Instituția Senatorului de drept în România: Între tradiția, evoluția, importanța unei instituții unice și posibilitatea reformei sale

Nici măcar nu știu dacă e bine sau nu, nu am prins vremurile de atunci, însă dacă alte actuale sisteme legislative îl folosesc, este posibil să producă efecte în cotidian. În sensul bun al cuvântului.

Instituția „Senatorului de drept”, concept specific unor constituții sau sisteme legislative, este locul unde anumite persoane devin membri ai Senatului datorită unor funcții sau titluri pe care le dețin sau le-au deținut și nu prin alegeri directe sau indirecte.

În România, de exemplu, existau senatori de drept conform Constituțiilor din 1866 și 1923, prevedere suprimată odată cu instaurarea regimului comunist și restructurarea Parlamentului într-o formă monocamerală, în 1946.

Instituția senatorului de drept în România

Instituită de Constituția din 1866, această demnitate a reprezentat un simbol al stabilității și prestigiului activității parlamentare, având scopul de a aduce în forul legislativ personalități recunoscute în societate, fără a depinde de votul popular, ceea ce le permitea o abordare mai neutră, apolitică.

Contextul istoric și justificarea funcției de senator de drept. Rolul senatorului de drept în procesul legislativ

Constituția din 1866 a fost un document inspirat din Constituția belgiană din 1831 și a reprezentat prima constituție modernă a României. Aceasta a avut un rol fundamental în consolidarea statului român, recent unificat în 1859, prin încurajarea unei structuri legislative bicamerale care să asigure un echilibru între factorii politici și reprezentanții influenți ai societății.

Constituția a stabilit ca în Senat să existe, pe lângă senatorii aleși prin vot, și o categorie de senatori numiți „de drept”, pentru a aduce stabilitate și autoritate în procesul legislativ.

Funcția de senator de drept s-a dovedit a fi utilă în contextul social și politic al epocii, dominat de instabilitățile și de provocările construirii statului modern, asigurând prezența constantă a unor personalități de prestigiu, care puteau oferi o viziune bine fundamentată asupra problemelor de stat.

Senatorii de drept participau activ la dezbaterile legislative și votau pe probleme de interes național, contribuind la dezvoltarea legislației în domenii esențiale, precum politica externă, apărarea națională, educația și infrastructura.

Fiind numiți pe criterii de merit și expertiză, senatorii de drept aveau o viziune pe termen lung și o înțelegere profundă a intereselor naționale, fiind astfel capabili să tempereze excesele politice ale vremii și să promoveze stabilitatea.

Cine era senator de drept?

Senatorii de drept erau numiți în virtutea funcțiilor lor publice sau a prestigiului social și profesional. Printre aceștia se aflau membri ai familiei regale, foști miniștri, prelați ai Bisericii Ortodoxe și ai Bisericii Greco-Catolice, membri ai Academiei Române, foști președinți ai Consiliului de Miniștri, dar și alte categorii care contau acelor vremuri. Această categorie de senatori nu era aleasă prin vot, ci desemnată în baza unor criterii de merit și experiență.

Se considera astfel, că senatorii de drept contribuiau la menținerea unei perspective echilibrate și apolitice în procesul de legiferare, având o influență notabilă în deliberările parlamentare, însă și în sprijinirea intereselor naționale, promovarea unor reforme esențiale și menținerea unei stabilități politice în fața modificărilor accelerate din societate.

Într-o societate marcată de tensiuni politice și evoluții intempestive, senatorii de drept erau considerați „gardieni” ai democrației, fiind recunoscuți pentru experiența și capacitatea de a lua decizii în mod obiectiv, prezența acestor personalități inspirând respect și încredere.

Prin această structură, Senatul își păstra o identitate de autoritate superioară, capabilă să susțină valorile morale și culturale naționale.

Poate și de aceea, în prezent, Senatul este considerat „Camera superioară”. Această denumire nu înseamnă că Senatul are mai multă putere decât Camera Deputaților, ci mai degrabă reflectă o serie de responsabilități și funcții particulare istorice.

Conform Wikipedia, în Constituția din 1866, art. 76 prevedea următoarele:

„Vor fi de drept membri ai Senatului:

1) Moștenitorul Tronului la versta de 18 ani, însă el nu va avea vot deliberativ de cât la versta de 25 ani.

2) Mitropoliții și episcopii eparhioți.”

Articolul 77 din Constituție prevedea că „membrii Senatului nu primesc nici o donațiune nici indemnitate”, dispoziție aplicabilă inclusiv senatorilor de drept.

Constituția din 1923 dezvoltă prevederile Constituției din 1866, precizând la art. 67 faptul că „Senatul se compune din senatori aleși și din senatori de drept.”

Constituția din 1923 recunoaște două categorii de senatori de drept, prima fiind definită de art. 72, care preciza că:

„Sunt de drept membri ai Senatului, în virtutea Înaltei lor situațiuni în Stat și Biserică:

a) Moștenitorul Tronului dela vârsta de 18 ani împliniți; el însă nu va avea vot deliberativ decât la vârsta de 25 ani împliniți;

b) Mitropoliții țării;

c) Episcopii eparhioți ai Bisericilor ortodoxe române și greco-catolice, întru cât vor fi aleși conform legilor țării;

d) Capii confesiunilor recunoscute de Stat, câte unul de fiecare confesiune, întru cât sunt aleși sau numiți conform legilor țării și reprezintă un număr de peste 200.000 credincioși; precum și reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat;

e) Președintele Academiei Române.

Mandatul acestor senatori încetează odată cu calitatea sau demnitatea care le atribue dreptul.”

A doua categorie era definită de art. 73, care preciza:

„Devin senatori de drept:

a) Foștii Președinți de Consiliu, întru cât vor avea o vechime de patru ani ca Președinți de Consiliu titulari, și foștii Miniștri având o vechime de cel puțin șase ani intr’una sau mai multe guvernări;

b) Foștii Președinți ai Corpurilor Legiuitoare cari vor fi exercitat această demnitate cel puțin în cursul a opt sesiuni ordinare;

c) Foștii Senatori și Deputați aleși în cel puțin zece legislaturi, independent de durata lor;

d) Foștii Primi-Președinți ai Înaltei Curți de Casație si Justiție care au ocupat această funcțiune sau pe aceea de Președinte la Casație cinci ani;

e) Generalii de rezervă și în retragere:

1. Cari vor fi exercitat comanda unei armate în fața inamicului, ca titulari, cel puțin 3 luni.

2. Cari au îndeplinit funcțiunea de Șef al Marelui Stat-Major, sau de inspector general de armată (comandant de armată), în timp de pace, cel puțin patru ani.

f) Foștii Președinți ai Adunărilor Naționale din Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, cari au declarat Unirea.”

La art. 74, Constituția indică procedurile de nominalizare a senatorilor de drept, astfel:

„Verificarea îndeplinirii condițiunilor senatorilor de drept se face de o comisiune compusa din Președinții secțiunilor Înaltei Curți de Casație si Justiție, sub președinția Primului-Președinte al acestei Înalte Curți.

Constatarea se face din oficiu, la cererea Președintelui Senatului sau a acelora cari au dreptul.

Președintele Senatului înscrie senatorii de drept pe baza încheierii Comisiunii.

Senatul poate discuta și semnala Comisiunii, spre rectificare, erorile constatate în stabilirea drepturilor.”

Art. 75 prevedea condițiile care trebuiau îndeplinite pentru eligibilitatea senatorială, astfel:

„Spre a fi eligibil la Senat se cere:

a) A fi cetățean roman;

b) A avea exercițiul drepturilor civile și politice;

c) A avea vârsta de 40 ani împliniți;

d) A avea domiciliul în România.

Aceste condițiuni, afară de vârsta, se cer și senatorilor de drept.”

Legea electorală din 1946. Desființarea demnității de senator de drept și impactul asupra Parlamentului României

În timpul guvernului pro-comunist condus de Petru Groza, la 15 iulie 1946, a fost adoptată Legea nr. 560 pentru alegerea Adunării Deputaților, promulgată prin Decretul regal D. nr.2.219/1946 și publicată în M.Of. nr. 161/15 iulie 1946.

Parlamentul României, odată cu adoptarea acestei legi, devenea monocameral, Senatul era desființat, dispărând cu această ocazie și demnitatea de senator de drept. Regimul comunist a considerat Senatul și senatorii de drept ca fiind o rămășiță a „vechiului regim” și a elitismului, incompatibile cu noua ideologie politică.

Prin eliminarea senatorilor de drept, România a pierdut o componentă esențială a democrației sale parlamentare, care a fost înlocuită de un model legislativ centralizat, în care influența ideologică a devenit dominantă, iar controlul asupra actului legislativ a fost concentrat în mâinile unei singure Camere.

Această modificare a limitat drastic reprezentativitatea și varietatea opiniilor în procesul decizional, reducând eficiența parlamentului în asigurarea unei guvernări echilibrate și democratice.

Există senatori de drept în alte legislaturi?

Da, conceptul de senator de drept, sau senatori care ocupă această poziție fără a fi aleși prin vot popular, există și în legislațiile altor state, deși numărul lor este redus, rolul acestora fiind diferit în funcție de fiecare sistem politic. În multe țări, prezența senatorilor nealeși a fost justificată prin ideea că aceștia aduc un plus de expertiză și stabilitate în procesele legislative.

Iată câteva exemple de astfel de sisteme:

În Marea Britanie, există o cameră parlamentară nealeasă, Camera Lorzilor, care funcționează în paralel cu Camera Comunelor, aleasă prin vot. În Camera Lorzilor există membri „de drept” numiți de monarh la propunerea prim-ministrului, care au mandat pe viață și sunt selectați pentru meritele lor în diverse domenii (cultură, știință, drept, economie).

De asemenea, Camera Lorzilor include și un număr mic de membri „ereditari”, numărul acestora scăzând ca urmare a reformelor din 1999. Legea, cunoscută ca House of Lords Act 1999, a eliminat dreptul majorității lorzilor „ereditari” de a deține automat un loc în Camera Lorzilor.

Italia prevede în Constituție posibilitatea numirii de senatori pe viață, o categorie de senatori nealeși.

Conform art. 59 din Constituția Republicii Italiene, Senator pe viață și cu drepturi depline devine acela care a fost președintele Republicii, cu excepția cazului în care acesta renunță. Președintele Republicii are dreptul să numească cinci cetățeni ca senatori pe viață, care și-au onorat Patria având merite deosebite în domeniul social, științific, artistic și literar.

Acești senatori pe viață contribuie la dezbaterile și deciziile legislative, aducând o perspectivă neutră și, adesea, o experiență valoroasă.

Canada are un sistem care permite Senatului, spre deosebire de Camera Comunelor, care este aleasă, să funcționeze ca un for al „seniorilor”, oferind o analiză mai atentă asupra legislației, senatorii fiind numiți pe criterii de merit și experiență, având mandate până la vârsta de 75 de ani, sistemul fiind conceput pentru a asigura o continuitate și o perspectivă stabilă în procesul legislativ.

Constituția Spaniei din 1978 nu prevede explicit în niciun articol faptul că foștii monarhi ar avea dreptul de a deveni senatori de drept, acest concept fiind uneori discutat în contextul prevederilor constituționale legate de Casa Regală, întrucât aceștia exercită o anumită influență în procesul legislativ.

În concluzie:

Instituția senatorului de drept a avut un rol fundamental în istoria politică a României, contribuind la dezvoltarea unui stat modern și stabil. Această funcție publică, instituită în 1866 și desființată în 1946, a fost un pilon de echilibru în structura legislativă a țării. Senatorii de drept, prin expertiza și prestigiul lor, au influențat pozitiv evoluția legislativă, consolidând valori democratice importante.

Instituția senatorului de drept a rămas în istoria României drept un simbol al tradiției și echilibrului, fiind apărătoarea unor valori fundamentale care au inspirat reforme în structura legislativă a țării, pentru crearea unui sistem parlamentar mai echilibrat și mai reprezentativ. Desființarea acestei funcții a marcat o pierdere semnificativă în plurarismul și echilibrul politic al Parlamentului României.

Deși această instituție este tot mai rar întâlnită în forma sa clasică, întrucât multe democrații moderne au tendința de a favoriza reprezentativitatea prin vot popular, consider că ar trebui reluată această demnitate, onorifică în opinia mea, actualizată cerințelor momentului și contextului actual. Astfel, categoria „senatorului de drept” ar putea include foștii șefi de stat, foștii președinți ai Academiei Române, foștii guvernatori ai BNR, înalți lideri religioși și/sau alte personalități deosebite din viața publică, locul în Senat datorându-se poziției și meritelor lor.

Desigur că, unele categorii, vor fi cele de senatori de drept pe viață, atâta timp cât rezultatul psihologic/vizita medicală le permite, iar altele, doar pe durata mandatului de înalți funcționari sau înalți lideri religioși.

Acest lucru se va putea face doar prin modificarea Constituției României, fiind un proces reglementat de Legea fundamentală a țării, dificil dar posibil totodată, în cazul în care există voință, atât politică, cât și din partea populației.