Mirarea materiei. O hermeneutică a expoziției ,,Mitoflora”, semnată de artista vizuală Ana Alexoaie-Conache

Expoziția „Mitoflora”, semnată de artista vizuală Ana Alexoaie-Conache și prezentată în perioada 27 iulie – 4 august 2026 la Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu”, din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” Iași, ilustrează una dintre direcțiile definitorii ale muzeologiei contemporane: transformarea muzeului dintr-un spațiu dedicat exclusiv conservării patrimoniului într-un loc al dialogului dintre cercetarea științifică, patrimoniul cultural și creația artistică actuală. Alegerea acestui spațiu pentru prezentarea unui proiect centrat asupra relației dintre materie, natură și imaginarul mitologic nu este întâmplătoare. Într-un muzeu consacrat istoriei cunoașterii tehnice, arta introduce o altă modalitate de raportare la lume, întemeiată pe contemplație și reflecție, completând dimensiunea explicativă a științei cu experiența sensibilă a sensului.

            Această opțiune curatorială reflectă schimbarea de paradigmă prin care trec numeroase instituții muzeale în ultimele decenii. Muzeul nu mai este înțeles doar ca depozitar al memoriei materiale, el este perceput drept  spațiu activ al interpretării culturale, capabil să genereze întâlniri fascinante între discipline și forme diferite de cunoaștere. În acest context, arta contemporană nu ocupă muzeul ca un element exterior patrimoniului, ea îl reactivează simbolic, oferind vizitatorului posibilitatea unei lecturi noi asupra lumii și asupra propriei experiențe.

            Vernisajul expoziției a confirmat această orientare. Moderat de avocata Veronica Hîncu, evenimentul a depășit cadrul convențional al unei prezentări inaugurale și s-a configurat ca un parcurs interpretativ în care discursul critic, teatrul, mișcarea scenică și arta vizuală au dialogat firesc. Momentele performative susținute de actorul Tudor Andrei Ostafie, actor și mânuitor de păpuși al Teatrului Municipal din Baia Mare, alături de actrița independentă Adela Butnariu,  au activat ca intermezzo-uri artistice, dar au extins în plan corporal și performativ universul simbolic construit de Ana Alexoaie-Conache. Gestul, rostirea și prezența scenică au devenit forme complementare ale aceleiași meditații asupra naturii, memoriei și metamorfozei.

            Rolul Veronicăi Hîncu a fost acela de a articula aceste registre expresive într-un discurs coerent, facilitând trecerea de la prezentarea instituțională la reflecția critică și de la experiența performativă la contemplarea operei. Vernisajul a fost primul nivel al unei interpretări, pregătind privitorul pentru întâlnirea cu un univers artistic care solicită răbdare, disponibilitate și participare intelectuală.

            Consistența conceptuală a evenimentului a fost consolidată de intervențiile profesorului universitar dr. Mihai Dorin și ale părintelui dr. Radu Sever Ungureanu. Deși provenite din domenii diferite – istoria artei, respectiv teologia și filosofia artei și culturii –, cele două perspective nu s-au suprapus și nici nu s-au contrazis, ele au construit împreună un cadru hermeneutic capabil să evidențieze complexitatea proiectului artistic.

            Profesorul Mihai Dorin a raportat creația Anei Alexoaie-Conache la tradiția modernă a reprezentării luminii, evocând experiența impresionismului francez și nume precum Claude Monet, Pierre-Auguste Renoir și Édouard Manet. Analogia nu urmărea o afiliere stilistică, pur și simplu evidenția o preocupare comună pentru relația dintre lumină și percepție. Dacă impresioniștii au transformat lumina într-un principiu constitutiv al imaginii, eliberând culoarea de constrângerile desenului academic, artista ieșeană Ana Alexoaie – Conache mută accentul asupra luminii interioare a materiei. În lucrările sale, lumina nu descrie doar forma, ea pare să izvorască din textura și memoria materialelor organice, revelând fisurile, fibrele și urmele timpului înscrise în acestea.

            Dintr-o altă perspectivă, părintele dr. Radu Sever Ungureanu a propus o lectură filosofică a expoziției, articulată în jurul conceptelor de mit, metamorfoză și contemplație. Invocând figura zeiței Flora și imaginarul Metamorfozelor lui Ovidiu, acesta a interpretat universul plastic al artistei ca expresie a unei ontologii a devenirii, în care natura nu constituie fundalul existenței. Viața este forma  de manifestare a naturii. În această viziune, identitatea este un proces continuu de transformare, iar materia vegetală devine mărturia vizibilă a acestei dinamici permanente.

            Pornind de la această grilă de interpretare, expoziția Mitoflora poate fi înțeleasă dincolo de dimensiunea sa strict plastică, ca o invitație la recuperarea unei experiențe pe care tradiția filosofică occidentală a așezat-o la originea cunoașterii: mirarea (thaumazein). Încă din dialogurile lui Platon și din scrierile lui Aristotel, mirarea care definește uimirea în fața neobișnuitului, reprezintă și momentul în care omul întrerupe evidențele cotidiene și începe să interogheze lumea. Filosofia artei  se naște din disponibilitatea de a formula întrebări acolo unde realitatea părea deja înțeleasă.

            Această tradiție este reluată în reflecțiile lui Jeanne Hersch în Mirarea filosofică, (ne amintește părintele Radu Sever Ungureanu), pentru care mirarea reprezintă o experiență existențială înainte de a fi una intelectuală. Omul se eliberează de rutina percepției tocmai prin capacitatea de a redescoperi caracterul problematic al lumii. Lucrurile familiare încetează să mai fie transparente și își recapătă densitatea, iar realitatea se deschide din nou către sensuri care nu pot fi epuizate prin explicații definitive.

            Experiența estetică dobândește o funcție aparte. Într-o cultură dominată de viteza consumului vizual și de proliferarea imaginilor, opera de artă riscă să fie redusă la un obiect al percepției imediate, evaluat aproape exclusiv prin impactul său formal. Contemplarea este înlocuită de recunoaștere, iar privirea caută să identifice și să clasifice înainte de a înțelege.

            Universul plastic construit de Ana Alexoaie-Conache se opune tocmai acestei logici a percepției accelerate. Lucrările din Mitoflora nu oferă o lectură instantanee și nu își epuizează semnificațiile într-o singură privire. Materia vegetală, relieful organic al suprafețelor, inserțiile minerale și raporturile subtile dintre lumină și textură încetinesc ritmul percepției și solicită o atenție prelungită. Privitorul nu mai consumă imaginea, el intră într-un dialog cu aceasta, iar sensul nu este primit de-a gata, sensul se constituie treptat, prin actul contemplării.

            Mirarea nu trebuie înțeleasă ca efect al operei, ea trebuie definită ca modalitate de apropiere de ea. Asta presupune disponibilitatea de a întârzia asupra detaliului, de a accepta ambiguitatea și de a renunța la tentația explicațiilor certe. Opera nu comunică un mesaj unic și nici nu propune o alegorie care trebuie descifrată; ea creează condițiile unei întâlniri în care sensul rămâne deschis și se construiește în relația dintre artist, lucrare și privitor.

            Această dimensiune dialogică poate fi aprofundată prin raportare la reflecțiile lui Martin Heidegger asupra operei de artă și asupra naturii lucrului. Filosoful german distinge între obiect, definit prin funcția sa utilitară, și „lucru”, înțeles ca realitate capabilă să concentreze o întreagă rețea de relații și semnificații. În această accepțiune, materia nu este un simplu suport al creației, ea participă activ la constituirea sensului.

            Aplicată universului Mitoflora, această idee evidențiază rolul fundamental al materialelor naturale. Scoarța copacului, fibra vegetală sau fragmentele minerale nu sunt transformate în simple elemente decorative și nici nu își pierd identitatea prin intervenția artistică. Dimpotrivă, ele își păstrează memoria proprie și continuă să vorbească despre timpul biologic din care provin. Fisurile, nervurile și texturile lor nu sunt ascunse, ele sunt valorificate ca urme ale unei istorii naturale pe care opera o prelungește într-o altă ordine de existență.

            În cultura filosofică românească,  sublinia părintele Radu Sever Ungureanu, Alexandru Dragomir dezvoltă această orientare către lucrurile aparent banale, insistând asupra faptului că adevărata dificultate nu constă în rezolvarea marilor probleme metafizice, marea dilemă constă în capacitatea de a privi din nou ceea ce cotidianul a făcut invizibil prin excesul familiarității. Filosofia artei începe atunci când lucrurile obișnuite încetează să mai fie simple obiecte și își recapătă puterea de a genera întrebări. Aceste reflecții ne oferă una dintre cele mai interesante chei de lectură pentru creația Anei Alexoaie-Conache. Materialele pe care artista le utilizează aparțin universului firescului: scoarță, lemn, fibre vegetale, fragmente minerale. În viața cotidiană ele sunt rareori privite dincolo de funcția sau proveniența lor. Integrarea lor în spațiul artistic întrerupe această obișnuință și le redă capacitatea de a provoca reflecția. Materia încetează să fie suport al imaginii și devine ea însăși purtătoare de memorie, timp și semnificație.

            Mitoflora  propune  o experiență estetică, dar și una cognitivă. Expoziția invită privitorul să redescopere lumea naturală   ca pe un spațiu în care memoria, devenirea și identitatea se întâlnesc într-un proces continuu de transformare. Contemplarea devine  o formă de cunoaștere, iar opera de artă repezintă locul în care această cunoaștere se constituie fără a epuiza misterul realității.

            Titlul expoziției concentrează una dintre temele fundamentale ale culturii europene: metamorfoza. Asocierea dintre mit și universul vegetal  e o sugestie poetică, dar în același timp și o decriptare a întregului demers artistic. În imaginarul occidental, vegetația pe lângă faptul că  reprezintă  lumea naturală, este și  una dintre cele mai persistente expresii ale transformării. Creșterea, înflorirea, degradarea și regenerarea alcătuiesc un ciclu prin care natura face vizibilă continuitatea vieții dincolo de schimbarea formelor, și ne face să descoperim  formulările clasice din Metamorfozele lui Publius Ovidius Naso. Poemul este expresia unei concepții asupra existenței în care devenirea constituie însăși legea lumii, nu este doar o colecție de narațiuni mitologice despre transformări spectaculoase. Personajele nu dispar odată cu schimbarea formei lor, ele își continuă existența într-o altă ipostază. Daphne nu încetează să existe atunci când se transformă în laur, iar Narcis nu este anulat prin devenirea sa vegetală. Identitatea supraviețuiește transformării, iar materia devine locul în care memoria ființei continuă să se manifeste. Această înțelegere a metamorfozei, spune părintele Radu Sever Ungureanu, oferă una dintre cele mai potrivite interpretări pentru universul plastic construit de Ana Alexoaie – Conache. Figurile feminine care traversează lucrările nu sunt reprezentate în opoziție cu natura și nici nu domină lumea vegetală. Ele par să se nască din materia organică, să continue ritmurile ei și să participe la aceeași ordine a metamorfozei. Trupul și scoarța copacului, pielea și fibra vegetală, chipul și textura lemnului coexistă fără delimitări ferme, sugerând că identitatea nu se definește prin separare, identitatea e sugerată prin apartenență.

            Continuitatea este susținută de însăși materialitatea lucrărilor. Scoarța, lemnul, fibrele vegetale și inserțiile minerale nu constituie doar resurse plastice, alese pentru efectele lor vizuale. Fiecare dintre aceste materiale păstrează urmele propriei istorii: ritmul creșterii, acțiunea timpului, semnele degradării și ale regenerării. Intervenția artistică nu șterge această memorie, doar o valorifică, transformând-o într-o componentă esențială a discursului vizual.

            Materia nu este supusă imaginii, ea participă la constituirea ei. Lucrarea nu ascunde proveniența materialelor și nici nu încearcă să le neutralizeze identitatea naturală.  Textura, fisura și relieful rămân vizibile, făcând perceptibil timpul înscris în fiecare fragment vegetal. Natura nu este imitată și nici reprezentată; ea continuă să existe în interiorul operei, devenind purtătoarea unei memorii pe care intervenția artistică o pune în lumină.

            Relația dintre natură și creație trimite inevitabil la figura zeiței Flora, invocată și în lectura propusă de părintele dr. Radu Sever Ungureanu. În mitologia romană, Flora  este  protectoarea florilor sau a primăverii, așa cum a fost adesea reprezentată în iconografia renascentistă și cea modernă. Dar ea simbolizează și forța regeneratoare a naturii, energia prin care viața își reia necontenit cursul. În această accepțiune, Flora exprimă ritmul însuși al existenței, alternanța dintre apariție și dispariție, dintre germinare și ofilire, dintre moarte și renaștere.

            Mitoflora nu ilustrează această tradiție în mod descriptiv și nici nu propune o reprezentare alegorică a zeiței. Referința funcționează la un nivel mai profund, acela al unei structuri simbolice care organizează întregul discurs plastic. Vegetalul chiar dacă pare un  motiv iconografic, el de fapt este  principiul care conferă unitate compozițiilor și orientează reflecția asupra condiției umane. Arborii, rădăcinile, semințele sau florile depășesc semnificația lor botanică și reactivează o memorie culturală prezentă în marile tradiții spirituale, unde arborele desemnează axa lumii, rădăcina evocă originea, iar floarea simbolizează manifestarea deplină a vieții.

          Demersul artistic al Anei Alexoaie-Conache se distinge de numeroase direcții ale artei contemporane în care natura este redusă la un discurs ecologic sau la un pretext identitar. Lumea vegetală a Anei, nu este convocată pentru a ilustra o temă de actualitate, ea reactivează o memorie simbolică mult mai adâncă. Artista nu reproduce semne consacrate ale imaginarului mitologic, ea le reintegrează într-un limbaj plastic în care materia însăși devine purtătoare de semnificație.

            Totodată, expoziția propune și o reflecție asupra temporalității. Dacă modernitatea a privilegiat imaginea unui timp liniar, orientat către progres, imaginarul vegetal evocă o altă experiență a duratei: una ciclică, întemeiată pe succesiunea permanentă dintre apariție și dispariție. Materia organică utilizată în lucrări poartă deja în sine această experiență a timpului. Fiecare fibră, fiecare fisură și fiecare strat al scoarței mărturisesc un proces de creștere, maturizare și transformare pe care intervenția artistică nu îl anulează, doar îl prelungește într-o nouă formă de existență.

            Metamorfoza este modul însuși în care ființa se manifestă. Nu desemnează aici schimbarea aparențelor. A exista înseamnă a te transforma fără a-ți pierde continuitatea interioară. Creația Anei Alexoaie – Conache  ilustrează filosofic ideea devenirii, dar o și o încorporează în însăși structura sa materială. Imaginea se naște din materie, materia păstrează memoria naturii, iar natura se transfigurează în limbajul unei reflecții asupra timpului, identității și continuității vieții.

            Dacă dimensiunea simbolică a expoziției Mitoflora trimite către imaginarul mitologic și filosofia metamorfozei, limbajul plastic al Anei Alexoaie-Conache se construiește în primul rând prin raportarea directă la materie. Lucrările pot fi situate într-un dialog cu direcțiile europene ale artei informale dezvoltate după cel de-al Doilea Război Mondial, fără a putea fi însă încadrate strict în estetica acestora.

            În tradiția Art Informel, promovată de Michel Tapié în anii 1950, materia încetează să mai reprezinte un simplu suport al imaginii și dobândește autonomie expresivă. Suprafața tabloului nu mai este organizată după principiile compoziției clasice, ea devine locul unei experiențe tactile, unde textura, accidentul și energia materialului participă direct la constituirea conținutului. Artiști precum Jean Dubuffet, Jean Fautrier sau Antoni Tàpies au înlocuit iluzia reprezentării cu prezența concretă a materiei, transformând pictura într-un spațiu în care timpul, degradarea și memoria își lasă urmele vizibile.

            În creația Anei Alexoaie-Conache această orientare este recognoscibilă, însă este reinterpretată într-o manieră originală, personală. Materia nu este valorizată pentru caracterul ei brut sau pentru expresivitatea gestului, așa cum se întâmplă frecvent în arta informală, ea este evidențiată pentru memoria naturală pe care o conservă. Scoarța copacului, fibrele vegetale, fragmentele minerale, nisipul, scoicile sau crenguțele  sunt  adaosuri texturale, dar și materiale care își păstrează propria identitate biologică și propria istorie. Intervenția artistică nu le ascunde originea,  ea o valorizează. Această diferență este esențială. Dacă în multe formule ale artei informale materia apare aproape violent transformată prin gestul artistului, în Mitoflora ea este tratată cu o remarcabilă economie a intervenției. Artista nu impune materialului o formă arbitrară, ea pare să dialogheze permanent cu structura lui naturală. Compoziția se dezvoltă prin integrarea calităților tactile și cromatice deja existente în elementele vegetale, ceea ce conferă lucrărilor o organicitate rar întâlnită.

            Lucrarea Despre originea frumuseții tăcute ilustrează exemplar această concepție. Chipul feminin, modelat cu o remarcabilă delicatețe picturală, apare parțial absorbit de materia vegetală care îl înconjoară. Nu există o delimitare fermă între figură și fond. Scoarța copacului continuă firesc conturul obrazului, iar textura minerală pare să prelungească volumul feței. Figura nu este așezată în natură, ea pare să se nască din aceasta, într-un proces continuu de metamorfoză. Această relație este accentuată de construcția compozițională. Verticalitatea dominantă evocă trunchiul arborelui, iar organizarea suprafeței urmează ritmurile interne ale materiei și nu o geometrie impusă din exterior. Privirea nu este condusă către un centru unic, privirea circulă lent între zonele de densitate texturală și fragmentele figurative, asemenea unei explorări tactile.

            Din punct de vedere tehnic, artista utilizează o combinație complexă de procedee specifice tehnicilor mixte. Stratul pictural coexistă cu reliefuri construite din materiale naturale autentice, aplicate prin procedeul assemblage-ului. Scoarța, crenguțele, scoicile, fibrele vegetale și inserțiile minerale creează o suprafață tridimensională care transformă tabloul într-un obiect situat la granița dintre pictură și basorelief. Relieful nu funcționează însă exclusiv ca efect decorativ. El modifică radical raportul dintre lumină și suprafață. Lumina nu mai este reprezentată prin mijloace iluzioniste, ea este produsă fizic de variațiile de adâncime ale materiei. Umbrele se schimbă în funcție de poziția privitorului, iar imaginea capătă o mobilitate discretă, imposibil de surprins într-o simplă reproducere fotografică. Un rol deosebit îl are și utilizarea foiței metalice aurii. Aurul nu introduce aici fastul tradiției bizantine și nici efectul ornamental al picturii decorative. Integrat între fragmentele de scoarță și materia organică, el funcționează asemenea unei lumini interioare care pare să răzbată din însăși structura naturii. Observația profesorului Mihai Dorin privind problematica luminii capătă o semnificație suplimentară: lumina nu descrie obiectele, ea pare să emane din materia însăși.

            Paleta cromatică este deliberat restrânsă. Domină brunurile pământii, griurile minerale, verdele mușchiului și accentele aurii. Această paletă cromatică amplifică valoarea tactilă a suprafețelor și împiedică dispersarea atenției prin contraste excesive. Singura zonă de luminozitate intensă rămâne chipul feminin, tratat în tonuri diafane de rozuri și ocruri deschise. Figura nu domină materia, ea apare ca o epifanie discretă a acesteia. Interesantă este și prezența elementelor aparent fragile — scoicile, florile textile, micile forme decorative — care introduc în structura densă a compoziției un contrapunct vizual. Ele funcționează asemenea unor semne ale fertilității și regenerării, reluând într-o manieră simbolică tema Florei fără a recurge la reprezentarea directă a divinității. Dacă vrem să facem trimiteri la  istoria artei, limbajul Anei Alexoaie-Conache poate fi apropiat și de cercetările dezvoltate în cadrul Arte Povera, unde materialele naturale sau considerate lipsite de valoare artistică dobândesc o nouă demnitate estetică. Totuși, spre deosebire de artiștii acestei mișcări, interesați adesea de critica societății industriale și de demontarea convențiilor instituționale ale artei, Ana Alexoaie-Conache urmărește recuperarea dimensiunii simbolice și contemplative a materiei. Materialele nu sunt utilizate pentru a contesta arta tradițională, ele sunt folosite pentru a reactiva memoria culturală și spirituală a naturii.

            Mitoflora se situează la interferenșa dintre pictură, obiect și instalație, fără a abandona însă coerența limbajului plastic. Oricare tablou din expoziție  nu este nici exclusiv imagine, nici exclusiv obiect, este mai mult un organism vizual în care materia, culoarea, relieful și simbolul participă împreună la constituirea cunoașterii. Tocmai această unitate conferă expoziției o identitate stilistică distinctă în peisajul artei contemporane. Demesrul artistic se înscrie într-un dialog  cu marile direcții ale modernității europene – de la arta informală și matiérisme la poetica materialității formulată de Gaston Bachelard și ontologia lucrului dezvoltată de Martin Heidegger –, fără a se epuiza în filiațiile sale culturale. Ceea ce individualizează creația Anei Alexoaie-Conache este tocmai depășirea acestor repere prin recuperarea unei dimensiuni rare în arta contemporană: aceea a contemplației ca formă de cunoaștere. Materia nu este nici obiect de reprezentare, nici simplu suport al expresiei artistice; ea devine un partener de dialog, purtător al unei memorii care precedă intervenția creatorului și continuă să iradieze sens după încheierea actului artistic.

            Nu este întâmplător că această expoziție a fost găzduită de Muzeul Științei și Tehnicii „Ștefan Procopiu” Iași. Dincolo de semnificația instituțională a evenimentului, întâlnirea dintre patrimoniul tehnico-științific și creația contemporană configurează un spațiu în care două moduri fundamentale de înțelegere a lumii coexistă fără să se excludă: cunoașterea care explică și cunoașterea care contemplă. Dacă știința urmărește mecanismele realului, arta face vizibil ceea ce scapă demonstrației: experiența prezenței, memoria materiei și fragilitatea relației dintre om și natură.