Interviu cu Dana Grigorcea

 – „Sentimentul primar al nevinovăţiei” este prima carte de-a dvs. publicată în limba română (traducere din germană de Nora Iuga şi Radu-Mihai Alexe). Aţi citit traducerea? Cum e să-ţi citeşti cartea în altă limbă decît în cea în care ai scris-o? 

– Cînd citesc traducerea unui text scris de mine, prima senzaţie e una de jenă. E ca atunci cînd îți auzi vocea la radio pentru prima oară. În cazul traducerii de Nora Iuga şi Radu Mihai-Alexe a fost altfel, în primul rând datorită modului fericit în care s-au completat cei doi traducători din generaţii diferite. Cu Nora Iuga am ţinut legătura prin telefon, cu Radu-Mihai Alexe pe mail, iar cei doi s-au vizitat reciproc. Discuţiile noastre despre limbă au fost savuroase… Iar acum, după ce mi-am citit tot romanul în română, am senzaţia că ăsta e de fapt originalul. 

– Cum aţi început să scrieţi, în limba română sau direct în germană? 

– La început am scris în limba română, bineînţeles. Dar apoi, locuind în spaţiul german şi frecventând cenacluri literare în limba germană, am început să scriu în germană, ca să am cui citi ce-am scris.  

– Aceasta nu e prima dvs. carte, primul roman numindu-se „Baba Rada. Totu-n viaţă-i trecător / precum firele de păr”, iar după „Sentimentul primar al nevinovăţiei” aţi mai publicat o carte pentru copii, „Stingeţi luna!” (2016). Ştiţi dacă urmează să se mai traducă vreuna dintre ele în română? Nu sunteţi tentată s-o traduceţi măcar pe asta pentru copii?  

– Eu nu sunt tentată să-mi traduc singură nimic, ar fi ca „o labă tristă”. Alta e situaţia dacă traducerea unei cărţi îmi prilejuieşte întâlniri cu intelectuali fini şi discuţii bune despre literatură. „Stingeţi luna!” e tradusă acum de poetul Florin Bican. 

– Romanul este despre Bucureştiul din ultima perioadă dinaintea revoluţiei din 1989 şi pînă azi. Dacă aţi fi rămas în oraşul în care v-aţi născut, credeţi c-aţi mai fi scris un roman despre… el? 

– Bucureștiul s-a schimbat atât de mult, încât cred că şi cei care nu l-au părăsit niciodată au câteodată o senzaţie de stranietate când îşi ies din rutină şi privesc în jur. Iar eu n-am plecat din Bucureşti cum a plecat un Mircea Eliade, deci literatura mea nu este cea a unui exilat, ci a unei flaneure. Aşa că da, cred că aş fi scris despre Bucureşti şi de la micul meu birou din Strada Doctor Lister.  

– Ştim că romanul a primit mai multe premii. Ce reacţii memorabile legate de Bucureştiul dvs. au avut străinii care au citit cartea?

– Cartea mea se pare că a convins mai mulţi cititori să-şi petreacă vacanţa în România. Am primit şi poze de la cititori ajunşi în locuri descrise de mine. La serate literare sunt felicitată că nu scriu ca Herta Müller, compliment la care nu prea ştiu cum să reacţionez. Dar mă bucur dacă cititorii se amuză citindu-mi cartea.     

– Şlagărele româneşti cum sînt scrise în varianta originală a romanului, le-aţi tradus în germană? 

– Da. În traducere sunt cam aşa: „Das Mühlrad, das dreht sich: tzak tzak tzak / Das Herz, das quählt sich: tzak, tzak, tzak.” Îmi face mare plăcere să pomenesc de şlagăre şi am mai şi inventat câteva.   

– Se vede clar din carte că, deşi locuiţi în străinătate, sunteţi foarte bine informată despre România. Cum ţineţi legătura cu ţara natală?

– Mulțumesc. E simplu de ținut legătura în zilele noastre, cu internetul şi cu mobilitatea modernă. Iar ca scriitoare am o anumită vizibilitate şi sunt contactată de tot felul de oameni. Aşa mi-am descoperit rude în Austria şi Italia, rude emigrate de o generaţie sau de două şi care poartă cu ei o Românie a lor. 

– Deşi toată lumea recunoaşte unele personaje, totuşi le-aţi schimbat numele. Aţi fost tentată să le păstraţi numele adevărate şi-n roman? Cum a ajuns Gigi Becali Bazavan (bazat & avan?)

– N-am fost tentată, pentru că n-am scris un reportaj, ci un roman, cu personaje de roman. 

– Romanul conţine mai multe bancuri. Aveţi un banc preferat?

– Am mai multe☺, acum depinde cui le spun. 

– Aţi avut un mini-turneu prin ţară, după un şir de lansări în afara graniţelor României, de la Zurich pînă în… Siberia. Cum au reacţionat cititorii români? Au înţeles diferit romanul faţă de străinii care probabil că nu ştiu prea multe despre Bucureşti?

– Deși cartea a fost considerată în spațiul german un roman citadin, nu s-a prea scris de București în recenzii, s-a pomenit de România în general. Apoi, când am primit premiile literare, mi-a fost lăudat limbajul, felul în care am construit situații şi nu s-a prea făcut referire la spațiul din afara literaturii. Iar în Rusia s-a scris că romanul e unul de dragoste, că e vorba de un triunghi amoros… Acum sunt curioasă cum va fi comentată cartea în engleză, că urmează să apară în India. 

Întâlnirea cu publicul român a fost plăcută, pentru că oamenii care citesc în România sunt puţini, dar foarte culți. Apoi, aici se obișnuiește ca la serate să vorbească în special criticii literari care te prezintă, ca în Slovenia, Slovacia şi Rusia, pe unde am trecut înainte, ceea ce e o binevenită alternare a obiceiului german de a lăsa scriitorul să citească 45 de minute.