În laboratorul sinelui artistic: Idei despre expresivism și cognitivism estetic

Am acceptat să mă refer în cele ce urmează asupra unor dimensiuni ale esteticii, enunțate deja în titlu, iar aceasta din mai multe motive. Pe de o parte, expresivismul estetic deschide posibilități de a trăi fenomenul artistic într-un mod în care romantismul l-a anunțat, de exemplu, prin Expoziția din 1819 de la Paris. Atunci s-a iscat un adevărat scandal legat de Pluta Meduzei, un tablou al lui Gericault, care chiar prin dimensiunile sale impunea uimire și nedumerire. „Acea lucrare plină de forță și vehemență exprima bucuria de a picta, drepturile mișcării, dramatism și trăire.”[1]

De altfel, romantismul a marcat o schimbare generală de mentalitate. Romanticul era prin excelență omul sensibil, iar artiștii de acest fel nu erau atrași de abstracțiuni, ci erau vizionari. Romanticul vede pretutindeni ființe vii, fiecare diferită, și fiecare emoționantă în felul său. „Emoțiile se regăsesc în structura lucrării de artă, iar în măsura în care ocazia creării lucrării a constituit o experiență emoțională, receptarea lucrării poate întâmpina aceeași emoție din partea publicului.”[2]  Filtrul imaginației romanticilor determină emoții complexe, profunde, nu o dată melancolice în diacronia istoriei.

Doctrina catharsisului a exprimat cu mii de ani înaintea romantismului european valoarea purificării emoționale, a însănătoșirii mentale aduse prin artă, indiferent de forma acesteia. Astfel, Aristotel vorbește despre o purificare prin tragedie. Arta imitativă, în concepția aristotelică, cu referire la tragedie, are rol de catharsis. „Tragedia e, așadar, imitația unei acțiuni alese și întregi, de o oarecare întindere, în grai împodobit cu felurite soiuri de podoabe osebit după fiecare din părțile ei, imitație închipuită de oameni în acțiune, ci nu povestită, și care stârnind mila și frica săvârșește curățirea acestor patimi.”[3]

Poate ar avea sens în acest punct să menționăm în treacăt un lucru. Astfel, deși recunoaște „materia” și „forma” ca premise esențiale în realizarea operei de artă, Aristotel, în acord cu Platon, consideră forma ca fiind principiu activ suprem capabil să confere materiei individualitate artistică și forță expresivă.

„În cartea sa „Ce este arta?” (1896), Lev Tolstoi pune în discuție emoția din perspectiva manifestării sale în viața de zi cu zi. El consideră că arta este o activitate umană care constă în comunicarea de către artist a emoțiilor sale prin intermediul diferitelor semne externe care oferă posibilitatea experimentării lor de către ceilalți. Inspirați de către emoții ale experiențelor, artiștii le pot reda prin abilitățile și performanțele lor, stimulând aceleași trăiri la nivelul unui public.”[4]

Concepția lui Tolstoi despre artă e că aceasta constituie o activitate „având drept scop transmiterea către ceilalți a celor mai înalte și mai bune simțiri.”[5]

Se poate spune că putem empatiza cu aceste emoții, fără a le trăi „cald”, ci mai curând înțelegându-le. Psihologic vorbind, există o empatie caldă, afectivă, prin neuronii oglindă, și una rece, cognitivă, deci o amprentă neuronală diferită. Adică reușim să ne imaginăm ceea ce a trăit artistul.

Pe de altă parte, cognitivismul estetic este compatibil și comprehensibil într-un mod sincretist cu expresivismul de care am amintit. Adică, o lucrare de artă, adresându-se gândirii, poate fi înțeleasă ca o structură de semnificații, ca un spațiu de joc semantic, altfel spus, o lucrare de artă poate sta la baza unei analize psihologice, unei critici sociale sau chiar a unei declarații politice. În acest sens, merită exemplificat. Este vorba de o instalație a unei artiste, Judy Chicago, care s-a aflat în fruntea mișcării feministe și e creatoarea lucrării The Dinner Party. Lucrarea a fost expusă pentru prima dată în 1979, în San Francisco. Foarte revoltată de judecata profesorului ei în contextul unui curs numit Istoria intelectuală a Europei, pe care l-a audiat inițial cu mult interes, Judy a fost dezamăgită auzind profesorul spunând: „contribuțiile femeilor la istoria intelectuală a Europei : ele nu au adus nici una”.[6]  „Am fost devastată de judecata lui și, când ulterior, studiile mele au demonstrat că evaluarea profesorului meu nu trecea testul unei examinări intelectuale, am devenit convinsă de ideea că femeile nu aveau o istorie – și ideea că nu existaseră niciodată mari artiste era pur și simplu o prejudecată ridicată la rang de dogmă intelectuală. Am bănuit că multe persoane au acceptat aceste idei în primul rând pentru că nu au fost niciodată supuse unei perspective diferite.”[7]

Judy Chicago s-a folosit de arta sa pentru a sugera că imaginile vizuale pot juca un rol important în schimbarea părerilor predominante cu privire la femei și la istoria lor. În lucrarea ei apare o masă de cină triunghiulară, aranjată folosindu-se meșteșuguri tradițional feminine, precum olăritul și broderia, care purtau numele unor femei celebre (Virginia Wolf etc.). Ideea e că cine privește cu atenție, acolo unde apare o masă cu flori și fructe, observă de fapt modele de organe genitale feminine. „Această trimitere alegorică la sexul feminin, redat prin fructe și flori, simbolizează feminizarea artei, deoarece aceste elemente sunt considerate decorative și casnice.”[8]

Experiența estetică este un fenomen procesual ce se desfășoară printr-o diversitate de faze succesive în care intră atât acte cognitive, cât și de structurare creatoare, acte pur reflexive, dar și de natură emoțională. Trăirea estetică este un proces eminamente activ.[9]  În plus, „între datele experienței estetice și sintezele cognitive se stabilesc, deopotrivă, și raporturi de convergență și raporturi de divergență” [10]despre care se poate vorbi dar într-un alt context.

În final, aș spune că dacă arta este un mijloc prin care pot fi comunicate idei, trebuie să existe anumite repere stabile. Astfel, există un limbaj comun sau un set de convenții simbolice care pot fi folosite de artiști pentru a fixa semnificația operelor de artă la un nivel sau altul. Dar aceasta ne introduce în iconografie, adică studiul subiectelor în artă și semnificațiile lor profunde.

[1] Romantismul, Editura Aquila 93, traducere din limba engleză Delia Radu, 2008, p. 19.

[2]Cătălin Gheorghe, Estetica artelor vizuale, suport de curs, Editura Artes, Iași, 2010, p. 103.

[3]Aristotel, Poetica, Editura Științifică, traducere de acad. Prof. C. Balmuș, București, 1957, p. 43.

 [4] Cătălin Gheorghe, idem p. 104.

[5]Katharine Everett Gilbert și Helmut Khun, Istoria esteticii, trad. de Sorin Mărculescu, Editura Meridiane, București, 1972,p..430-431.

[6]Dana Arnold, Istoria artei, Editura Litera, traducere Elena Ahire, București, 2020, p. 52 ș.u.

[7]  Ibidem, p. 53.

[8]Ibidem, p. 54.

[9]Academia de Științe Sociale și Politice a Republicii Socialiste România, Estetica, Editura Academiei, București, 1983, p. 246.

[10]Dumitru Matei, Experiența estetică în sistemul culturii, în vol. Esteticul în sfera culturii, Studii de estetică și teorie a artei, Editura Meridiane, București, 1976, p. 22.

Publicat în Arte vizuale, Cultură, Idei, RecenziiRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *