-sustenabile), istoricul de artă clasic, fidel unui fir narativ unic, devine inadecvat. Dar oare va el va  disparea sau se va adapta?

            Metodele de cercetare artistică –  de la  de la aranjament istoric la arhitectură ideatică? Răspunsul vine prin analiza metodelor de cercetare artistică, aflate și ele într-o metamorfoză accelerată. Dacă odinioară cercetarea teoretică presupunea documentare, interpretare, contextualizare într-un cadru istoric, astăzi ea se redefinește ca o intersecție între abordări interdisciplinare, hermeneutică filosofică și, mai ales, auto-reflexivitate artistică. Această auto-reflexivitate este motorul principal al cercetării artistice contemporane — în care artistul nu doar creează, ci și teoretizează, problematizează, argumentează. În studiourile lui Olafur Eliasson, de exemplu, arta se naște nu doar din intuiție estetică, ci dintr-un demers colaborativ, interdisciplinar, în care știința, activismul și poezia fenomenologică coabitează. Mașina BMW acoperită cu gheață și hidrogen nu este doar un „obiect estetic”, ci o afirmație despre mediu, despre mișcare, despre politică și despre conștiință colectivă. Artistul devine cercetător, iar cercetarea — un act creativ.

            Metoda cercetării artistice nu mai este una strict teoretică sau empirică, ci una integrativă, ce combină analiza cu experiența directă, introspecția cu etnografia, interviul cu performativul. Putem vorbi aici de o „metodologie situată”, în care cercetarea nu este neutră, ci asumat subiectivă, poziționată, angajată. Astfel, artistul devine propriul său istoric, curator și filosof, fără a fi superficial sau auto-suficient. Este, în cel mai bun caz, un intelectual vizual.

             Artă fără finalitate –  contemporaneitatea ca perpetuum mobile? În centrul acestui nou model stă noțiunea de contemporaneitate — nu ca epocă, ci ca logică. Aceasta nu mai presupune o direcție, un scop final (telos), ci o continuitate autoreflexivă. În absența unei „cauze finale” a artei, dispare și nevoia unei istorii închegate. Arta contemporană,  nu mai este autotelică, nu mai are un sens în sine, ci trebuie mereu să își negocieze cauza de existență: socială, politică, ecologică, comunitară, afectivă. Această pluralitate de cauze face imposibilă o istorie unificatoare — dar cere un aparat de ordonare: o taxonomie vie. Și aici reapare istoricul de artă, nu ca povestitor al unei epoci, ci ca taxonomist, ca arhitect al sensurilor. El nu mai caută începutul și sfârșitul artei, ci caută tipologii, familii de practici, hărți ale pluralității. Este un istoric „descentrat”, care nu mai propune un canon, ci o rețea.

           Artiștii ca teoreticieni –  avantaj sau  limită? Revenim la întrebarea-cheie: pot artiștii să se exprime teoretic mai bine decât teoreticienii? Poate că da — în măsura în care teoria lor este încarnată, vie, întrupată în formă artistică. Dar riscul este ca această teorie „din interior” să fie uneori prea idiosincratică, prea ancorată în propriul proiect, și mai puțin capabilă de generalizare. Aici intervine cercetătorul de artă — nu ca autoritate, ci ca partener reflexiv. Așadar, cercetarea artistică teoretică nu poate să  dispară. Doar se adapează, se schimbă. Devine mai subtilă, mai transversală, mai dificil de definit. La fel și istoricul de artă — nu dispare, ci se transformă într-un navigator al contemporaneității, un ghid într-o lume artistică fără busolă temporală, dar cu o nevoie acută de orientare spațială și conceptuală.

            Nu, istoricii de artă nu vor dispărea. Dar nu vor mai semăna cu cei pe care i-am cunoscut. Vor deveni curatorii unor constelații, arhitecți ai taxonomiilor mobile, filosofi ai continuității. Cercetarea teoretică în artă nu este pe cale de dispariție, ci de reconstrucție. Iar artiștii — în măsura în care se angajează în reflecție critică, în dialog transdisciplinar și în articularea propriei metode — pot deveni parteneri egali în acest demers. Nu este o epocă a sfârșitului istoriei artei. Este una a reconfigurării sale, în care metodele de cercetare nu sunt doar rigori academice, ci moduri de a locui sensul. 

            Într-o epocă marcată de schimbări paradigmatice în domeniul cunoașterii și al expresiei artistice, istoria artei și cei care o practică nu dispar, ci se adapează. Istoricul de artă nu mai este, astăzi, exclusiv un colecționar de fapte și un interpret al trecutului canonic, ci devine, într-o tot mai mare măsură, un curator al semnificațiilor fluide, un arhitect al unor sisteme de referință în permanentă mișcare, un filosof al devenirii și al continuității culturale. Această transformare nu semnalează o dispariție, ci o reconstrucție esențială — o regândire a poziției teoriei în raport cu arta și a modului în care sensul este generat, negociat și transmis.

            Cercetarea teoretică nu își pierde relevanța, dar își schimbă tonul, ritmul și vocabularul. Nu mai este definită strict de grile metodologice rigide, ci devine un demers hermeneutic amplu, traversând granițele disciplinare și întâlnind practicile artistice într-un spațiu de co-creație. Artiștii contemporani, în măsura în care acceptă provocarea reflecției critice și a articulării conceptuale a propriei metode, nu mai sunt doar „obiecte” ale cercetării, ci parteneri activi, egali, în construcția unui discurs despre artă. Ei contribuie, cu sensibilitatea lor unică, la modelarea acestui nou teritoriu epistemologic, situat între cunoaștere și expresie, între intuiție și analiză.

            Astfel, nu ne aflăm în fața unui sfârșit al istoriei artei, ci mai curând în fața unei reconfigurări profunde a acesteia. Nu este vorba despre o criză a legitimității, ci despre o reevaluare a autorității – în sensul în care istoria artei, ca domeniu, trebuie să învețe să coabiteze cu alte forme de cunoaștere și de exprimare: cercetarea artistică, practica curatoriatului, activismul vizual, discursul interdisciplinar. Nu mai poate pretinde exclusivitate asupra sensului, asupra memoriei vizuale sau asupra canonului. Trebuie să accepte dialogul, polifonia, tensiunea constructivă dintre  diverse perspective.

            Această transformare poate fi privită nu doar cu luciditate critică, ci și cu speranță. Ea ne oferă ocazia de a celebra complexitatea, de a accepta zonele liminale – acele spații hibride unde se întâlnesc forma și ideea, limbajul și imaginea, individualul și instituționalul. În acest nou cadru, cercetarea artistică nu este un teritoriu secundar, ci un spațiu esențial de negociere a sensurilor. Iar istoricul de artă, el însuși, devine mai mult decât un analist: devine un participant sensibil și responsabil la construcția unei istorii vii, fluide, deschise.

            Viitorul nu ne oferă o alegere între coabitare și înlocuire, ci ne propune o metamorfoză profundă, în care colaborarea devine nucleul noii epistemologii a artei. Dacă vrem o artă relevantă în secolul XXI, trebuie să renunțăm la granițele rigide și la ierarhiile rigide. Trebuie să îmbrățișăm ideea că sensul nu mai aparține unui singur actor, ci este rodul unui dialog complex între istorici, artiști, teoreticieni și public. Doar astfel, arta își va păstra puterea de a gândi lumea – și de a o transforma.

BIBLIOGRAFIE

• Mara Ambrožicˇ & Angela Vettese, Art as thinking process, Sterberg Press, Universita Iuav di Venezia
• Dieter Lesage – Who’s Afraid of Artistic Research, ART&RESEARCH: A Journal of Ideas, Contexts and Methods. Volume 2. No. 2. Spring 2009.
• Estelle Barrett & Barbara Bolt – Practice as Research, Published in 2007 by I.B.Tauris & Co Ltd
• Janneke Wesseling – The Artist as Researcher, Antennae Valiz, Amsterdam
• Henk Borgdorff – The Conflict of the Faculties, Leiden University Press.
• Annette Balkema & Henk Slager (eds) – Artistic Research, Editions Rodopi B.V., Amsterdam/New York, NY 2004.

            .