Gravura – un limbaj vizual al modernității și al neliniștii conștiinței. Expoziția ,,GOYA & DALÍ. CONTROVERSE’’

Expoziția „Goya & Dalí. Controverse”, prezentată la Galeria ApArte a Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, propune o lectură analitică și nuanțată, care dezvăluie complexitatea gravurii ca mediu privilegiat al reflecției artistice moderne. Proiectul, curatoriat de Alexandru Constantin Chituță, director de proiecte culturale al Muzeului Național Brukenthal, și de Adrian Stoleriu, decan al Facultății de Arte Vizuale și Design din Iași, reunind lucrări din colecția avocatului George Șerban, a fost vernisat pe 21 ianuarie 2026.

Conceput ca un dialog vizual între opera grafică a lui Francisco de Goya și reinterpretările realizate de Salvador Dalí, demersul expozițional se înscrie în linia marilor proiecte curatoriale care au readus în atenția publicului, în ultimele decenii, gravura goyescă în contexte internaționale de prestigiu, precum în Franța la Paris, în S.U.A. la  Miami, și în  Australia. În acest cadru larg al receptării globale, expoziția de la Iași funcționează ca un spațiu de reflecție academică și critică aprofundată.

Opera lui Francisco de Goya se plasează într‑un context european dominat de schimbări culturale majore la sfârșitul secolului al XVIII‑lea și începutul secolului al XIX‑lea. Evoluția politică, socială și intelectuală a Spaniei, sub influența Iluminismului și ulterior sub presiunea Inchiziției și a războaielor napoleoniene, a modelat sensibilitatea și preocupările artistice ale lui Goya: de la optimismul rațional la o viziune sceptică și introspectivă asupra realității. Cariera sa începe în cadrul tradiției academice, dar treptat se distanțează de convenții pentru a deveni o voce critică distinctă în arta europeană.

Dacă ar fi să  analizăm fundamentele tehnice ale operei lui Goya,  un accent deosebit ar fi de pus asupra gravurii ca mijloc de exprimare filozofică și critică, și nu doar ca procedeu ilustrativ. Principalele tehnici utilizate: acvaforte și acvatinta (care permit variații de ton și texturi asemănătoare cu pictura), gravura cu burinul și combinațiile acestor procedee au oferit artistului un limbaj plastic expresiv capabil să redea atât observații sociale acide, cât și tensiuni psihologice profunde. În perspectivă critică, gravura lui Goya  a devenit un instrument de comunicare culturală și socială capabil să circule mult dincolo de cercurile elitiste ale artei de curte, oferind totodată un cadru de reflecție asupra condiției umane.

Urmărindu-se biografia lui Goya, de la originile sale de ucenic într‑un atelier de desen până la consacrarea ca pictor de curte al monarhiei spaniole, trebuie să se acorde o atenție specială perioadei de boală gravă prin care a trecut artistul la mijlocul carierei, moment care marchează o ruptură în retina sa artistică: paralizia parțială și surzenia devin catalizatori ai unei introspecții accentuate , amplificându‑i capacitatea de analiză critică a realității și influențând decisiv caracterul gravurii ulterioare. Pe baza acestei narațiuni, se afirmă de către anumiți oameni de cultură,  că   dacă Goya ar fi murit la vârsta de 45 de ani, operei sale nu i‑ar fi revenit aceeași forță vizionară care l‑a situat în mod definitiv în istoria artei.

Gravura reprezintă una dintre cele mai complexe și durabile forme de expresie artistică, situată la confluența dintre artă, tehnică și reflecție intelectuală. De-a lungul istoriei sale, ea nu a fost doar un mijloc de reproducere a imaginii, ci un limbaj autonom, capabil să transmită idei, să formuleze critici sociale și să exploreze zonele profunde ale imaginarului uman. Evoluția sa istorică evidențiază nu doar transformări tehnice, ci și dialoguri vizuale între artiști, epoci și viziuni asupra lumii. Primele manifestări ale gravurii își au originea în Orientul Îndepărtat, unde xilogravura era utilizată pentru tipărirea textelor religioase și a imaginilor sacre. În Europa, începând cu secolul al XV-lea, gravura se dezvoltă în strânsă legătură cu tiparul, devenind un instrument esențial al difuzării culturii vizuale. Contextul Renașterii favorizează emanciparea gravurii ca artă de sine stătătoare, iar artiști precum Albrecht Dürer demonstrează că această tehnică poate atinge un nivel de rafinament intelectual și expresiv comparabil cu pictura sau sculptura. Specificitatea gravurii rezidă în raportul complex dintre artist și material. Fie că este vorba despre lemn, metal sau piatră, matricea impune constrângeri care devin surse de expresivitate. Tehnici precum acvaforte, acvatinta sau gravura cu burinul permit nu doar redarea fidelă a formei, ci și construirea unor atmosfere dense, sugestive, dominate de contrast, ambiguitate și tensiune. Caracterul indirect al gravurii – imaginea fiind obținută prin transfer – favorizează o distanță reflexivă între gest și rezultat. Această particularitate explică de ce gravura a fost adesea asociată cu analiza, critica și introspecția, devenind un mediu expresiv pentru exprimarea ideilor morale, filozofice și politice. Acvaforte permite trasarea liniilor cu spontaneitate și libertate gestuală prin intermediul acizilor, în timp ce acvatinta facilitează obținerea de tonuri uniforme și umbre subtile, apropiind gravura de efectele picturale. Burinul, în schimb, conferă precizie și acuratețe liniei, completând repertoriul creativ al artistului. Prin această varietate procedurală, gravura devine un mijloc expresiv flexibil, capabil să transmită nuanțe subtile de afect, critică socială sau reflecție morală.

Un moment de referință în istoria gravurii îl constituie opera lui Francisco de Goya, în special celebra serie Los Caprichos (1799). Realizate prin acvaforte și acvatintă, aceste gravuri depășesc simpla satiră socială, constituindu-se într-o veritabilă radiografie a societății spaniole de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Superstiția, ignoranța, ipocrizia clericală și degradarea morală sunt expuse cu o forță vizuală tulburătoare. Celebrul adagiu „Somnul rațiunii naște monștri” sintetizează programul artistic al lui Goya: gravura devine spațiul în care rațiunea iluministă se confruntă cu tenebrele subconștientului și ale iraționalului. Prin Capricii, Goya transformă gravura într-un instrument al lucidității critice, dar și într-un precursor al explorării psihologice moderne. Artistul folosește efectele vizuale ale liniilor, contrastelor și umbrei pentru a sugera că viciile morale colective pot genera „monștri” mai înfricoșători decât orice ființă imaginată – o temă care va fi tot mai prezentă în opera sa vizuală. În această serie cu 80 de planșe, satira socială depășește granițele caricaturii convenționale și intră în sfera unor meditații despre rațiune, superstiție, prostie și viciu. Imaginile combină observații realiste cu grotescul, simboluri și figuri fantastice; critica este îndreptată atât împotriva superstițiilor, cât și împotriva instituțiilor sociale rigide. Seria Los Desastres de la Guerra  departajează opera lui Goya de pictura tradițională de război. Numită frecvent „cronică vizuală a barbariei”, această serie nu idealizează conflictul, ci îl prezintă în întreaga sa brutalitate: execuții sumare, devastarea civililor, corpurile mutilate ale victimelor. Gravurile reprezintă un document moral și vizual al suferinței, în care artistul pune sub semnul întrebării legitimitatea glorificării violenței și invită privitorul să reflecteze asupra consecințelor sociale și emoționale ale războiului.

Seria Los Disparates (sau Proverbios), sunt planșe unde Goya explorează teme mai abstracte, simbolice și enigmatic‑grotești. Acestea sunt interpretate ca o incursiune în inconștient, în anxietățile interioare și în contradicțiile psihologice ale individului și ale colectivității. Printr-o astfel de abordare se anticipează preocupările estetice ulterioare ale modernismului și suprarealismului, prin modul în care imaginea vizuală devine un spațiu de interogare a subconștientului, fragmentării identitare și absurdului existențial.

Ultimele manifestări creative ale artistului, apar în seria acelor așa‑numite „Picturi Negre”. Aceste lucrări murale, realizate în ultimii ani ai vieții, sunt marcate de o atmosferă întunecată, de figuri distorsionate și teme ale alienării, văzute ca expresii plastice ale unei viziuni mature și exacerbate asupra fragilității și complexităților condiției umane.

Goya – prin gravurile, picturile și desenul său – a reconfigurat granițele posibilității vizuale și conceptuale ale artei. Opera sa gravată, în special, a devenit un model de discurs vizual critic și etic, deschizând calea către explorări moderne ale realității sociale, traumei istorice, subconștientului și absurdului. Această moștenire justifică pe deplin considerarea sa ca precursor al modernității estetice și al unei sensibilități critice care va influența generații întregi de artiști și gânditori vizuali.

În secolul al XX-lea, seria Capriciilor lui Goya este reluată și reinterpretată de Salvador Dalí, într-un gest artistic profund semnificativ. Dalí nu se limitează la ilustrarea sau copierea imaginilor goyesce, ci realizează o veritabilă rescriere vizuală a acestora, filtrată prin estetica suprarealismului. Gravurile lui Dalí, inspirate de Capricii, adaugă dimensiuni onirice, erotice și simbolice, amplificând caracterul neliniștitor al scenelor originale. Dacă la Goya monstrul este expresia degradării rațiunii sociale, la Dali el devine manifestarea directă a inconștientului, în acord cu teoriile psihanalitice freudiene. Dialogul vizual dintre cei doi artiști evidențiază continuitatea gravurii ca mediu de explorare a limitelor rațiunii și ale imaginației. Prin această reinterpretare, Dalí confirmă actualitatea gravurii și capacitatea sa de a traversa epoci, adaptându-se noilor paradigme culturale fără a-și pierde forța expresivă. Artistul suprarealist recunoaște în gravura goyescă un nucleu de tensiune încă activ și îl proiectează în universul subconștientului. Formele fluide, distorsiunile spațiale și simbolurile obsesive transformă critica socială într-o explorare psihică. Dacă la Goya maleficul este rodul somnului rațiunii, la Dalí el devine expresia visului, a dorinței și a memoriei afective. Gravura lui Dali se transformă într-o scenă a delirului controlat.

Expoziția „Goya & Dalí. Controverse” configurează un spațiu al reflecției estetice și critice, în care gravura se afirmă drept formă privilegiată a conștiinței artistice. Dialogul vizual  dintre cei doi maeștri, relevă continuitatea preocupărilor fundamentale ale artei moderne: tensiunea dintre real și imaginar, dintre rațiune și emoție, dintre normă și libertatea creativă. Spectatorul este invitat să descopere subtilitățile expresiei vizuale, să surprindă complexitatea semnificațiilor și să se angajeze în reflecția asupra puterii artelor vizuale de a articula atât neliniști interioare, cât și comentarii sociale. Proiectul confirmă că de la rigoarea tehnică a maeștrilor Renașterii, la forța morală a lui Goya și până la viziunile suprarealiste ale lui Dalí, gravura dovedește o capacitate remarcabilă de adaptare și reinventare. Dialogul dintre Capriciile lui Goya și reinterpretarea lor daliniană sugerează că gravura nu este o artă a trecutului, ci un mediu viu, capabil să interogheze constant relația dintre rațiune, oroare, vis și condiția umană.