Grafica Publicitară – Promoția 2026 – Expoziția Lucrărilor de Licență Facultatea de Arte Vizuale și Design Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași Galeria APARTE, 01 iulie 2026

Prezentarea publică a lucrărilor de licență ale absolvenților specializării Grafică Publicitară din cadrul Facultății de Arte Vizuale și Design a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași ( pe 01 iulie 2026)  constituie un exercițiu de evaluare academică, dar totodată reprezintă și momentul în care cercetarea artistică desfășurată pe parcursul ciclului de licență se deschide dialogului critic și întâlnirii cu publicul. În cadrul Galeriei ApArte, spațiu expozițional care funcționează ca platformă de experiment și de afirmare a practicilor artistice contemporane ale universității, proiectele absolvenților care au statutul de lucrări de examen, dobândesc și consistența unor discursuri vizuale autonome, capabile să participe la dezbaterea actuală privind locul imaginii în cultura contemporană. Galeria ApArte găzduiește constant expoziții, proiecte interdisciplinare și prezentări ale lucrărilor de licență, master și doctorat, consolidând legătura dintre formarea universitară și spațiul public al artei.

            Coordonată de lect. univ. dr. Sabina Drinceanu și conf. univ. dr. Cezarina Caloian, expoziția evidențiază direcțiile de cercetare dezvoltate în cadrul atelierului de Grafică Publicitară, unde practica designului contemporan este înțeleasă ca un proces complex de investigare vizuală, situat la interferența dintre artele plastice, cultura imaginii, comunicarea vizuală și designul editorial. Lucrările prezentate, pe lângă faptul că sunt aplicații tehnice elaborate și sofisticate sau exerciții de virtuozitate digitală,  sunt totodată și proiecte construite pe fundamentul unei reflecții conceptuale, în care imaginea este tratată ca instrument de interpretare critică a realității și ca mijloc de construire a unor noi forme de sensibilitate vizuală.

            Diversitatea tematică și stilistică a proiectelor demonstrează maturizarea unei generații care operează firesc între ilustrație editorială, identitate vizuală, afiș cultural, design de publicație, imagine digitală și experiment grafic. În pofida acestei diversități, expoziția păstrează o remarcabilă unitate conceptuală, generată de interesul comun pentru relația dintre imagine și narațiune, dintre semn și memorie, dintre experiența personală și imaginarul colectiv. Fiecare proiect dezvoltă o cercetare proprie asupra limbajului vizual, propunând soluții care trec peste dimensiunea funcțională a designului și se apropie de statutul unei opere artistice autonome.

            În ultimele decenii, ilustrația editorială și-a redefinit profund statutul în cadrul artelor vizuale, ieșind din linia tradițională de imagine subordonată textului și afirmându-se ca un limbaj plastic independent, capabil să producă sensuri și să dezvolte propriile structuri narative. Dacă în paradigma clasică imaginea era concepută ca un complement descriptiv al discursului literar, practica artistică contemporană demonstrează că relația dintre text și imagine funcționează astăzi ca un dialog între două sisteme semiotice distincte, fiecare având capacitatea de a construi propriul imaginar. În termenii lui W. J. T. Mitchell, imaginea nu ilustrează pur și simplu literatura, ea intră într-un proces de mediere semantică cu aceasta, devenind ea însăși spațiu al interpretării. Acest principiu definește în mod exemplar seria de ilustrații realizată de studenții  de la grafică publicitără care și-au susțiut licența pe data de 01 iulie 2026.

            Miruna Vlioncu ilustrează  romanul Interviu cu un vampir de Anne Rice.  Dincolo de funcția sa editorială, proiectul constituie un exercițiu de interpretare vizuală care transformă literatura într-un pretext pentru explorarea unor teme universale: memoria, corporalitatea, inocența, moartea, timpul suspendat și fragilitatea identității. În loc să urmărească fidelitatea descriptivă față de narațiune, artista preferă să extragă atmosfera psihologică a textului, construind un univers în care imaginile traduc stări și nu povestesc evenimente. În această privință, seria se apropie mai degrabă de tradiția picturii simboliste decât de ilustrația narativă propriu-zisă, iar fiecare planșă funcționează simultan ca secvență a unui volum și ca lucrare autonomă. Această independență devine evidentă încă din frontispiciul cărții, unde imaginea florală domină întreaga compoziție. Alegerea unei flori ca primă imagine este, la prima vedere, surprinzătoare pentru un roman consacrat imaginarului vampiric. Totuși, tocmai această distanțare de iconografia convențională constituie unul dintre cele mai rafinate gesturi conceptuale ale artistei. Floarea introduce un registru simbolic și nu doar decorativ. Privită atent, structura vegetală începe să-și piardă identitatea botanică și dobândește caracteristicile unui organism viu. Petalele, construite prin glasiuri translucide de turcoaz și alburi reci, evocă simultan fragilitatea țesutului vegetal și vulnerabilitatea corpului uman, iar discretele inserții carminii suspendă imaginea între frumusețe și violență, între înflorire și descompunere. În această ambivalență se află una dintre constantele întregului ciclu: frumusețea nu este niciodată separată de precaritate, iar viața poartă întotdeauna în sine semnul propriei dispariții.

            Imaginea trimite inevitabil către tradiția picturii vanitas din secolele al XVI-lea și al XVII-lea, unde floarea reprezenta simbolul privilegiat al efemerității. Totuși, Miruna Vlioncu nu citează această tradiție, ea o reinterpretează printr-un limbaj profund contemporan. Monumentalizarea motivului floral amintește de Georgia O’Keeffe, însă relația dintre vegetal și corporal introduce, în același timp, ecouri din universul simbolist al lui Odilon Redon și din imaginarul oniric al Leonorei Carrington. Floarea devine  o imagine-limită, situată între natură și corp, între ornament și rană, între frumusețea decorativă și neliniștea existențială.

            Aceeași ambiguitate este susținută de prezența rozariului, desfășurat amplu pe suprafața paginii. Obiectul religios nu este tratat descriptiv, el este absorbit în logica formală a compoziției, devenind o linie ritmică ce organizează spațiul asemenea unei partituri muzicale. Repetiția mărgelelor creează un tempo vizual lent, meditativ, iar crucea, plasată discret în apropierea titlului, introduce unul dintre marile paradoxuri ale romanului lui Anne Rice: coexistența sacrului și a damnării. În iconografia occidentală, rozariul este asociat rugăciunii și mântuirii; în economia acestei imagini el coexistă cu simbolurile sângelui și ale morții, fără ca tensiunea dintre ele să fie rezolvată. Miruna Vlioncu nu opune cele două registre, ea le lasă să conviețuiască într-un echilibru fragil, sugerând că imaginarul gotic nu este construit pe opoziții categorice, el se bazează  pe zone de ambiguitate morală și afectivă.

            Această preferință pentru ambiguitate traversează întreaga serie și atinge unul dintre cele mai înalte niveluri de complexitate în planșa consacrată Claudiei. Compoziția este construită în jurul unei oglinzi fisurate, motiv iconografic cu o lungă tradiție în istoria artei și a psihanalizei. Oglinda, instrument al cunoașterii de sine încă din Renaștere, este aici fracturată, iar fisurile sale organizează întreaga imagine. În centrul acestora apare un ochi singular, detașat de orice corp, care funcționează simultan ca simbol al memoriei, al conștiinței și al supravegherii. Jacques Lacan descria oglinda ca locul în care individul își construiește iluzia unei identități coerente; Miruna Vlioncu inversează această logică, transformând oglinda într-un dispozitiv al fragmentării. Identitatea nu se mai constituie, ea se destramă. Personajul Claudiei, condamnat la eternitatea unui corp infantil, este surprins exact în acest spațiu al rupturii, unde timpul biologic și timpul psihologic nu mai coincid. Imaginea impresionează prin controlul extrem al mijloacelor plastice. Conturul aproape dispare, iar volumele sunt modelate exclusiv prin transparențe cromatice succesive, într-o tehnică ce amintește de glasiurile picturii flamande, adaptate sensibilității acuarelei contemporane. Lumina nu pare să provină din exterior, ea apare din interiorul figurii, ceea ce conferă personajului o consistență spectrală. Această lumină interioară transformă corpul într-o apariție și contribuie decisiv la dimensiunea poetică a întregii imagini.

            Dacă planșa Claudiei explorează tema identității, ultima dintre imaginile analizate deplasează accentul asupra corporalității și a ritualului. Două corpuri feminine sunt reprezentate asemenea unor naturi moarte, dispuse orizontal într-o compoziție de o remarcabilă sobrietate formală. Sângele care se scurge într-un pahar susținut delicat de mâna vampirului trimite inevitabil la simbolismul potirului euharistic, însă această referință nu este tratată într-o manieră polemică. Ea funcționează mai degrabă ca o inversare poetică a iconografiei creștine, în care sângele încetează să fie promisiunea mântuirii și devine condiția unei nemuriri paradoxale. Este una dintre cele mai subtile traduceri vizuale ale universului lui Anne Rice, unde vampirismul nu reprezintă doar o formă de monstruozitate, el este și o meditație asupra dorinței omului de a învinge timpul.

            În toate aceste imagini, ceea ce impresionează este reținerea și nu spectaculosul. Miruna Vlioncu evită deliberat convențiile horror-ului contemporan și preferă o estetică a melancoliei. Vampirul nu este reprezentat drept monstru, el e reprezentat ca ființă condamnată la memorie. Sângele nu produce șoc, sângele e un semn plastic. Moartea este contemplativă,  nu este violentă. Tocmai această opțiune apropie seria de literatura gotică  romantică și de tradiția simbolistă europeană, în care frumusețea și tragicul coexistă fără a se anula reciproc.

            Dacă proiectul Mirunei Vlioncu propune o interpretare poetică a universului gotic al lui Anne Rice prin intermediul unei cromatici controlate și al unei iconografii simboliste, demersul realizat de Denisa Ion se dezvoltă într-o direcție diferită, apropiindu-se de ceea ce studiile contemporane asupra narațiunii vizuale definesc drept worldbuilding. Literatura nu mai este privită exclusiv ca text, ea este privită ca spațiu ficțional care poate fi reconstruit vizual printr-o rețea complexă de imagini, obiecte și artefacte editoriale. Proiectul depășește convenția ilustrației de carte și propune o experiență estetică integrată, în care coperta, studiile grafice, carnetele de schițe, machetele tridimensionale și ilustrațiile finale participă împreună la edificarea unui univers coerent.

            Romanul Fablehaven de Brandon Mull constituie punctul de plecare al acestei cercetări vizuale, însă interesul artistei nu se îndreaptă doar către  reprezentarea episoadelor narative. Ceea ce preocupă în primul rând proiectul este arhitectura imaginarului fantastic și modul în care acesta poate fi tradus într-un limbaj vizual capabil să funcționeze liber. Astfel, proiectul Denisei Ion poate fi pus în dialog cu direcțiile actuale ale concept art-ului contemporan, unde procesul de construire a unei lumi ficționale presupune investigarea simultană a personajelor, spațiilor, obiectelor și atmosferei, fiecare element contribuind la credibilitatea întregului univers.

            Coperta volumului sintetizează exemplar această intenție. Alegerea motivului găurii cheii drept structură centrală a compoziției introduce una dintre cele mai persistente metafore ale imaginarului occidental: cheia ca instrument al accesului către cunoaștere și al trecerii dintre două lumi. În tradiția iconografică europeană, gaura cheii este asociată curiozității, inițierii și descoperirii secretului. Denisa Ion transformă acest simbol într-un adevărat dispozitiv narativ. Privitorul nu contemplă imaginea din exterior, el pare invitat să privească prin ea, asemenea unui spectator care asistă clandestin la existența unei lumi ascunse. Această strategie compozițională creează un raport activ între imagine și privitor și amintește de mecanismele vizuale întâlnite în ilustrația victoriană și în scenografia cinematografică contemporană.

            În interiorul acestei deschideri simbolice se concentrează chipurile personajelor principale, construite printr-o alternanță subtilă între realism și stilizare. Fizionomiile nu urmăresc individualizarea fotografică, urmăresc exprimarea unor stări psihologice. Privirea frontală a personajului central stabilește contactul direct cu spectatorul, în timp ce personajele secundare, dispuse periferic asemenea unui cor antic, configurează structura narativă a volumului. Soluția amintește de organizarea compozițională a retablurilor medievale, unde figura centrală ordona întregul ansamblu iconografic, însă aici limbajul este adaptat sensibilității fantasy contemporane.

            Din punct de vedere cromatic, artista abandonează paleta rece întâlnită în alte proiecte și preferă o gamă construită din brunuri, ocruri, verde închis și accente aurii. Cromatica evocă materialitatea pergamentului, a lemnului și a manuscrisului vechi, consolidând impresia că obiectul editorial aparține unei lumi arhaice. Această alegere cromatică trimite către estetica ilustrației fantasy dezvoltate de Alan Lee și John Howe pentru universul lui Tolkien, dar și către tradiția picturii prerafaelite, unde tonurile pământii contribuiau la construirea unei atmosfere suspendate între istorie și mit.

            Un aspect remarcabil al proiectului îl constituie integrarea procesului de creație în economia obiectului artistic. Paginile dedicate studiilor grafice și schițelor nu sunt prezentate ca simple exerciții pregătitoare, ele sunt asumate ca parte constitutivă a narațiunii vizuale. Notațiile manuscrise, petele de culoare, desenele anatomice și observațiile tehnice transformă carnetul într-un jurnal de cercetare artistică, apropiat de caietele lui Leonardo da Vinci sau de sketchbook-urile ilustratorilor contemporani. Procesul creativ devine vizibil, iar privitorul este invitat să participe la geneza imaginarului, nu doar la rezultatul său final.

            Această strategie conferă proiectului o dimensiune metanarativă. Cartea nu mai prezintă doar lumea ficțională a romanului Fablehaven, ea documentează simultan propria sa devenire ca obiect artistic. În termenii teoriei contemporane a designului editorial, proiectul funcționează asemenea unui artist’s book, unde suportul, materialitatea și procesul de realizare devin componente inseparabile ale operei.

            Poate cea mai spectaculoasă parte a întregului demers este însă macheta tridimensională reprezentând interiorul unei încăperi. La prima vedere, aceasta poate fi interpretată drept un simplu decor miniatural. O analiză atentă relevă însă o construcție de o complexitate remarcabilă, în care fiecare obiect contribuie la dezvoltarea narațiunii. Mobilierul, cărțile, documentele împrăștiate, ferestrele acoperite de draperii deteriorate, petele de culoare care sugerează urmele unei violențe trecute și tapetul cu motive vegetale construiesc un spațiu care vorbește înainte ca personajele să apară. Interiorul devine astfel un personaj în sine, purtător de memorie și de tensiune dramatică.

            Din perspectiva istoriei artei, această strategie poate fi pusă în relație cu tradiția cabinetelor de curiozități (Wunderkammer), unde obiectele își pierdeau funcția utilitară și deveneau purtătoare de semnificații culturale. În același timp, soluția trimite către practica scenografiei contemporane și către estetica cinematografică dezvoltată de studiourile Laika sau de universul vizual al lui Guillermo del Toro, unde spațiul construit material participă activ la definirea psihologiei personajelor.

            Ceea ce diferențiază fundamental proiectul Denisei Ion de multe dintre producțiile editoriale contemporane este refuzul ilustrării literale. Artista nu oferă răspunsuri vizuale imediate și nu epuizează misterul textului. Dimpotrivă, fiecare imagine funcționează asemenea unui fragment de lume, lăsând suficient spațiu imaginației privitorului. În această privință, proiectul se apropie de concepția formulată de Umberto Eco privind „opera deschisă”, în care sensul nu este închis de autor, el continuă să fie construit prin participarea activă a receptorului.

            Demersul Anastasiei Bălan demonstrează maturitatea unei practici ilustrative care înțelege că narațiunea vizuală contemporană nu se construiește prin descriere, ea se construiește prin sugestie, montaj și asociere simbolică, direcții definitorii pentru cercetarea actuală din domeniul ilustrației ca practică artistică autonomă. Alegerea romanului Thirteen Storeys al lui Jonathan Sims nu este întâmplătoare. Structura polifonică a textului, alcătuită din istorii aparent independente care converg într-un singur spațiu arhitectural, oferă artistei posibilitatea de a construi o sintaxă vizuală bazată pe fragment și suprapunere. Blocul de locuințe devine, asemenea memoriei umane, un organism alcătuit din straturi succesive de experiențe, iar ilustrațiile urmăresc această logică a acumulării și interferenței. Prima impresie este determinată de paleta cromatică extrem de restrânsă. Dominată de ocruri saturate, roșuri arse, brunuri închise și contraste puternice cu negrul, cromatica evocă simultan lumina artificială a interiorului urban și atmosfera apăsătoare a thrillerului psihologic. Alegerea amintește de expresionismul cinematografic și de estetica afișului constructivist, unde culoarea nu descrie realitatea, culoarea intensifică tensiunea emoțională. Lumina pare să provină din interiorul imaginilor, transformând fiecare pagină într-o scenă teatrală în care umbrele devin la fel de importante ca personajele. Din punct de vedere compozițional, Anastasia Bălan renunță deliberat la organizarea tradițională a ilustrației editoriale. Personajele sunt fragmentate, decupate, suprapuse sau integrate într-o rețea de simboluri grafice care funcționează asemenea unui montaj cinematografic. Mâini disproporționate, chipuri, fragmente anatomice și obiecte recurente alcătuiesc un vocabular vizual ce amintește de colajul suprarealist și de tehnicile narative dezvoltate în romanul grafic contemporan.

            Această strategie este vizibilă în dubla pagină centrală, unde imaginea refuză perspectiva unitară. Compoziția este construită prin acumularea simultană a mai multor planuri temporale și psihologice. Privitorul nu urmărește un episod, el pătrunde într-un flux de conștiință vizual, în care personajele, obiectele și simbolurile coexistă asemenea fragmentelor de memorie. În acest sens, artista utilizează procedee apropiate de ceea ce Gilles Deleuze definea drept „imagine-timp”, în care succesiunea narativă este înlocuită de coexistența mai multor niveluri ale percepției. Deosebit de interesantă este integrarea desenului infantil în economia compoziției. Schițele naive, aparent spontane, nu reprezintă simple elemente decorative, ele introduc perspectiva memoriei copilăriei și a traumelor originare. Contrastul dintre inocența acestor desene și atmosfera întunecată a imaginilor principale produce una dintre cele mai puternice tensiuni vizuale ale întregului proiect. În acest raport dintre imaginea copilului și realitatea adultă poate fi identificată o apropiere conceptuală de strategiile vizuale dezvoltate de Dave McKean sau Shaun Tan, unde fragmentele grafice devin depozitare ale memoriei afective și ale subconștientului. La nivel formal, artista demonstrează o foarte bună stăpânire a raportului dintre suprafața plină și spațiul negativ. Zonele întunecate nu sunt doar fundaluri, ele devin componente active ale compoziției, modelând direcția privirii și ritmul lecturii vizuale. Imaginea vibrează prin alternanța dintre densitate și gol, iar această economie a mijloacelor plastice conferă întregului proiect o remarcabilă coerență internă.

            Un alt aspect care individualizează demersul Anastasiei Bălan este atenția acordată designului editorial ca parte a discursului artistic. Cartea nu este tratată exclusiv ca suport pentru ilustrații, este tratată ca obiect secvențial, în care ritmul întoarcerii paginii, relația dintre dublele pagini, raportul dintre text și imagine și chiar materialitatea volumului participă la construcția sensului. Expunerea volumului alături de printuri, cărți poștale, semne de carte și materiale promoționale demonstrează înțelegerea designului editorial contemporan ca sistem vizual extins, în care identitatea proiectului se dezvoltă coerent pe multiple suporturi.

            Abordarea se înscrie într-o tendință tot mai prezentă în cercetarea internațională asupra ilustrației, care privește cartea ilustrată și romanul grafic ca forme de cercetare artistică (practice-led research), în care obiectul editorial devine simultan produs cultural, spațiu narativ și instrument critic.  Din punct de vedere stilistic, limbajul vizual al Anastasiei Bălan se află la confluența dintre ilustrația editorială, graphic novel și afișul expresionist. Linia fermă, simplificarea formelor, folosirea deliberată a deformării anatomice și reducerea paletei cromatice generează un limbaj plastic recognoscibil și coerent, capabil să susțină tensiunea psihologică fără a recurge la efecte spectaculoase. Expresivitatea derivă tocmai din controlul riguros al mijloacelor vizuale și din capacitatea de a transforma simbolurile recurente într-o adevărată gramatică narativă.

            În proiectul de licență prezentat în cadrul Galeriei Artept, Damian Cristina propune un discurs vizual profund și sensibil, construit în jurul unor teme precum trauma, vulnerabilitatea și instinctul de supraviețuire. Albumul de ilustrații funcționează ca o narațiune fragmentată, în care fiecare imagine devine o secvență încărcată de tensiune emoțională și simbolică. Realizate predominant în acuarelă, lucrările impresionează printr-o stăpânire remarcabilă a mediului. Artista valorifică transparențele, petele fluide și suprapunerile cromatice pentru a sugera fragilitatea personajelor și caracterul efemer al momentelor reprezentate. Paleta cromatică alternează între tonuri reci și accente intense de roșu, acestea din urmă devenind un element narativ ce evocă durerea, pericolul sau memoria unei violențe. Imaginile nu urmăresc realismul descriptiv, ele au ca miză construirea unei atmosfere psihologice. Mâna rănită și încălțămintea grea, surprinse într-o compoziție aparent simplă, vorbesc despre consecințele experiențelor traumatice, în timp ce scena cu animalele introduce o metaforă a protecției și a instinctului matern. Lupul care își apără puiul, aflat în opoziție cu amenințarea din fundal, devine simbolul rezilienței și al sacrificiului, sugerând fragilul echilibru dintre violență și tandrețe.

            Damian Cristina demonstrează o bună înțelegere a raportului dintre spațiul gol și elementele figurative. Zonele ample de alb și fundalurile aerisite permit personajelor să respire vizual, amplificând impactul emoțional al scenelor. Gestul, expresia și lumina devin principalele instrumente narative, iar economia mijloacelor plastice conferă imaginilor o forță aparte.

            Diaconu Ionela propune o incursiune în universul mitologiei reinterpretate prin ilustrație contemporană, unde narațiunea vizuală capătă o dimensiune spectaculoasă și profund expresivă. Inspirându-se din motive și personaje mitologice, artista construiește un discurs plastic în care tradiția este filtrată printr-o sensibilitate actuală, rezultând imagini dinamice, încărcate de simbolism și tensiune dramatică. Ilustrațiile impresionează printr-un desen sigur și printr-o cromatică intensă, în care contrastele dintre tonurile reci și accentele vibrante amplifică forța emoțională a compozițiilor. Personajele sunt reprezentate monumental, cu gesturi teatrale și expresii atent construite, iar fiecare imagine devine un moment-cheie al unei povești mai ample. În scena dedicată lui Circe, figura feminină domină spațiul compozițional, sugerând atât seducția, cât și puterea transformatoare a personajului mitologic, în timp ce elementele simbolice contribuie la construirea unei atmosfere misterioase și solemne. Un aspect remarcabil al proiectului îl reprezintă explorarea formatelor interactive. Cartea-obiect include structuri pop-up elaborate, unde valurile, creaturile marine și personajele se desfășoară tridimensional, transformând lectura într-o experiență imersivă. Această abordare demonstrează o foarte bună înțelegere a relației dintre ilustrație, design de carte și mecanismele hârtiei, fiecare deschidere devenind un mic spectacol vizual. Din punct de vedere tehnic, artista dovedește un control matur asupra desenului, compoziției și raportului dintre imagine și obiect. Detaliile atent elaborate, ritmul vizual și soluțiile de construcție tridimensională evidențiază atât rigoarea procesului de lucru, cât și preocuparea pentru experiența cititorului.

            Pentru Enofrei Claudia, ilustrația devine un spațiu al introspecției, unde fragilitatea corpului și vulnerabilitatea emoțională sunt transpuse într-un limbaj vizual de mare intensitate. Artista construiește o narațiune simbolică în care anatomia umană este utilizată ca metaforă a traumelor, a memoriei și a procesului de reconstrucție interioară, transformând fiecare imagine într-o reflecție asupra condiției umane. Compozițiile se remarcă printr-o atmosferă dramatică, susținută de un contrast puternic între fundalurile întunecate și accentele de roșu intens, culoare ce evocă simultan viața, suferința și regenerarea. Mâinile, reprezentate cu o expresivitate aparte, devin elemente narative centrale, sugerând atât gestul protector, cât și pe cel al rănirii sau al vindecării. În centrul compoziției, structura tridimensională în formă de inimă funcționează ca un nucleu simbolic al întregului demers artistic, depășind rolul decorativ și transformând cartea într-un obiect cu valențe sculpturale. Lucrarea valorifică cu sensibilitate relația dintre imagine și suportul editorial. Inserțiile decupate și elementele pop-up creează un dialog între planul bidimensional și cel tridimensional, invitând privitorul să participe activ la descoperirea poveștii. Lectura nu mai este doar un act de contemplare, ea devine o experiență tactilă și emoțională, în care fiecare deschidere dezvăluie noi niveluri de interpretare. Din punct de vedere tehnic, artista demonstrează o stăpânire solidă a acuarelei și a desenului figurativ, utilizând transparențele, suprapunerile cromatice și modelajul subtil pentru a reda volume expresive și texturi organice. Echilibrul dintre rigoarea construcției și încărcătura simbolică evidențiază maturitatea demersului artistic și capacitatea de a construi imagini cu un puternic impact vizual.

            Expoziția relevă  calitatea procesului pedagogic desfășurat în cadrul specializării Grafică Publicitară și evidențiază rolul esențial al coordonării artistice asumate de lect. univ. dr. Sabina Drănceanu și conf. univ. dr. Cezarina Caloian, a căror activitate didactică încurajează dezvoltarea unui limbaj vizual personal, fundamentat atât pe rigoare conceptuală, cât și pe excelență tehnică. În locul uniformizării stilistice, atelierul cultivă diversitatea expresiei și autonomia creativă, orientând studenții către o practică artistică în care cercetarea, experimentul și reflecția critică devin componente inseparabile ale actului creator.

            Prezentarea lucrărilor de licență de grafică publicitără în Galeria ApARTE a Facultății de Arte Vizuale și Design Iași,  este bilanțul unei promoții, dar și imaginea unei școli de artă care înțelege educația vizuală ca pe un proces de formare intelectuală și culturală. Ea confirmă capacitatea Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, de a genera profesioniști ai comunicării vizuale, autori capabili să formuleze poziții artistice distincte și să participe activ la redefinirea practicilor grafice contemporane. În acest orizont, prezentarea publică a lucrărilor de licență devine un act de legitimare culturală, marcând trecerea absolvenților din spațiul protejat al atelierului universitar către scena artistică și profesională contemporană.