Expoziția ,,Gest și intenție”. Hermeneutica gestului pictural în creația artistei vizuale Marineta Borș

Expoziția de pictură „Gest și intenție”, semnată de artista vizuală Marineta Borș, a fost deschisă publicului în perioada 1–10 august 2026, la Galeria de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Vernisajul a avut loc sâmbătă, 1 august 2026, prezentarea critică fiind susținută de prof. univ. dr. Constantin Tofan, vicepreședinte al Uniunii Artiștilor Plastici din România – Filiala Iași. Evenimentul se înscrie în programul expozițional al filialei ieșene a UAP, instituție care susține promovarea creației plastice contemporane.

Demersul artistic propune un discurs care se situează într-o zonă interesantă de interferență între expresionismul abstract, pictura informală europeană și abstracția lirică, fără a putea fi redus la vreuna dintre aceste genealogii. Dincolo de afinitățile istorice, creația Marineta Borș își afirmă o autonomie stilistică întemeiată pe înțelegerea gestului ca act cognitiv și existențial, nu doar ca expresie spontană a afectului.

Titlul expoziției, „Gest și intenție”, funcționează încă de la nivelul afișului ca o declarație de program estetic. El nu desemnează doar două componente ale procesului creator, dimpotrivă, configurează dialectica fundamentală a întregului demers artistic: raportul dintre spontaneitatea gestului și controlul conștiinței plastice. În această formulare aparent simplă se concentrează una dintre marile problematici ale picturii moderne și contemporane, aceea a relației dintre acțiunea corporală și construcția intelectuală a imaginii.

Afișul anticipează această tensiune. Tipografia monumentală, construită pe contraste cromatice puternice – portocaliul incandescent și brunul roșiatic –, produce un impact vizual imediat, sugerând energia expansivă a gestului pictural. În contrapondere, organizarea geometrică a textului, echilibrul compozițional și ierarhizarea informației introduc dimensiunea intențională, rațională, a discursului artistic. Înainte chiar de întâlnirea cu lucrările, privitorul este introdus într-un câmp semantic dominat de opoziția dintre impuls și reflecție.

Imaginea centrală reproduce o pictură de factură abstract-expresionistă, în care câmpul cromatic este dominat de un portocaliu saturat, traversat de intervenții gestuale ample, realizate într-un registru brun-negru și gri-albăstrui. Lucrarea nu propune reprezentarea unui obiect cunoscut, ea construiește un spațiu al apariției, în care materia picturală devine principalul purtător al cunoașterii. Gestul nu trebuie înțeles ca manifestare arbitrară sau ca expresie a unei energii instinctuale. Analiza configurației plastice relevă existența unei discipline interne. Traiectoriile pensulației sunt aparent spontane, însă ele organizează cu precizie tensiunile câmpului vizual. Suprafețele compacte alternează cu zone rarefiate, iar ritmul dintre acumulare și întrerupere produce o dinamică atent controlată.

Modalitatea de construire a imaginii situează pictura Marinetei Borș într-o zonă de convergență între expresionismul abstract și lirismul gestual european. Dacă tradiția expresionismului american a valorizat gestul ca înregistrare directă a energiei corporale, aici gestul capătă o dimensiune meditativă. El nu explodează haotic, mai degrabă pare să fie rezultatul unei acumulări lente, al unei decantări interioare. Materia cromatică joacă un rol determinant în constituirea discursului vizual. Dominanta portocalie nu funcționează exclusiv ca opțiune estetică, ea este un principiu de organizare afectivă a întregii compoziții. Portocaliul devine un spațiu al luminii condensate, al căldurii și al vitalității, asupra căruia intervin semne grafice întunecate ce introduc tensiune și dramatism. Opoziția dintre culoarea expansivă și intervenția gestuală neagră generează un dialog între afirmare și negare, între plenitudine și fragmentare. În locul unei armonii decorative, artista construiește un echilibru precar, permanent căutat, în care fiecare urmă de pensulă modifică raporturile de forță ale întregii imagini.

Compozițional, lucrarea se organizează în jurul unei economii remarcabile a mijloacelor plastice. Nu există supralicitare descriptivă și nici acumulări gratuite de efecte. Fiecare intervenție pare justificată de necesitatea internă a imaginii. Această economie formală apropie discursul artistei de estetica minimalismului gestual, fără a abandona însă bogăția expresivă specifică picturii informale. Un aspect definitoriu îl constituie relația dintre gest și spațiul alb sau aparent liber. Zonele mai puțin încărcate cromatic nu reprezintă goluri compoziționale, ele sunt spații de aerare vizuală. Permit gestului să dobândească amplitudine și transformă materia într-un spaâiu al apariției progresive. Privirea este obligată să participe activ la constituirea imaginii, completând ceea ce pictura doar sugerează. Pictura Marinetei Borș poate fi interpretată prin conceptul fenomenologic al prezenței. Imaginea nu reprezintă lumea, ea produce experiența întâlnirii cu materia și timpul gestului creator. Privitorul nu contemplă un obiect, el asistă la sedimentarea unei acțiuni devenite formă.

Gestualitatea artistei evită spectaculosul caracteristic unor formule neoexpresioniste. Ea cultivă, dimpotrivă, o anumită reținere, o densitate controlată a expresiei. Energia este interiorizată și convertită într-un ritm vizual de mare rafinament. Intenția devine mecanismul care temperează impulsul, transformând spontaneitatea într-o structură coerentă. Raportul dintre transparență și opacitate constituie un alt element esențial al limbajului plastic. Straturile succesive de culoare permit intuirea etapelor procesului creator, fără a le expune integral. Imaginea păstrează memoria propriilor transformări, iar această stratificare conferă suprafeței o temporalitate specifică. Pictura apare ca proces activ, deschis reinterpretării. Titlul expoziției capătă și o semnificație extinsă. „Gest” desemnează dimensiunea corporală a picturii, în timp ce „intenție” indică nivelul conceptual și reflexiv al creației. Între cele două nu există opoziție, există doar complementaritate. Gestul devine inteligibil prin intenție, iar intenția își dobândește consistența numai prin materializarea gestuală. În inerpretarea esteticii contemporane , acest tip de discurs plastic se înscrie într-o direcție care privilegiază experiența în detrimentul reprezentării. Lucrarea nu transmite un mesaj univoc și nici nu oferă o lectură simbolică închisă. Ea propune un câmp de posibilități interpretative, în care sensul se constituie prin interacțiunea dintre imagine și privitor. Expoziția poate fi înțeleasă drept  o investigație asupra condiției însăși a picturii. Marineta Borș nu urmărește reprezentarea realității exterioare, artista explorează mecanismele interne ale limbajului plastic: culoarea, materia, ritmul, gestul și memoria suprafeței. Fiecare lucrare devine o reflecție asupra propriilor condiții de existență, iar întregul parcurs expozițional configurează o poetică a intenționalității vizuale. Demersul artistei demonstrează că pictura gestuală continuă să dețină o remarcabilă capacitate de reînnoire. Dincolo de formulele istorice consacrate ale expresionismului abstract sau ale informalului european, Marineta Borș propune o sinteză personală, caracterizată prin echilibru între impuls și reflecție, între libertatea gestului și disciplina construcției plastice. Rezultatul este un discurs vizual matur, în care materia picturală devine simultan document al acțiunii, spațiu al memoriei și instrument al cunoașterii sensibile.

„Gest și intenție” este formula conceptuală care rezumă întregul univers artistic al Marianetei Borș: un univers în care gestul încetează să mai fie simplă urmă a mișcării și devine expresia unei conștiințe plastice profund asumate, iar intenția nu limitează libertatea expresiei, ea îi conferă consistență estetică și durabilitate culturală.

Una dintre compoziții dezvoltă un vocabular plastic bazat pe opoziția dintre structurile gestuale ample și intervențiile cromatice concentrate. Fondul este construit din straturi succesive de brunuri, griuri și transparențe calde, aplicate prin pensulații largi, aproape arhitecturale. Fundalul nu reprezintă un simplu suport, el constituie memoria procesului pictural. Fiecare strat păstrează urmele precedentului, transformând suprafața într-un spațiu al sedimentării temporale. Peste această infrastructură apar accente cromatice de o intensitate remarcabilă: albastrul saturat, roșul vermillon și galbenul luminos.

Culorile nu sunt distribuite decorativ, ele funcționează asemenea unor noduri energetice care reorganizează întregul câmp vizual. Arcul galben din centrul imaginii reprezintă unul dintre elementele esențiale ale compoziției. Din punct de vedere formal, el introduce singura curbă stabilă într-un univers dominat de diagonale și fracturi. Din punct de vedere semantic, această intervenție poate fi interpretată drept un moment de echilibru în interiorul unei dinamici tensionate. Curba nu închide spațiul, ea îl pune în mișcare, devenind axul în jurul căruia gravitează întreaga construcție. Intervențiile albastre funcționează complementar. Ele nu descriu volume și nici nu creează profunzime iluzionistă. Albastrul produce o răcire controlată a registrului cromatic și introduce o dimensiune meditativă într-un câmp dominat de impulsul gestual. Relația dintre galben și albastru nu este una exclusiv cromatică, este una structurală: lumina și gravitația imaginii se distribuie între acești doi poli. Roșul, în schimb, apare ca expresie a energiei pure. El traversează compoziția asemenea unei pulsații, fără a deveni vreodată dominant. Gesturile roșii fragmentează ordinea fundalului și creează tensiuni direcționale care împiedică stabilizarea privirii. Se remarcă faptul că niciuna dintre aceste culori nu este utilizată în registrul descriptiv. Ele nu reprezintă obiecte, ele sunt stări energetice. Culoarea încetează să fie atribut și devine eveniment. Compoziția evită centrul geometric clasic. Echilibrul este obținut prin distribuirea maselor cromatice într-o structură centrifugală, caracteristică abstracției gestuale contemporane. Privirea este obligată să circule permanent între zonele de maximă densitate și cele de aparentă liniște, ceea ce produce o experiență vizuală dinamică.

O altă lucrare dezvoltă aceeași problematică, însă într-un registru sensibil diferit. Dacă prima imagine este construită pe opoziția dintre lumină și culoare, cea de-a doua explorează raportul dintre întuneric și apariția semnului.Dominanta cromatică este aici constituită din negru, griuri violacee și brunuri închise, peste care eruptiv apare un roșu oxidat de mare intensitate. Întreaga suprafață pare organizată asemenea unei materii aflate într-o continuă transformare.

Remarcabilă este schimbarea naturii gestului. Pensulația nu mai construiește volume ample, ea produce trasee nervoase, aproape caligrafice. Apar stropiri controlate, urme filiforme și linii suspendate care introduc o dimensiune aproape scripturală a imaginii. Aceste semne nu alcătuiesc însă un alfabet recognoscibil. Ele funcționează asemenea unor urme arhetipale, aflate înaintea limbajului articulat. În această privință, pictura Marinetei Borș se apropie de tradiția informalului european, unde gestul nu ilustrează realitatea, el reprezintă însuși actul originar al constituirii sensului. Fondul întunecat joacă aici un rol esențial. Nu este un fundal pasiv, este o materie activă, încărcată de vibrații subtile. Suprafețele negre absorb lumina, în timp ce accentele roșii par să o emită. Din această opoziție rezultă o tensiune opticǎ permanentă, care conferă imaginii o remarcabilă profunzime psihologică. Este important de observat că artista nu recurge la efecte spectaculoase de materie. Pasta este controlată, iar gestul își păstrează claritatea structurală. Chiar și în zonele cele mai dense există o economie a mijloacelor plastice, ceea ce demonstrează că spontaneitatea este rezultatul unei discipline tehnice consolidate.

Din perspectivă compozițională, ambele lucrări sunt construite prin suprapunerea a trei niveluri distincte. Primul nivel este cel al materiei picturale, în care culoarea funcționează ca substanță fizică. Al doilea nivel aparține gestului, înțeles ca înregistrare a mișcării corpului. Al treilea nivel este cel al intenției compoziționale, responsabil de echilibrul întregului ansamblu. Această stratificare conferă picturii Marinetei Borș o densitate hermeneutică rar întâlnită. Imaginea nu se epuizează în percepția imediată, ea solicită o lectură progresivă, în care fiecare revenire dezvăluie noi relații între semn, culoare și spațiu. Un element definitoriu îl constituie relația dintre gest și memorie. Fiecare intervenție picturală păstrează urmele gesturilor precedente fără a le anula. Suprafața devine o arhivă vizibilă a propriului proces de constituire. Lucrarea nu reprezintă un obiect finit, este documentul unei deveniri.

Discursul plastic al artistei evită deliberat simbolismul explicit. Nu există iconografie recognoscibilă, iar eventualele sugestii figurative sunt imediat absorbite de dinamica abstractă. Această strategie deplasează accentul de la reprezentare către experiență, de la obiect către actul percepției. Din acest motiv, lucrările nu trebuie interpretate prin căutarea unor corespondențe figurative, ele trebuie înțelese prin analiza relațiilor interne dintre culoare, ritm, densitate și direcție. Sensul nu este ascuns în imagine, el se constituie chiar în actul privirii.

Expoziția „Gest și intenție” demonstrează maturitatea unui limbaj artistic construit prin echilibrul dintre libertatea expresiei și rigoarea compoziției. Marineta Borș nu cultivă gestul ca efect spectacular și nici abstracția ca exercițiu formal. Pentru artistă, gestul devine modalitatea prin care gândirea se materializează în culoare, iar intenția reprezintă structura invizibilă care ordonează această energie.Rezultatul este o pictură de mare densitate intelectuală și sensibilă, în care fiecare urmă de pensulă păstrează memoria corpului, fiecare strat cromatic conservă timpul creației, iar fiecare compoziție afirmă posibilitatea unei cunoașteri care nu se exprimă prin concept, ci prin însăși experiența vizuală. Se ofera publicului  un parcurs estetic, dar formulează și o meditație asupra condiției picturii contemporane, în care gestul și intenția încetează să mai fie categorii opuse și devin, împreună, fundamentul unei autentice poetici a imaginii.