Expoziția ,,Klimt la Palat”. Sub semnul tradiției, în căutarea modernității

         În istoria artei lui Gustav Klimt, există o perioadă care a ajuns să domine atât de puternic receptarea operei sale, încât etapele anterioare au rămas, în bună măsură, în umbra acestei consacrări. Imaginea lui Klimt fixată în memoria culturală a secolului al XX-lea este legată, aproape inevitabil, de figurile feminine hieratice ale Vienei fin-de-siècle, de strălucirea aurului cu accente bizantine, de erotismul filtrat prin ornament și de acele compoziții în care trupul, linia și arabescul se întâlnesc într-un echilibru delicat între reprezentare și decor. În pictura sa matură, Klimt pune sub semnul întrebării granițele tradiționale ale imaginii. Pictura se apropie de arta decorativă, de obiect și de materia propriu-zisă a operei, iar suprafața capătă un rol tot mai important în construcția sensului vizual. Ornamentului nu îi mai revine doar o funcție secundară, de înfrumusețare, ornamentul devine parte constitutivă a imaginii. Aurul, culoarea, linia și motivele decorative participă împreună la elaborarea unei frumuseți ce se ridică deasupra reprezentării. Frumusețea se afirmă prin însăși materialitatea picturii. În această apropiere dintre corporal și ornamental, dintre pictural și decorativ, se află una dintre trăsăturile esențiale ale modernității vieneze și una dintre cele mai recunoscute contribuții ale lui Klimt la arta europeană. Cu mult înainte ca această viziune să se cristalizeze, există însă un alt Gustav Klimt, mai puțin prezent în imaginarul contemporan, dar indispensabil pentru înțelegerea parcursului său artistic. Este artistul format în spiritul academismului vienez, riguros în desen, preocupat de compoziția monumentală și implicat încă de la început în domeniul artelor decorative. Formarea sa se desfășoară într-un context cultural dominat de tradiția vieneză și de structurile Imperiului Habsburgic, într-un sistem artistic în care academia, arhitectura și comanda publică sau privată stabileau în mare măsură cadrul profesional al creației artistice. Klimt pornește de la o concepție a artei în care pictura nu este separată de arhitectură și de funcția decorativă a imaginii. Primele sale lucrări reflectă această formație și această relație cu tradiția, atât prin rigoarea desenului, cât și prin amploarea compozițiilor și prin atenția acordată ansamblului decorativ. Drumul către limbajul său plastic matur, nu presupune o ruptură bruscă de trecut, el presupune o transformare treptată a unei formații academice solide. În spatele artistului aurului și al ornamentului se află un pictor riguros format, familiarizat cu exigențele artei monumentale și cu principiile academismului vienez. Tocmai această bază îi va permite, mai târziu, să depășească convențiile în care se formase și să redefinească relația dintre figură, ornament, suprafață și materie. Evoluția lui Klimt poate fi privită nu doar ca trecerea de la academism la modernitate, poate fi percepută și ca o transformare profundă a limbajului artistic, în care tradiția devine punctul de plecare pentru o concepție nouă asupra imaginii.

            Și totuși, în această etapă aparent dominată de disciplină și de fidelitatea față de tradiție, se întrevăd deja, cu o discreție aproape imperceptibilă, germenii viitorului său limbaj artistic. În spatele rigorii academice se află o sensibilitate profundă față de ornament, față de ritmul liniei, față de frumusețea materială a suprafeței și față de relația dintre corp, spațiu și imagine. Ceea ce va deveni, mai târziu, libertate ornamentală își are aici primele forme; ceea ce va apărea ulterior ca exuberanță decorativă se naște, inițial, dintr-o atentă disciplină a privirii și a mâinii.

            Klimt-ul timpuriu nu reprezintă doar o etapă preliminară în drumul către artistul consacrat, este un spațiu indispensabil pentru înțelegerea transformării sale. Între rigoarea academismului și libertatea modernității se desfășoară o transfigurare, uneori tensionată, în care tradiția nu este pur și simplu abandonată, tradiția este absorbită, reinterpretată și, în cele din urmă, transformată într-un limbaj personal. Înainte ca pictura lui Klimt să devină strălucire, ornament și seducție, ea este, mai întâi, exercițiul răbdător al unei priviri care învață să vadă materia, forma și frumusețea dincolo de limitele convenției.

            Acestea sunt  începuturile klimtiene unde  se situează Friedrich I de Zollern, lucrare realizată în jurul anului 1884, când artistul avea numai douăzeci și doi de ani, și păstrată astăzi în colecția Muzeului Național Peleș. Privită din perspectiva operei sale ulterioare, pictura dobândește o intensitate aparte, asemenea acelor fragmente timpurii ale unei mari creații în care viitorul artistului poate fi citit retrospectiv în gesturi încă supuse convenției – severitatea desenului, construcția monumentală a figurii, atenția acordată costumului, fascinația pentru broderie și pentru ritmul ornamentului, felul în care suprafața bogată a veșmântului începe să capete o autonomie aproape egală cu aceea a chipului. Istoria artei își construiește adesea marile rupturi prin simplificare, așezând academismul de o parte și modernitatea de cealaltă; pictura lui Klimt arată însă cât de lent, cât de organic și cât de subtil se produce o asemenea transformare, căci artistul care avea să devină una dintre vocile cele mai originale ale Secesiunii vieneze își descoperă libertatea tocmai în interiorul unei tradiții pe care, la începutul carierei, o stăpânește cu o disciplină exemplară.

            Klimt la Palat, expoziția prezentată la Muzeul de Artă din cadrul Palatului Culturii din Iași în perioada 3–30 septembrie 2026, curatoriată de dr. Alexandru Constantin Chituță, managerul Complexului Muzeal Național ,,Moldova” Iași, și de dr. Luminița Afloarei Lupuca, muzeograf din cadrul aceleiași instituții, are meritul de a readuce în centrul atenției această etapă timpurie și de a așeza în fața privitorului o operă care concentrează, asemenea unui palimpsest, mai multe istorii suprapuse – istoria unei dinastii europene, istoria monarhiei române, istoria relațiilor culturale dintre Viena și România, istoria formării lui Klimt și, mai adânc, istoria unei schimbări de sensibilitate care avea să transforme raportul dintre figură, ornament și spațiu. În jurul portretului lui Friedrich I de Zollern se întâlnesc astfel două genealogii distincte, dar surprinzător de bine articulate – genealogia dinastică a Casei de Zollern și Hohenzollern, pe de o parte, și genealogia artistică a lui Gustav Klimt, pe de alta.

            Chipul lui Friedrich I, așa cum îl fixează Klimt, pare să vină dintr-o memorie mult mai veche decât pictura însăși. Așezat într-o frontalitate solemnă, înveșmântat în fastul unei reprezentări princiare și desprins dintr-un fond întunecat care îi accentuează prezența, personajul dobândește acea imobilitate specifică imaginilor genealogice, în care omul concret începe să fie absorbit de funcția sa istorică. Costumul bogat ornamentat, sabia, broderiile și detaliile heraldice alcătuiesc în jurul figurii un sistem de semne prin care rangul devine vizibil, iar memoria unei familii capătă consistență materială. Friedrich I, unul dintre strămoșii istorici ai dinastiei de Zollern, apare  ca o verigă într-un lanț genealogic care, peste secole, avea să ajungă la Casa de Hohenzollern și, prin Carol I, la istoria monarhiei române.

            Prezența lui Klimt la Peleș capătă o semnificație care depășește cu mult episodul biografic al unei comenzi primite de un tânăr pictor vienez. Castelul de la Sinaia, construit de Carol I ca reședință regală și conceput încă de la început ca o declarație de apartenență a României moderne la marea cultură europeană, devine în anii 1883–1886 locul unei întâlniri între aspirația dinastică românească și extraordinara efervescență artistică a Vienei. Gustav Klimt, fratele său Ernst Klimt și Franz Matsch, reuniți în Künstler-Compagnie, primesc aici una dintre primele lor importante comenzi internaționale, iar picturile destinate Peleșului îi așează pe tinerii artiști în fața unei teme care presupunea deopotrivă măiestrie tehnică și conștiință istorică – transformarea trecutului dinastic într-un repertoriu vizual capabil să locuiască într-un palat modern. De aici începe adevărata fascinație a portretului.

            Friedrich I de Zollern trebuie privit simultan ca imagine istorică și ca document al devenirii lui Klimt. În primul registru, avem portretul solemn al unui strămoș, construit în conformitate cu convențiile reprezentării aristocratice și dinastice; în cel de-al doilea, avem un tânăr artist care descoperă deja că pictura poate găsi în ornament o sursă de expresivitate egală cu aceea a figurii. Costumul lui Friedrich devine, sub pensula lui Klimt,  un indicator al rangului – suprafața sa elaborată, ritmul motivelor decorative, alternanța dintre materii opace și accente strălucitoare, densitatea broderiilor și rigoarea cu care fiecare element este integrat în compoziție anunță acea obsesie pentru suprafață care, după două decenii, va atinge în opera artistului forme de o radicalitate fără precedent. Aici se află, poate, una dintre cele mai interesante chei de lectură ale expoziției – aurul lui Klimt începe înainte de aur.

            În această pictură timpurie, aurul propriu-zis încă nu este limbaj vizual, însă există deja condiția spirituală și picturală a apariției sale; există fascinația pentru ceea ce strălucește, pentru obiectul prețios, pentru suprafața care captează lumina și o întoarce către privitor, pentru ornamentul care încetează treptat să fie doar podoabă și începe să devină structură. Mai târziu, Klimt va acoperi această suprafață cu aur, o va transforma într-un spațiu al seducției și al simbolului, va apropia pictura de mozaic și de artele decorative și va face ca figura umană să leviteze într-un univers în care materia însăși dobândește o dimensiune aproape metafizică. În Friedrich I de Zollern, procesul se află încă la început, asemenea unei idei care nu și-a găsit forma definitivă, dar care și-a găsit deja direcția.

            Iar această direcție poate fi urmărită cu o claritate specială prin desenele lui Klimt, prezentate în expoziție, provenite din colecția avocatului George Șerban. Pentru un artist devenit celebru prin suprafețele sale decorative, desenul reprezintă poate cea mai discretă și, tocmai de aceea, una dintre cele mai revelatoare căi de acces către opera sa. Linia lui Klimt are o inteligență proprie – observă, selectează, simplifică, accentuează, elimină și, prin toate aceste operații, transformă corpul într-o compoziție de tensiuni. În desen se află disciplina care va face posibilă libertatea picturii sale de mai târziu; aici se vede mâna înaintea stilului, iar în spatele ornamentului luxuriant se poate recupera artistul preocupat de anatomie, proporție, gest și contur.

De aceea, întâlnirea dintre pictura de la Peleș și desenele din colecția avocatului George Șerban, expuse la Iași, are o valoare mai profundă decât aceea a unei completări documentare. Ea permite reconstruirea unei sensibilități în formare și, mai ales, oferă privitorului șansa de a urmări momentul în care un limbaj artistic începe să se desprindă dintr-o tradiție fără să-și piardă rădăcinile.

            Klimt va deveni, în anii următori, unul dintre protagoniștii marii revolte estetice vieneze. Secesiunea, fondată în 1897, va marca desprinderea unui grup de artiști de instituțiile academice dominante și afirmarea unei concepții moderne asupra artei, iar Klimt va ocupa în această transformare o poziție centrală. Deviza celebră a Secesiunii –  Der Zeit ihre Kunst. Der Kunst ihre Freiheit, Fiecărei epoci arta sa. Artei libertatea sa – poate fi citită astăzi ca o formulare care rezumă și traseul personal al lui Klimt, de la pictorul format pentru marile comenzi decorative ale Vienei și ale Peleșului până la artistul care avea să conteste însăși granița dintre pictură și ornament, dintre artă și arte decorative, dintre imagine și suprafață.

            Lucrarea de la Peleș, capătă o frumusețe aparte tocmai prin poziția ei în timp. Este o pictură de prag. În ea coexistă două lumi – lumea academismului istoric, cu respectul său pentru desen, pentru reprezentarea caracterului și pentru prestigiul trecutului, și lumea care se pregătește să apară, în care suprafața va deveni autonomă, ornamentul va dobândi o forță simbolică fără precedent, iar figura umană va fi absorbită într-o construcție vizuală ce nu mai poate fi redusă la simpla asemănare cu modelul.

            În fața lui Friedrich I, timpul pare să se concentreze într-o singură imagine – un conte medieval devenit strămoș dinastic, un strămoș transformat în personaj al unei galerii regale, personajul reinterpretat de un tânăr vienez și, în cele din urmă, pictura acestuia ajunsă obiect de patrimoniu și subiect de reflecție într-un muzeu contemporan. Fiecare epocă a privit acest chip altfel, iar pictura a rămas aceeași. Poate tocmai această capacitate a operei de a primi sensuri succesive constituie una dintre definițiile cele mai profunde ale duratei în artă.

            La Iași, Klimt apare într-o ipostază mai rar întâlnită, mai puțin seducătoare la prima vedere și, pentru cunoscător, cu atât mai prețioasă – Klimt înainte de mitologie, înainte de aur, înainte de erotismul simbolist, înainte ca numele său să devină sinonim cu Viena fin-de-siècle. În locul capodoperei universal reproduse, privitorul întâlnește aici o operă de tinerețe care permite accesul la atelierul interior al artistului, la sursele sale, la disciplina sa și la fascinanta metamorfoză prin care un pictor al tradiției devine unul dintre marii reformatori ai limbajului vizual european. Iar această perspectivă schimbă însăși natura întâlnirii cu expoziția.

            Expoziția Klimt la Palat, este o lecție despre devenire, despre felul în care un stil se naște din acumulări aparent disparate, despre modul în care istoria unei dinastii poate intersecta istoria artei și despre felul în care o comandă destinată unui palat din România poate păstra, peste mai bine de un secol, urmele unei revoluții estetice care avea să se producă în centrul Europei. Înainte ca artistul Gustav Klimt să picteze aurul, a pictat memoria. Iar în chipul lui Friedrich I de Zollern, această memorie are chipul sever al unui strămoș, fastul unei genealogii și, ascuns în detaliile veșmântului, în vibrația liniei și în voluptatea suprafeței, începutul unei arte care avea să transforme definitiv felul în care privim frumusețea.