„Indiile sublime” – o experiență estetică revelatoare

India, teritoriul vast al aluviunilor culturale diacronice, al spiritualității paradigmatice pentru o omenire prea secularizată, atașată infinit de lucrurile finite, solară și captivantă, se dezvăluie printr-o expoziție ca o adiere estetică emblematică. Intitulată „Indiile sublime” (titlu inspirat de „Indiile galante”?), expoziția Corinei Melinte din 15 martie a.c., de la Arte Cafe, strada Kogălniceanu nr.11, reverberează într-o experiență estetică unică pentru un privitor hrănit cu textele vechi ale sub-continentului indian, chiar dacă în traduceri. Imnurile vedice, peste o mie, care alcătuiesc opera intitulată Rig-Veda, cu caracter de adorare a elementelor naturii, au impresionat și influențat pe Mihai Eminescu în celebra Scrisoarea I.

„Atunci nici Neființă n-a fost și nici Ființă,

Căci nu era nici spațiu, nici cer și nici stihie,

Avea stăpân și margini pe-atuncea Universul?

Avea adânci prăpăstii? Dar mare? Nu se știe.

N-a fost nici Nemurire, nici Moartea nu-ncepuse,

Nu se născuse noaptea, căci nu fusese zi,

Nici vânt n-a fost să bată acele Începuturi:

Însă Ceva în lume – Unicul – se ivi.”[1]

Capodoperele vechii literaturi indiene copleșesc și astăzi cititorii: Mahabharata și Ramayana. Prima, cea mai mare operă de imaginație a Asiei, cu un travaliu de elaborare de 1000 de ani (sec. V î. d.Hr. – sec. V. d.Hr.), de 15 ori mai voluminoasă decât Iliada (peste 100.000 de shloka), povestirea luptelor dintre cele două neamuri ariene, în final epopeea devenind un elocvent apel la rațiune, la lupta comună contra răului, o reîntoarcere la duhul irenic. E o monumentalitate literară, care transcende literatura propriu-zisă, ce abundă în scene epice de o uluitoare grandoare, în scene de o emoționantă umanitate, în descrieri ale naturii de o cromatică extraordinară.

Ramayana, deși semnificativ mai scurtă, este o narațiune cu sistem radicular în conștiința universală nu doar prin povestea de dragoste dintre prințul Rama și soția sa, Sita, dar mai ales prin lupta avatarului zeului Vishnu împotriva răului întrupat în demonul Ravana. O poveste hindusă scrisă de Valmiki cu sute de ani înainte de venirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin care putem desluși, conform teoriei monogeniste biblice, rămășițe folclorice din Revelația veterotestamentară (Fac. 1, 26).

O Indie care și-a strâns veacuri de-a rândul seva creatoare pentru a naște un scriitor de texte epice, lirice și dramatice de dimensiunea lui Kalidasa, desăvârșit cunoscător al sufletului omenesc, cu a sa celebră Sakuntala, mult admirată de Schiller și Goethe, tradusă la noi de George Coșbuc, apoi de Eusebiu Camilar. E povestea de dragoste și devotament a fiicei adoptive a unui pustnic, respinsă de iubitul ei, regele Dușanta (Dusyanta), pentru pierderea inelului de logodnă. Emoționantă prin duioșia sentimentelor, prin prezența delicată a naturii, prin lirismul diafan din firul narativ, este o uluitoare contribuție la literatura universală. Unul dintre tablouri, exclusiv pictură, fără colaj, reprezintă parcă acest final fericit cu un dans nupțial specific indian, o răscolitoare unduire și grație a Sakuntalei. Un alt tablou sugerează scena când Sakuntala, Priyamvada și Anasuya, fetele asceților, „cu stropitori pe potriva lor, se duc să ude arborii tineri”.[2]

Prin lucrările Corinei Melinte se produce o sinestezie răscolitoare: privind tabloul cu femeia în mov, aflată în fața templului probabil, care pregătește cu pricepere și delicatețe florile de iasomie pentru întâmpinarea închinătorilor, înțelegi că cele dintâi senzații pe care le oferă India sunt olfactive. „E o mireasmă ce te tulbură, te amețește, pe care nu știi cu ce s-o identifici, nu știi unde s-o cauți, care te izbește neîncetat în plină față, ca un vânt înfierbântat și mângâietor.”[3]

Toate cele zece lucrări expuse sunt solare, aproape foviste (vezi mai ales fructul durian), ca privitor devii coparticipant la emoția spirituală dar și personală a unui suflet hipersensibil, călător prin lume și sentimente, la o adiere orientală binevenită în așteptarea unei primăveri ca o renaștere… Departe de a fi doar o „civilizație a spectacolului” în sensul amendat de Mario Vargas Llosa ,[4] lumea din tablourile artistei, prin multitudinea templelor și a scenelor aproape apotropaice, reafirmă acel mare adevăr că singurul fel în care cei mai mulți oameni înțeleg și practică o morală e prin trăirea unei religii.

  [1] Imnurile vedice, București, Editura pentru Literatură Universală, 1969.

  [2] Kalidasa, Sakuntala, dramă sanscrită, în rom. de Eusebiu Camilar, Editura pentru Literatură Universală, București, 1964, p. 30.

[3] Mircea Eliade, India, Editura pentru turism, București, 1991, p. 29.

[4] Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Humanitas, București, 2021.