Galina MARTEA: Postmodernism literar. Proza română – proces reformator după anii 1990 (I)

În calitate de curent cultural postmodernismul în literatura română se face prezent înainte de anii șaptezeci, mai exact, după a doua jumătate a anilor șaizeci, iar în calitate de orientare literar-teoretică și-a pus bazele la începutul anilor optzeci, invocând în sine aspecte ce redimensionează imaginea tradiționalismului într-o nouă perspectivă, în așa mod introducându-se un model nou de creație literară cu deschideri către alte tendințe, cum afirmă Eugen Simion: „În proză, postmodernismul presupune textualism, un mod de a organiza povestirea sau romanul; trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă; predilecția pentru fragment și o nouă relație cu cititorul”. Pe când Ion Bogdan Lefter la acest subiect evidențiază legăturile dintre postmodernism și experimentul literar românesc din anii’ 60-’70, astfel exprimând: „Pe lângă toate acestea postmodenismul mai înseamnă joc, combinație, ironie, retorică, eliberarea fanteziei și împrumutarea limbajului familiar, dar și ingenioase construcții din „prefabricate”. Iar lista trăsăturilor ar putea fi amplificată”. Cu referire la conceptul de postmodernism ajungem la concluzia că acesta se axeasă pe redescoperirea segmentelor moderniste care au existat în perioada recentă (caracteristic de după anii’ 70), apoi completarea având loc prin absorbția multilaterală a realului, prin înlăturarea expunerilor fastuoase, deci cum spune Mircea Cărtărescu: „Este Imperiul hibrizilor, al textelor încrucişate cu pasiune mendelianã, al ecletismului nelimitat.”. Reieșind din faptul că postmodernismul literar nu are o etichetă stabilă/ anumită sau cu reguli concrete, așa cum au menționat și alți scriitori, în acest caz ar fi interesant să recurgem și la alte argumente, precum la cele înscrise de Dan Hăulică: „Ca atare, literatura postmodernã devine „un joc în care îşi propune (sau simulează că o face) auto-distrugerea ca literatură obiect pentru a supravieţui ca meta-literaturã, un joc cu propria anulare.” (1981); iar dacă să ne referim la opinia criticilor literari din lumea universală, atunci vom face trimitere la profesorul de limbă engleză și lingvistică Michael Toolan de la Universitatea din Birmingham, care afirmă: „Scriitorul postmodern utilizează puterea conferitã de „posibilităţile sale de narator” pentru a submina convenţiile literare” (1991). Deci, spre exemplu, dacă modernismul prin genul epic al prozei se manifestă prin prezența contestării și negării totale a tradiției, cu inovări prin fondarea așa-zisului roman de analiză psihologică și a romanului obiectiv, prin abordarea unor subiecte precum promovarea intelectualilor din mediul urban în opoziție cu țărănimea din zonele rurale, prin tematicile de valorificare a mediului sătesc (evocate de Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ion Slavici, cât și alții), prin subiecte despre existența omului- țăranului și conduita umană, sau despre totalitatea obiceiurilor și deprinderilor ale unui grup social (Ion Slavici), dar și despre cum se aplică limba vorbită în procesul de comunicare dintre membrii unei anumite colectivități, etc. – orientarea scriitorilor fiind centrată pe corelația dintre realitate și armonia creației umane; atunci postmodernismul literar, în linii generale, se caracterizează printr-o amputare totală față de realismul secolului al XIX-lea – așa cum o demonstrează literatura de specialitate, genul epic în proză afirmându-se prin segmentul textualismului și nu numai (cum se pronunță Eugen Simion), orientare literară din anii optzeci înaintată de către Marin Mincu (critic și istoric literar, poet, eseist), dar și alți reprezentanți din categoria textualiștilor ca Mircea Nedelciu (unul dintre cei mai de vază condeieri ai postmodernismului și curentului optzecist), Gheorghe Crăciun (prof.univ. în teoria literaturii, romancier), Tudor Daneș (prozator, ziarist), Constantin Stan (prozator, publicist). Ca atare, prin definiția de textualism, conform celor reflectate de Marin Mincu și teoriile despre text elaborate de revista franceză Tel Quel din anii’ 60, cuprinsul unei compoziții literare sau „textul se prezintă sub două aspecte: ca productivitate (își generează sensul la nesfârșit) și ca intertextualitate (într-un text se intersectează enunțuri luate din alte texte). Textualiștii practică o literatură autoreferențială: textul nu mai are ca referent lumea, ci se autooglindește pe sine, în procesul propriei lui plăsmuiri”. În contextul dat, cu referire la textualism, criticul și istoricul literar Nicolae Bârna (dr., prof.univ, savant, critic literar, eseist, traducător) menționează: „Dacă alte demersuri „textualiste” de la noi se înscriau pe linia teoretică de origine franceză, ilustrată de A.J. Greimas şi Julia Kristeva, viziunea lui Marin Mincu a fost alimentată mai degrabă de şcoala de semiotică italiană. Este adevărat că, cuprins de un viguros elan teoretic, criticul a tot operat ajustări, redefiniri, lărgiri ale conceptului de „textualism“ şi, pe de altă parte, din dorinţa de a da seama de orientările literare novatoare şi chiar de a le îndruma sau controla evoluţia, a generalizat poate că exagerat aria de cuprindere a „textualismului“, atât ca procedură de analiză, cât şi ca metodă de creaţie, diminuându-i astfel relevanţa. Este interesant că generaţia optzecistă în plină afirmare nu s-a lăsat de fapt „anexată“ de Marin Mincu, pe bază de „textualism“. Ea (bineînţeles că nu în totalitate, dar prin reprezentanţi notabili) şi-a produs propria critică şi propriul discurs teoretic – nu foarte consistent, ca volum, şi nu foarte riguros, mai degrabă fragmentar, punctual şi pragmatic – şi a produs, în creaţia beletristică, propriul ei „textualism”… Aşa-numitul „textualism“ a fost o practică literară şi o opţiune de ideologie estetică pentru o parte a generaţiei optzeciste de prozatori (în orizontul optzecist, „textualismul“ s-a manifestat cu precădere, dacă nu exclusiv, în proză,… S-a observat, de către exegeză, că reprezentanţii textualismului de la noi ar fi nutrit o ideologie literară implicită: considerând că lumea funcţionează ca un text, iar textul funcţionează ca lume, atunci, prin textualizare, se modifică într-un fel lumea.” (vezi: „Textualismul” Românesc. O schiță retrospectivă. (I)”, Nicolae Bârna). Aprecieri substanțiale despre evoluția scrisului românesc în postmodernitate, în mod aparte, despre prozatorii optzeciști care pe lângă metoda textualismului au promovat și alte concepte în a defini complexitatea procesului, care este foarte diversificat în conținut și structură.

Trecând de la o reflecție la alta sau de la un concept la altul se poate constata faptul că deseori este destul de dificil de armonizat opiniile teoreticienilor despre imaginea adevărată a postmodernismului literar în general, dar și a postmodernismului literar românesc. După cum s-a specificat, genul epic în proză presupune textualism (Eugen Simion) și se produce cu asistența conceptului de intertextualitate (orientare în critica modernă, reprezintă modelarea sensului unui text de către un alt text, relația dintre texte ce sunt cauzate prin citate, aluzii: Dex.ro), cât și prin alte forme și orientări literare, acestea fiind desemnate ca trăsături specificepostmodernismului: capacitatea creativă umană se descătușează la maximum, redobândind o libertate absolută, astfel fiind puse în acțiune mijloace ce valorifică caracterul literar lipsit de expresivitate și de originalitate – acesta reprezentând banalul; este acceptat și produsul format din mai multe genuri literare; se permite abandonarea formulei stilistice în expresie, fiind banalizată prin repetări excesive; este pus în aplicare și un mod de exprimare obscur și greu de înțeles, care este lipsit de personalitate, respectiv, acțiunea scrierii nefiind atribuită nici unei persoane sau care chiar nu are un subiect propriu-zis; la fel sunt implementate și acceptate interpetările distractive prin procesul de comunicare, astfel aplicându-se imitația sau plagiatul; este prezentă în relief și imaginația lipsită de inteligență și finalitate; deseori se aplică formula de imitare a unei opere literare în scopul de a realiza efecte comice pe o temă anumită; ca efect are loc și procesul de a înlătura caracterul solemn al acțiunii, care trebuie să respecte anumite forme pentru a fi considerat valabil și acceptat ca un bun; sunt înglobate conținuturi non-ficționale precum informații, evenimente despre personalități și activități culturale, corespondență, jurnale/ jurnale de călătorie, biografie, autobiografie, memorii, mituri, etc; corespunzător trecerea de la proza auctorială la proza autoreflexivă (Eugen Simion), cât și multe alte caracteristici.  La respectivele pot fi anexate și cele scrise de Nicolae Leahu (prof.univ., dr., critic literar, publicist, scriitor, Basarabia): „postmodernismul dialoghează cu trecutul cultural pe care, spre deosebire de moderniști, nu-l găsește secătuit de resurse, extenuat, ci suficient de util pentru a fi recondiționat și reintegrat unei viziuni care-l reabilitează ca fapt de experiență încheiată, de istorie și de memorie”; dar și cele consemnate de Mircea Cărtărescu: „Postmodernismul neagă şi desfiinţează tiparele, cenzura, stereotipul, certitudinea, cauzalitatea, permanenţa, ierarhia, punând în locul lor concepte ce au ca valori dominante libertatea, toleranţa, originalitatea, interculturalitatea, renunţarea la limite şi graniţe, amestecul stilurilor, discontinuitate, descentralizare. Omul postmodern nu mai caută profunzimea, ca în modernism, el trăieşte în alte universuri, în care cunoaşterea înseamnă alunecare, „mângâiere” a suprafeţelor, iar „procesul de coborâre a artei în cotidian a devenit pervaziv”. 

Condiționat de diverse aspecte sociale și politice, curentul literar postmodernist are un caracter propriu, particular, astfel vizând trecerea la diversitate prin punerea în practică a meditațiilor specific lumii contemporane – globalizare, liberalizare, standardizare, socializare,  informatizare-tehnologizare, consumerism, deci epoca în care totul are loc în conformitate cu moda zilei, într-un mod tipizat unde lucrurile sunt văzute deseori prin conceptul idealist-subiectiv ce exagerează realitateacunoașterii umane, în așa fel de multe ori negându-se caracterul obiectiv care este perceput doar ca o ficțiune; iar incongruența și diversitatea deținând locul prioritar în universalitate. Drept model pot servi reflecțiile filosofului francez Jean-Francois Lyotard (scriitor și theoretician al postmodernismului), care consideră că „postmodernismul atacă ideea unor universalii monolitice și în schimb încurajează perspectivele fracturate, fluide și pe cele multiple; totodatăzugrăvind că respectivul curent „este drept o „neîncredere în metanarațiuni” (1984). Ca model pot servi și ideile savantului-literatului britanic Steven Connor (Universitatea din Cambridge), din lucrarea „The Companion Cambridge to Postmodernism”, unde menționează despre „relația postmodernismului cu modernitatea și semnificația sa pentru literatură, film, drept, filosofie, arhitectură, religie și studii culturale moderne”. Lucruri foarte  interesante le descrie și renumitul eminescolog și critic literar român Theodor Codreanu, în lucrarea „Transmodernismul”, Editura Junimea, 2005: „Transmodernismul trece dincolo de modernism, se ridica deasupra acestuia şi se duce în altă stare de existenţă. Teoria haosului ne arată că sistemele complexe au abilitatea de a crea ordine în haos, iar această ordine este alta decât aceea încătuşată în logica bivalentă aristoteliciană. Aşadar, transmodernismul reprezintă transferul modernităţii de la marginea haosului într-o nouă ordine socială.”. La fel și ilustrul scriitor și critic literar Adrian Dinu Rachieru vorbește cu multă preocupare despre fenomenul în cauză, în lucrarea „Elitism si postmodernism. Postmodernismul romanesc si circulatia elitelor”, Editura Junimea, 1999, postmodernismul fiind descifrat din unghiul sociologiei, vizând societatea prin care se transmite dinamitarea certitudinilor iar „dinamitarea certitudinilor ne instalează în «haosmos»”; corespunzător Domnia sa relatând: „Fiindcă postmodernismul există într-o «lume plurală» şi incontrolabilă, el se dezinteresează de problema sensului şi alungă himera «unităţii» operei, instalându-se în chiar imanenţa realului”. Însă dacă să ne referim la filosoful italian Gianni Vattimo, care susține că „Postmodernismul ar trebui să fie înțeles ca un episod din istoria creștinismului”, vom vedea că obiectul se interpretează din perspectiva de a nu fi marginalizat sau chiar distrus complet conceptul despre metafizică, domeniu din arta filosofiei care determină natura lumii din Univers și anume: spiritul, putera divină – Dumnezeu, sufletul, nemurirea. După cum se întrevede și după cum sunt interpretate aspectele respective de majoritatea criticilor literari, filosofi, atunci putem concluziona „că fenomenul postmodernismului se află la o răscruce de drumuri, între stări de învălmășeală și nelămurire, cu contururi vagi unde semnificația lucrurilor prin cunoaștere devine doar materia contra cost, costul având o valoare care se aplică într-un mod arbitrar, probabil absolut-ireal”. Fiind pus în circulație și conceptul de haos în discursul despre postmodernismul literar, atunci există probabilitatea că fenomenul în cauză este inundat de complexe serioase sau, mai bine zis, este cuprins în limitele unui traumatism social care reacționează în mod beteag, procesul fiind ireversibil, organizarea și manifestarea cu caracter relativ-variabil devenind insensibilă la orice felde acțiuni, comunicarea reunind în sine elemente disparate ce sunt lipsite de armonie și legătură (bineînțeles, nu în majoritatea cazurilor), care, toate în complet, duc spre moartea prematură a umanismului – omul cu creația sa literară ocupând poziția, să zicem, posibil neadecvată în ierarhia valorilor. Ca urmare, foarte mulți scriitori din epoca postmodernă (cu precădere de prin anii două mii și până la ziua de azi, avântul fiind enorm) își realizează creațiile după propriul plac,stil și viziune, fără a ține cont de vreo oarecare regulă sau de careva rânduieli literare, rezultatul final fiind obținut prin compunerea unor texte neînsemnate și caraghioase, pline de înscenări de mascaradă, care uneori de-a dreptul sunt ridicole, semnificația celor scrise marcând tehnici instabile, necalitative și neadecvate pentru arta literaturii.

La ziua de azi sistemul de funcționare al postmodernismului, în general, se manifestă aproape identic în majoritatea țărilor de pe mapamond, diferența prezentându-se prin nivele de altitudine, decadență, substracție. Este aproape identic și procesul ce se derulează în literatura postmodernistă, evoluția în cultura universală (în mod aparte în țările occidentale – Franța, SUA, etc.) manifestându-se după al doilea război mondial sau de prin anii’ 50 ai secolului XX (Charles Olson fiind acel care în anul 1950 a aplicat termenul de postmodernism în literatură), ca utilitate marcându-se mult cunoscută de prin anii șaptezeci. După toate aprecierile marilor reprezentanți ai literaturii occidentale (Arnold Joseph Toynbee, specialistulcare a utilizat  pentru prima dată în anii’ 40 noțiunea de postmodernism în lucrarea „Studiul Istoriei”– zece volume aparute în anii 1934–1954, ulterior au fost completate cu alte două „Studiu asupra istoriei” care descriu ascensiunea si declinul civilizatiilor; Jean-François Lyotard, Charles Olson, Charles Jencks, Jean Baudrillard, Michel Foucault, Ihab Hassan, Fredric Jameson, alții) este demonstrat faptul că caracteristica postmodernismului se asociazăireproșabil cu cea a modernismului. Drept urmare, și postmodernismul literar românesc se alăturează, se conformează conceptului respectiv, încadrându-se în calitate de curent cultural după a doua jumătate a anilor șaizeci, iar în calitate de orientare literar-teoretică la începutul anilor optzeci. Ca modalitate de afirmare, literatura română până la anii 1989 a existat printr-un postmodernism restrictiv-limitativ,apoi după această perioadă s-a instalat o mișcare literarăde tip liberalizat unde viziunea scriitorului putea fi expusă în mod deschis, fără ascunzișuri sau careva constrângeri, astfel instaurându-se activitatea sigură și reală prin postmodernitate. Se cunoaște foarte bine că literatura română postmodernă până la căderea dictaturii comuniste (revoluția din decembrie 1989), în cazul dat se pune accentul pe genul epic în proză care, în deosebi, de până la anii’ 80 a existat sub o formă tăinuită, numită sau consderată subterană – motivele fiind cenzura, control aplicat pentru a interzice publicarea unor lucrări literare prin intermediul cărora se aborda adevărul existent din societate despre situația social-politică. Necătând la restricțiile instaurate în perioada comunismului, scriitorul din societatea română oricum și-a înscris viziunea prin intermediul întrunirilor literare (ca exemplu: cenaclul literar Universitas al studenților, Centrul universitar din București, coordonat de Mircea Martin, 1977-1984; grupul de prozatori Costache Olăreanu,

Galina MARTEA

Publicat în LiteraturăRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *