Expoziția ,,Copycat Species”, semnată de artista vizuală Vera Buzdugan

Fotografia a modificat definitiv statutul imaginii în cultura occidentală prin transformarea relației dintre vedere, memorie și realitate, nu doar prin introducerea unui nou procedeu tehnic de producere a reprezentării.  Dacă pictura fusese, timp de secole, asociată cu actul interpretativ al mâinii și cu transformarea lumii vizibile într-o construcție mediată de subiectivitatea artistului, fotografia a introdus o altă logică: aceea a unei imagini care pare să provină direct din contactul cu realul. Acest fenomen a generat una dintre cele mai persistente iluzii ale modernității – credința că imaginea fotografică ar conserva o urmă nemijlocită a existenței.

Însă tocmai această promisiune a fotografiei – aceea de a fixa un fragment de realitate – este ceea ce practica artistică contemporană supune unei analize critice. Fotografia nu a eliminat distanța dintre lume și imagine; ea doar a făcut această distanță mai subtilă. Așa cum observa Roland Barthes în Camera Lucida, fotografia nu oferă obiectul însuși, ea oferă dovada unei existențe trecute: „acel ceva a fost”. Imaginea fotografică este, înainte de toate, o urmă. Ea poartă simultan prezența și absența obiectului reprezentat. Ceea ce vedem într-o fotografie nu este doar ceea ce a existat, este și faptul că acel lucru nu mai există în aceeași formă.

Această ambivalență a fotografiei – între conservare și pierdere – constituie una dintre tensiunile fundamentale care traversează expoziția Copycat Species, semnată de artista vizuală Vera Buzdugan, al cărui vernisaj a avut loc la galeria Borderline ART SPACE Iași, în data de 03 iulie 2026, sub atenta curatoriere a Lorenei Marciuc.  Punctul de plecare al proiectului pictural  este o imagine fotografică intimă: fotografia motanului Adonis. La prima vedere, alegerea acestui subiect pare să aparțină registrului afectiv, aproape domestic. Totuși, prin transferul fotografiei în pictură și prin transformarea ei într-un sistem repetitiv, imaginea este desprinsă de funcția sa memorială inițială. Ea nu mai funcționează ca arhivă a unei prezențe individuale. Devine un câmp de reflecție asupra modului în care imaginile contemporane circulă, se multiplică și își pierd treptat legătura cu originea lor.

Copycat Species  este o expoziție despre ceea ce fotografia a făcut posibil: o lume în care imaginea nu mai apare ca rezultat final al reprezentării, imaginea este punct de plecare al unei serii potențial infinite de transformări. Să fim foarte clari este o expoziție de pictură, nu este o expoziție de fotografie.

Titlul expoziției funcționează ca un dispozitiv conceptual care organizează întregul parcurs vizual. Termenul „copycat” desemnează, în sens comun, o copie, o imitație, un gest de reproducere a unui model existent. Însă asocierea acestui termen cu „species” modifică radical sensul inițial. Nu mai avem de-a face cu un comportament individual, avem de a face  cu o condiție colectivă. „Specia” nu este definită biologic, ea este definită vizual – o formă de existență determinată de capacitatea de a reproduce.

Alegerea terminologică este semnificativă deoarece mută discuția din zona esteticii într-o zonă aproape antropologică. Nu mai este vorba despre copie ca procedeu artistic, este vorba  despre copiere ca mod de existență al imaginii contemporane. În cultura vizuală actuală, imaginile nu mai sunt produse pentru a rămâne. Ele sunt produse pentru a circula. Valoarea lor nu este determinată exclusiv de unicitate sau de originalitate, este determinată de capacitatea lor de a fi preluate, modificate, multiplicate și integrate în noi contexte. O imagine care nu circulă riscă să devină invizibilă. Această situație produce o mutație profundă față de paradigma modernistă a operei originale. În modernism, originalitatea era legată de singularitatea gestului artistic, de urmele irepetabile ale autorului și de autonomia obiectului artistic. În schimb, imaginea contemporană există într-un regim al mobilității permanente. Ea nu mai are un singur loc de apariție, ea are  o multitudine de manifestări.

Hans Belting, în studiile sale asupra antropologiei imaginii, insistă asupra faptului că imaginea nu trebuie confundată cu suportul material pe care apare. O pictură, o fotografie sau o imagine digitală sunt doar medii prin care imaginea devine accesibilă. Imaginea propriu-zisă există într-un spațiu intermediar între corpul celui care privește, memoria culturală și mediul tehnic care o transmite. Copycat Species poate fi citită și ca o cercetare asupra momentului în care imaginea încetează să mai fie legată de un suport stabil și începe să existe ca proces.

În centrul acestei problematici se află relația dintre fotografie și pictură. Lucrarea Adonis repetition nu pornește de la observație directă, ea pornește de la o fotografie preexistentă. Această alegere este esențială deoarece schimbă complet natura actului pictural. Pictura nu mai încearcă să reproducă lumea, ea încearcă să reproducă o imagine a lumii. Această diferență aparent minoră produce o deplasare fundamentală. În tradiția picturii occidentale, relația cu modelul presupunea o confruntare directă între privirea artistului și obiect. Chiar și atunci când pictura era realizată după desene pregătitoare sau după imagini intermediare, exista idealul unei relații originare între ochi și realitate. Fotografia introduce o etapă suplimentară între lume și pictură. Artistul nu mai întâlnește obiectul, el  întâlnește deja o interpretare tehnică a acestuia. Pictura după fotografie nu este niciodată o simplă transpunere. Ea este o analiză a unei imagini deja existente. În cazul lucrării Adonis repetition, această analiză este dusă până la extrem. Imaginea fotografică este simplificată, redusă la un model recognoscibil, apoi multiplicată prin variații cromatice. Fiecare etapă reprezintă o îndepărtare față de referentul inițial. Putem urmări astfel un traseu: animal, fotografie, schemă vizuală, modul pictural, serie. Fiecare transformare produce o pierdere, dar și o nouă posibilitate de existență. Animalul concret dispare, rămâne imaginea. Fotografia este redusă, rămâne structura. Structura este repetată, rămâne sistemul. Această succesiune nu trebuie interpretată ca o diminuare a valorii imaginii, ea trebuie interpretată ca o investigație asupra procesului prin care imaginea dobândește autonomie.

Walter Benjamin a formulat una dintre cele mai influente teorii despre transformarea imaginii moderne atunci când a analizat pierderea aurei operei de artă în epoca reproducerii tehnice. Pentru Benjamin, aura era legată de unicitatea existenței operei într-un timp și spațiu determinate. Fotografia și reproducerea mecanică modificau această relație deoarece permiteau apariția unei multitudini de copii independente de original. Totuși, situația actuală este diferită. Problema nu mai este dispariția aurei operei, problema este  transformarea însăși a conceptului de original. În cazul Copycat Species, nu avem un original care este multiplicat. Avem o imagine care devine originală tocmai prin posibilitatea sa de a fi multiplicată. Această inversare este fundamentală. Fotografia nu mai este o copie a realității, ea devine matricea unor noi realități vizuale. Expoziția se apropie de problematica imaginii postfotografice, termen utilizat pentru a descrie condiția imaginii după transformarea fotografiei într-un flux digital permanent modificabil. Imaginea postfotografică nu mai este o urmă fixă a trecutului, ea este o entitate maleabilă, susceptibilă de transformări infinite. Lucrarea artistei Vera Buzdugan,  surprinde tocmai această stare intermediară: ea păstrează memoria fotografiei, dar refuză fidelitatea față de aceasta.

Aby Warburg considera imaginile organisme istorice capabile să supraviețuiască prin transformări succesive. Ele migrează între epoci, contexte și medii, păstrând anumite energii afective. Într-un sens apropiat, Copycat Species urmărește viața unei imagini particulare după desprinderea ei de originea personală. Motanul Adonis supraviețuiește prin transformare. Dar această supraviețuire are un preț. Cu fiecare repetare, imaginea lui devine mai puțin individuală. Cu fiecare variație, chipul devine mai puțin recognoscibil ca prezență și mai mult recognoscibil ca semn. Aici apare tensiunea centrală a expoziției: imaginea câștigă autonomie pierzând apropierea de ceea ce reprezenta.

Această tensiune va deveni decisivă în trecerea către autoportret. Dacă în Adonis repetition artista urmărește transformarea unui chip exterior într-un model repetabil, în In Between aceeași problemă este întoarsă asupra propriei identități. Întrebarea nu mai este ce se întâmplă cu imaginea unui obiect atunci când este multiplicată, întrebarea este ce se întâmplă cu subiectul atunci când propria imagine devine instabilă.

Autoportretul devine o continuare firească a preocupării pentru imagine începută în Adonis repetition.  Lucrarea In Between este construită în jurul suprapunerii a două ipostaze ale aceluiași chip: o față văzută de sus și una văzută de jos, care se intersectează într-o singură suprafață picturală. Cele două perspective nu funcționează ca un exercițiu de reprezentare, ele produc o stare de incertitudine. Privitorul nu poate identifica o imagine dominantă a feței, deoarece fiecare apariție modifică și destabilizează cealaltă apariție. Chipul nu este prezentat ca o formă fixă, el este redat ca un proces. Această alegere formală este esențială pentru înțelegerea lucrării. În tradiția clasică a portretului, imaginea avea rolul de a conserva identitatea unui individ. Portretul era legat de ideea recunoașterii: chipul pictat trebuia să păstreze ceva esențial din persoana reprezentată. De la portretele renascentiste, unde individualitatea era afirmată prin claritatea trăsăturilor, până la autoportretele lui Rembrandt, unde fața devenea locul unei profunde reflecții asupra timpului și existenței, chipul a fost considerat un spațiu privilegiat al identității. În arta modernă și contemporană această certitudine începe însă să se destrame. Chipul nu mai este văzut ca o suprafață transparentă care dezvăluie un sine stabil, el este un loc al tensiunilor, al memoriei și al transformării. Autoportretul nu mai răspunde doar întrebării „cine sunt?”, autoprtretul se transformă într-o cercetare a imposibilității de a oferi un răspuns definitiv. În această direcție se înscrie și In Between. Lucrarea nu caută o imagine certă a artistei, lucrarea surprinde tocmai imposibilitatea unei asemenea imagini. Afirmația artistei – „I am what I never was” – concentrează sensul profund al lucrării. Formula exprimă o contradicție aparentă – identitatea este construită din lucruri care nu mai există în prezent, din amintiri, posibilități, versiuni anterioare ale sinelui sau imagini proiectate asupra propriei persoane. Autoportretul nu surprinde doar ceea ce este vizibil într-un moment dat, el implică întotdeauna o relație cu timpul. Orice imagine a propriei persoane este deja o distanțare-  în clipa în care chipul este reprezentat, el devine o imagine separată de cel care îl poartă. Această tensiune este una dintre problemele fundamentale ale portretului. Imaginea promite apropierea de sine, dar produce simultan o separare. Ne recunoaștem într-un portret și, în același timp, întâlnim ceva străin. În In Between, această contradicție este exprimată prin caracterul fantomatic al chipurilor. Fețele nu apar ca prezențe ferme, ele sunt apariții fragile, aproape transparente. Par să existe într-un spațiu intermediar între amintire și prezent, între apariție și dispariție. Titlul lucrării nu indică doar o poziție între două imagini, sugerează o stare existențială. „Între” devine locul în care identitatea se formează. Nu există un moment final în care subiectul ar putea fi complet definit; există doar o succesiune de transformări.

Legătura dintre Adonis repetition și In Between este una structurală. În prima lucrare, imaginea este multiplicată în exterior: același motiv apare sub forme cromatice diferite, până când individualitatea sa începe să se dizolve. În cea de-a doua, procesul este interiorizat: aceeași persoană apare prin două perspective diferite, iar unitatea chipului devine incertă. Dacă în Adonis repetition identitatea imaginii este pusă în criză prin excesul de repetare, în In Between identitatea subiectului este pusă în criză prin pluralitatea propriilor apariții.

Această trecere este importantă pentru întregul parcurs expozițional. Artista nu abandonează tema imaginii, ea o aprofundează. După ce examinează circulația și multiplicarea imaginii în exterior, cercetarea se îndreaptă către modul în care imaginea participă la construirea sinelui.

În cultura contemporană, identitatea este inseparabilă de reprezentare. Ne construim și ne percepem tot mai mult prin imagini: fotografii, arhive personale, reprezentări digitale. Chipul nu mai este doar ceva oferit privirii celorlalți, el devine un spațiu permanent de mediere între ceea ce suntem și ceea ce proiectăm. In Between surprinde această instabilitate fără a o transforma într-o critică directă a tehnologiei sau a culturii vizuale actuale. Lucrarea nu vorbește despre pierderea identității, lucrarea vorbește despre faptul că identitatea nu a fost niciodată complet fixă.

Din punct de vedere plastic, In Between se află într-o opoziție evidentă față de claritatea modulară din Adonis repetition.  Dacă prima lucrare este construită prin repetiție, structură și ritm vizual, această pictură este dominată de transparență, suprapunere și incertitudine. Materia picturală are aici un rol fundamental. Chipurile nu sunt delimitate prin contururi ferme, ele apar din straturi succesive de culoare. Forma pare să se nască din suprafață și să se retragă în același timp. Această tehnică susține ideea că identitatea nu este un obiect finit, identitatea este un proces. Pictura este apropiată de modul în care funcționează memoria. Memoria nu păstrează trecutul ca pe o imagine clară și completă, memoria  îl reconstruiește permanent. Unele elemente rămân precise, altele se estompează, unele apar simultan cu altele. La fel se construiește și chipul din In Between –  o acumulare de stări,  nu ca o reprezentare definitivă.

Autoportretul a fost adesea asociat cu afirmarea artistului ca individ. El reprezenta un mod prin care creatorul își confirma existența și statutul. În cazul lucrării In Between, această funcție este inversată. Autoportretul nu afirmă o identitate,  o pune în mișcare. Artista nu se prezintă privitorului printr-o imagine stabilă, ea creează un spațiu în care identitatea rămâne deschisă. Cele două fețe nu sunt două variante ale aceluiași portret, ele sunt două momente ale unei deveniri continue. Lucrarea poate fi privită ca o meditație asupra condiției contemporane a subiectului – un subiect care nu mai poate fi separat de propriile sale imagini, dar care nici nu poate fi redus la ele. Chipul rămâne mereu ceva mai mult decât imaginea sa. În Adonis repetition, serialitatea devine un instrument critic prin care relația dintre singularitate și multiplicare este reevaluată, copia funcționând nu ca pierdere a originalului, functionând drept transformare a acestuia într-o formă de memorie vizuală. În In Between și In Between Again, problematica imaginii este transferată asupra identității, configurată ca proces dinamic, fragmentar și permanent mediat.

Prin articularea dintre imagine fotografică, repetiție și materialitatea picturală, expoziția evidențiază tensiunea dintre reproducibilitate și singularitatea gestului artistic. Copycat Species nu propune opoziția dintre original și copie, ea investighează zona lor de interferență, unde imaginea devine un spațiu al transformării, iar identitatea un proces continuu de constituire. În această cheie de lectură, pictura își reafirmă funcția critică de analiză a imaginii, oferind un cadru de reflecție asupra condiției vizuale contemporane și asupra relației dintre reprezentare, memorie și subiectivitate.