Elvira Godeanu și ultimele ei dorințe

N-a fost numai o frumusețe a timpului ei, era și talentată. Când privim fotografia Elvirei Godeanu, vedem o actriţă care fascinează şi astăzi, prin lumina ce arată echilibrul interior al unei persoane de o mare generozitate, cu o incredibilă putere de seducţie, într-o viaţă trăită din plin. Elvira Godeanu s-a născut în 13 mai 1904 și a decedat în 3 septembrie 1991.

A interpretat roluri alături de nume glorioase ce au scris istoria de aur a teatrului românesc prin creaţiile scenice: Aura Buzescu, Cella Dima, Nicolae Brancomir, Alexandru Critico, Ion Manu, Marioara Voiculescu, Romald Bulfinski, Sonia Cluceru, Aglae Metaxa, Silvia Dumitrescu-Timica şi mulţi alţii.

De-a lungul timpului, a fost răsfăţată de către public prin aplauze generoase și elogiată de cronicarii vremii, iar în ziua în care, printr-o simplă hârtie, i s-a luat dreptul de a juca pe scenă, obligată să se pensioneze, a trăit momentul cu demnitate.

Mi-am iubit profesiunea – spunea într-un interviu actriţa Elvira Godeanu – şi am vrut, ca în ceea ce urma să fiu distribuită, să fiu reală, adevărată. Teatrul se învaţă în ani lungi, are mii de reguli şi secrete pe care nu le-am aflat în conservator. Nu este destul să fii talentat şi să ai acel fizic prin care mulţi speră că vor fi idolii publicului. Sunt necunoscute care trebuie aflate la vremea lor, printr-o muncă disciplinată. (Flacăra 20/1989)

Actrița a fost căsătorită cu Emil Prager, un cunoscut inginer constructor și arhitect din perioada interbelică.

După o jumătate de secol pe scenă…
Într-un decor elegant, cu mobilier stil, tablouri de artă şi chipul de bronz al actriţei sub semnătura Miliţei Pătraşcu, aproape de uşa de la intrare, oameni din lumea teatrului precum: Dina Cocea, Irina Răchiţeanu Şirianu, Tamara Buciuceanu, Leopoldina Bălănuţă, Ovidiu Iuliu Moldovan, Adrian Pintea, Mihai Berechet, Julieta Ţintea s-au adunat într-o seară, în casa actriţei Elvira Godeanu, unde au derulat amintiri, s-au bucurat împreună la ceas de sărbătoare.

Marea doamnă a teatrului românesc împlinea 87 de ani şi 50 de teatru. Fusese omagiată prin emisiuni la radio, televiziune şi în presa scrisă. Atunci, la petrecere, printre altele a mărturisit:

Sunt fericită cu trecutul meu, cu ceea ce am făcut pe scenă sau în viaţă. O şansonetă – cu ale cărei acorduri voi muri în suflet – mi-a readus în memorie atmosfera unui timp parfumul Bucureştiului interbelic de care mă leagă atâtea amintiri. Am putut să petrec sublime momente revăzând cu ochii prezenţe cuceritoare ale scenei, care m-au marcat definitiv şi profesional: George Vraca, Nicolae Bălţăţeanu, Mimi Botta, Tanţi Cocea, Birlic, Goerge Calboreanu. M-am simţit iar aproape, pentru o clipă, de vechea pleiadă de regizori ai naţionalului: Paul Gusty, Soare Z Soare, Moni Ghelerter, Sică Alexandrescu, Ioan Şahighian.Am fost alături de Liviu Rebreanu, care m-a invitat să vin în colectivul primei scene a ţării, sau de Camil Petrescu, căruia îi datorez creaţia <<Joiţica>> lui Caragiale. M-am întâlnit cu personaje din marele repertoriu pe care l-am iubit foarte mult: Zoe, Arkadina, Claire, Maria, Maşa.

Am retrăit emoţia când am păşit pentru prima oară în teatru şi când în comisia de admitere la Institutul de Teatru se aflau: Lucia Sturdza Bulandra, Maria Filotti, Ion Livescu, Ion Manolescu. E ca şi cum acum toţi respiră lângă mine. Suntem aici, vorbim, călătorim împreună prin amintiri şi călătoriile sunt frumoase pentru că avem amintiri frumoase…  Am primit grădini de flori, am fost rechemată la rampă, am răspuns la tot felul de întrebări ale ziariştilor, s-a scris despre mine, dar eu m-am socotit doar o fiinţă norocoasă pentru că am trezit interesul celorlaţi. Am simţit nevoia să învăţ mereu, să mă înconjur de oameni inteligenţi, să le ascult părerile. Mi-au displăcut superficialii, orgolioşii, încrezuţii. (Teatrul nr. 7-10/1991)

Sică Alexandrescu, despre Elvira Godeanu: A preţuit-o mult lumea pe Elvira nu numai pentru darurile ei fireşti, dar şi pentru seriozitatea şi perseverenţa cu care şi-a cucerit fiecare pas pe scara acestei cariere de teatru pe a cărei supremă treaptă nici cele mai mari talente nu pot ajunge, decât prin muncă. Neuitatele amintiri ne-au lăsat personajele interpretate de către marea actriţă Elvira Godeanu, pentru varietatea rolurilor de dramă, comedie, de compoziţie, ce au marcat succesele ei. Jucând pe Zoe din «O scrisoare pierdută», Elvira Godeanu redă cu o puternică vibraţie dramatică toată panica femeii care se află în pragul compromiterii publice pusă la cale de adversarii politici ai soţului bătrân Trahanache şi amantul tânăr prefectul Tipătescu. (Sică Alexandrescu – „Prietenul meu de drum tutunul”)

Elvira Godeanu despre rolul „Zoe” din spectacolul „O scrisoare pierdută”: Rolul <<Zoe>> e o biruinţă comună: a regiei şi a interpretei. Prima versiune a «Scrisorii pierdute» este semnată de Vasile Enescu în 1938, apoi cea esenţială, legată de contribuţia marelui om de teatru, maestrul Sică Alexandrescu, în 1942. N-am fost entuziasmată de propunerea lui Camil Petrescu, directorul Teatrului Naţional de atunci, de a fi interpreta lui Zoe. L-am refuzat. După câteva zile am plecat la mare pentru o scurtă vacanţă. În tren, vecinii de compartiment m-au întrebat ce pregătesc pentru stagiunea următoare şi aşa am ajuns la Zoe. Erau nişte oameni cultivaţi şi inteligenţi care m-au convins că aş fi o Zoe ideală. Am recitit textul, am încercat să mă văd în rol şi i-am spus lui Camil că accept. Ce a urmat ştiţi…. (Flacăra 20/1989)

Era începutul anilor ’90. Am văzut-o de multe ori, îngrijită, fără să afişeze modestie, dar nici ostentaţia vedetei adulate. Ciudat e că de fiecare dată aerul din sală părea să vibreze altcumva: actorii care i se închinau totdeauna la sfârşitul reprezentaţiei o făceau, de fapt, de-a lungul întregului spectacol, intrând în rezonanţă aparte, într-o stare de graţie datorată ei, scria Miruna Ionescu în Teatrul Azi, 11-12/1990.

Ultimele dorinţe
Când a împlinit 110 ani de la naștere, i-am luat un interviu actorului Armand Calotă, nepotul acesteia, (actor la Teatrul Național din București) și mi-a vorbit într-un inteviu,  despre lucruri foarte puţin ştiute din viaţa Elvirei Godeanu și despre ultimele dorințe.

Armand Calotă: Mama mea a fost nepoata actriţei. Eram la Paris când a murit Elvira Godeanu. A fost depusă în Teatrul Naţional. Îşi dorise să nu se mai întoarcă în acest teatru, deoarece în vremea în care Zaharia Stancu era director, a chemat pe scenă un grup de actori, apoi le-a înmânat plicurile cu decizia de pensionare. Elvira Godeanu avea 57 de ani. A mai colaborat cu teatrul, dar puţin. S-au dispensat foarte repede de ea, cu toate că era plină de viaţă şi dorea să facă atâtea lucruri.

Elvira Godeanu nu era doar acea femeie frumoasă, aşa cum o vedea lumea, în viaţă şi pe scenă, ci şi un om care a suferit foarte mult, pentru că nu a avut un copil, nu a putut să fie mamă. Nu şi-a spus niciodată acest secret, n-a vorbit despre acest lucru. Era şi o perioadă în care se zvonea mult că ar fi avut legături cu Gheorghe Gheorghiu Dej, care era înnebunit după ea, dar acest lucru nu era adevărat.

Juca Zoe în „Scrisoarea pierdută” şi se pregătea să plece în turneu în străinătate cu spectacolul. Evident, circula zvonul că nu se va mai întoarce, aşa că s-a profitat de ocazie şi a fost înlocuită de doamna Carmen Stănescu. Se spune că Marietta Sadova ar fi venit la ea acasă s-o avertizeze că se pune ceva la cale şi să-i spună că nu i se va da drumul să plece. Mama mea ţinea legătura cu ea. Sunt singurul membru din familia ei care a rămas în viaţă.

Într-o zi i-am mărturisit mătuşii mele că vreau să dau admitere la Teatru. Am trecut prin mai multe facultăţi, geodezie, ştiinţe economice, dar niciuna nu mi-a plăcut. Le-am spus celor din familie că fug de acasă dacă nu mă lasă să dau admitere la Teatru. Aveam nevoie de îndrumări. Aşa că am ajuns la mătuşa mea, care, după ce s-a aşezat pe o canapea „Biedermeier”, mi-a spus: Dragul meu Armand, te rog, relaxează-te, ţine spatele drept, vezi unde pui piciorul, cu vârful piciorului drept la scobitura celui stâng, deschide cartea asta şi citeşte!

După ce am citit fabula, mi-a spus: Mmm, pari cam romantic. Îi dau telefon lui Petrică Gheorghiu şi te duci la pregătire, îl ştii pe Moş Metodă! Nu-l ştiam. Ne-am prezentat mulţi la pregătire. Veniseră Fane Bănică (tocmai terminase liceul), Lamia Beligan… Petrică Gheorghiu a avut fler, a pregătit mulţi tineri care au intrat la Actorie şi care sunt astăzi actori consacraţi. În casa lui Radu Beligan am văzut primul film interzis, „History of the World”.

Elvira Godeanu era încântată când veneam de la Timişoara, în anii ’80. Îi dădea drumul mai repede acasă servitoarei, ca să ne putem retragem doar noi. Îmi aducea un bol mare cu supă cremă de sparanghel. Primea mereu nişte pachete din Germania şi era înnebunită după supă, era plăcerea ei.

Am moştenit casa Elvirei Godeanu de pe strada Kisselef, care fusese naţionalizată, o frumuseţe de casă boierească, cu living rotund, cu geamuri frumoase, cu flori, cu garaj interior.

● Dorinţa ei cea mai mare: să nu fie uitată. Îmi spunea: Armand, ştii care e cea mai grea boală? Să mori singur. Spune asta tuturor!

Eram actor la Timişoara, aveam o bursă la Avignon când am aflat că a murit tanti. Tot ce lăsase moştenire dispăruse. Avea bani mulţi. Se credea că rămân în Franţa, dar eu m-am întors. Îmi aduc aminte că servitoarele ei mi-au cerut din lucruri şi le-am dat.

Arhitectul Emil Prager, soţul mătuşii mele, unul dintre marii noştri constructori, a murit la 93 de ani, în 1985. Se operase de o banală cataractă, dar, după anestezie totală, nu s-a mai trezit. Sigur, a fost un caz de malpraxis. Tanti avea 80 de ani şi a stat cu el în spital, şi-a dat blana şi bijuteriile, numai ca să-l ajute să se facă bine.

● Şi-a dorit să ajung actor în Teatrul Naţional. În 1991 am luat Premiul “Toma Caragiu”, jucam la Timişoara în „Teroare şi credinţă”, spectacol care intrase în festival, iar preşedintele juriului era George Constantin. Mai erau în juriu Gina Patrichi, Valentin Silvestru – Dumnezeu să-i odihnească pe toţi! În acel moment, Elvira Godeanu a insistat să mă mut. George Constantin mi-a propus să merg la Teatrul „Nottara”, apoi domnul Giurchescu, regizor la „Comedie”, mi-a aranjat transferul acolo foarte repede. Am venit în Bucureşti şi am văzut pe străzi nişte afişe. La „Odeon” era director Vlad Mugur. Se dădea concurs la “Odeon”, la „Bulandra” şi la „Naţional”, unde era Andrei Şerban director. M-am prezentat la concursul de la „Odeon”, dar acolo a venit un personaj căruia nu-i dau numele şi m-a rugat să renunţ.

Apoi, am dat concurs la “Naţional”. A durat vreo trei zile. S-a filmat, eu am spus un monolog, ca la admitere la Teatru… În cea de-a doua zi de concurs, un regizor tehnic din teatru m-a anunţat că mă cheamă Andrei Şerban la el. Văzuse CV-ul meu şi-mi cerea să mă hotărăsc unde rămân, la „Comedie” sau la „Odeon”, deoarece şi el dorea să mă ia la „Naţional”. Domnul Giurchescu de la „Comedie” îmi pregătise oferta unui rol în spectacolul „Opera de trei parale”, dar eu i-am spus domnului Andrei Şerban că vreau la „Naţional”, pentru că e dorinţa mătuşii mele, Elvira Godeanu. A rămas impresionat şi m-a angajat pe loc. N-am să uit ce intuiţie a avut: „Eşti foarte bun pentru Andrei din «Trei surori»”. Atunci trebuia să pună în scenă spectacolul Felix Alexa şi ar fi trebuit să joc într-o distribuţie mare, dar nu s-a mai pus. După 10 ani, un regizor rus de la Sankt Petersburg m-a distribuit în rolul Andrei din „Trei surori”.

Cam asta a fost. Elvira Godeanu plecase din Teatrul „Naţional” cu plicul în mână, dorindu-şi apoi să ajung eu pe urmele ei. Şi am ajuns.

● O altă dorinţă de-a Elvirei Godeanu era realizarea unui spectacol. Ei i-a plăcut foarte mult la vremea respectivă piesa „Amanta“ a lui A. D. Hertz, şi ar fi vrut să joace personajul principal, dar n-am mai avut ocazia. Îmi făcuse o regie, o distribuţie, îmi explica cum să se joace.
(Spectacolul a fost pus în scenă.)

● Mai avea o dorinţă pe care nu o pot divulga până la capăt. Dorea să recompenseze printr-un premiu un anume actor. Înainte de a muri, avea o depresie accentuată de singurătate. Rar o vizita cineva. Ţin minte că mai veneau pe la ea Simona Bondoc, Berechet, Şahighian, apoi Olga Tudorache. Silvia Dumitrescu Timică a fost prietena ei cea mai bună.

Cineva i-a organizat celebrarea a 50 de ani de teatru şi asta ajutat-o mult sufleteşte. M-am hotărât să dau premiul respectiv persoanei din teatru, pentru că asta e dorinţa ei. Nu-i dau numele acum. Mătuşa mea nu şi-a dorit să-i rămână numele pe un premiu anume, ci doar dorea să vorbesc despre dumneaei, să spun cum se face meseria asta, să nu creadă lumea că a fost doar femeia frumoasă crescută în puf, căreia i s-au deschis uşor uşile. Să spun cât a suferit, pentru că a trecut prin multe…

Avea un fel de a fi. Te ducea, cu eleganţă, doar în zona populată cu întâmplările care-i umpleau sufletul cu bucurie. După ce i-au luat comuniştii casa, a locuit pe lângă Biserica Albă. Avea o plăcere deosebită să povestească mereu cât de mult îl iubea pe soţul ei, Emil, mai ales că, după ce a ieşit la pensie, ea n-a mai jucat teatru, iar el a fost sprijinul ei real.

Spunea cu patimă că un om, indiferent de cât de talentat este, va muri o dată cu moartea lui fizică dacă nu are caracter. Să te fereşti de marile valori fără caracter! Caracterul îţi dă o aură, te face să fii pomenit.

Aşa era nea Gigi Dinică, atunci când trebuia să-l înlocuiesc în „Ultima oră”. Îmi spunea: Vezi ce faci, bagi şi tu textul acela în tine? Fii comic!

Apoi, aşa este Marin Moraru, un partener extraordinar. Jucam în acelaşi spectacol. „Când apari, fii statuar!”, îmi spunea. M-a ajutat mult. Ce boemie, ce frumuseţe! Ce oameni mari!

Am construit un site cu numele Elvirei Godeanu. Am înfiinţat o fundaţie. Pentru memoria mătuşii mele, doresc să duc proiectul la capăt, să pun în scenă acel spectacol în care şi-a dorit să joace. Este o comedie în care şi-a dorit să joace rolul amantei, iar oamenii au nevoie de comedie. Se va râde cu poftă.

Apoi, voi vrea să dau acel premiu ca din partea ei, aşa cum şi-a dorit, şi să fac mereu ceva pentru ca lumea să-şi amintească de ea.

Actrița a  fost distinsă cu Ordinul Muncii clasa II (1952) „pentru munca depusă cu ocazia «Centenarului Caragiale»” și cu Ordinul Meritul Cultural clasa a II-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”. Astăzi teatrul din Târgu Jiu îi poartă numele.