Less is more sau despre ospățul artistic de la Salonul de vară „Monocrom”

Înșiruirea maiestuoasă a imaginilor fixe în două dimensiuni durează din paleolitic până la abstracționiștii contemporani, nonfigurativul provocând privitorul să-și stabilească el însuși o rețea de relații. În postmodernitate, tablourile se adresează nu atât privirii, cât gândirii privitorului. Expoziția pe care o prezentăm incită la reflecție, revendicându-se parțial din secolul XX, „un secol al rupturilor”, fiind și o ieșire din cercul constrângător al formei încetățenite în arta tradițională.

Pe 27 iulie 2024, în cadrul Cercului Militar din bulevardul Carol, nr 7, Asociația Artiștilor Plastici din Iași, într-o prodigalitate plastică crescândă, organizează anual, în fiecare trimestru, deși locațiile diferă, salonul de vară cu lucrări plastice ale membrilor. Vara aceasta expun artiștii Iulia Albu, Constantin Andrușcă, Maricica Aștefănoaie, Elena Chirica, Raluca-Simona Chitariu, Laura Fălticeanu, Corina Melinte, Adina-Gabriela Mustață, Elena Sărbu, Dumitru Păvăloi, Mădălina Teliban și Octavia Vizitiu. Intitulată „Monocrom”, expoziția a surprins prin decizia de se opta pentru o culoare principală, dominantă, alături de negru, alb și puțin cenușiu sau gri. Această decizie de compoziție cromatică se revendică indirect din vestita expresie a lui Piet Mondrian, artistul olandez de talie internațională, care a scris cu referire la arta proprie că „less is more” („puțin însemnă mai mult”), el fiind cunoscut pentru preferințele culorilor primare: roșu, galben și albastru. Cele 22 de tablouri, dintre care două metaloplastii, se proiectează pe un triptic al stilurilor: clasic, modern și postmodern. Cele din prima categorie, majoritare, surprind natură moartă, precum vaze cu flori și fructe, dar și portrete realiste, în diferite ipostaze emotive, de la surâs angelic, la priviri meditative sau gesturi tandre, șovăielnice, pline de gingășia clipei efemere. Între acestea, tabloul lui Dumitru Păvăloi, Albastru ultramarin (foto 1) cu valurile mării agitate, survolată de un pescăruș, la ceas de noapte, aduce o notă oceanică, precum o briză de litoral, într-o după-amiază toridă de vară, așa cum a fost momentul vernisajului.

Foto 1

Tabloul nocturn marin, cu depărtările albastre, trimite la pictorul romantic rus Ivan Aivazovski. Pasărea care survolează marea agitată salvează monotonia și e despre salvgardarea vieții, în ciuda furtunilor, pe aripile sufletești ale credinței și nădejdii, totul per amica silentia lunae (prin tăcerea prietenoasă a lunii…).

Oniricul pare să domine tabloul (foto 2) în care, din subconștientul copilăriei, o reflexie a lui Peter Pan, ușor stilizat, plutește deasupra orașului cu turle de biserici (turnul Palatului Culturii?), într-o simfonie nocturnă ce antrenează mișcarea și reveria, oniricul și vizualul, simbolicul și poeticul.

Foto 2

În partea superioară a tabloului surprinde prezența unui simbol exoftalmic, amintind de Providență, care nu doarme niciodată și le vede pe toate chiar în lipsa luminii materiale, a lumenului, ori poate un simbol al creierului uman care nu doarme niciodată, după cum spune John Medina.

Alte tablouri se revendică din modernitatea artistică a secolului XX, anume din abstracționismul lui Vasiliy Kandinsky (1866 – 1944), tabloul artistei Corina Melinte, Violet închis (Ametist) fiind o pictură abstractă, cu o vagă sugestie de lalele din ametist, provocând prin nonfigurativul său implicarea sinesteziei, un Recviem de Bach, de exemplu. Ar putea fi un peisaj sonor vizual, un Recviem, prin sugestia posibilelor coloane monumentale, stalagmite și stalactite, strigătul înăbușit al unei copilării ucise lent de trecerea nemiloasă a anilor.

Aceeași provocare o aflăm și la Gabriela Adina Mustață, prin tabloul Albastru cobalt, abstract, figurativ doar prin sferele parțial suprapuse, posibil o sugestie a teologiei trinitare. În același registru nonfigurativ sunt și tablourile Elenei Sârbu, Verde crom și Maro, primul sugerând anatomia vegetală și celălalt teluricul. Octavia Vizitiu provoacă prin Negru spre un mesaj ambivalent. Copacul înflorit, aflat în sferă, anturat de pustiul ucigător, este sufletul artistei, încărcat de bucurii comunitare, dar care se retrage în globul de cristal al propriei vieți pentru că lipsa comunicării din partea celorlalți inhibă coborârea crengilor ofertante… Această stare spre comunicare și comuniune este mai lizibilă în tabloul Maro, o proiecție a sinelui neprihănit, crinul din păr fiind în iconografia creștină semnul sufletului virtuos iubitor. Prin detaliile vegetale, despre Maricica Aștefănoaie (tabloul Verde crom), alături de Elena Sârbu (tot Verde crom) și de Raluca Simona Chitariu (Roșu intens, o posibilă imagine în infraroșu a Universului dacă ar fi să riscăm un test proiectiv, în genul lui Rorschach) am spune că artistele sunt ușor introvertite, rezervate, meditative, poate un pic ezitante, în ușoară defensivă, dar de o mare disponibilitate sufletească. Pe de altă parte, ceilalți artiști par deschiși spre exterior, categoria extravertiților, a celor care caută să se adapteze situațiilor concrete, al căror destin depinde de obiectele din drumul lor. Îndrăznesc a spune că avea dreptate cel care spunea că „într-un mod de a vedea se proiectează un mod de a fi”. În cazul tuturor artiștilor însă, se poate observa că, mai mult decât emoțiile ca apele distrugătoare, tablourile lor poartă semnele pasiunii pentru arta vizuală, setea de a picta fiind precum apele interioare modelatoare de stânci.

Tot în zona abstracționismului se află și alte două tablouri monocromatice, galben și albastru, care amintesc de perioada de început a lui Yves Klein, unul având și elemente figurative anume fluturi în zbor ascensional, pe un fundal geometric. În Bhagavad Gita, citim despre fluturii care se zoresc spre moarte în flacăra cea strălucitoare, că se aseamănă cu oamenii ce aleargă spre pierzanie, dar crisalida este oul care conține potențialitatea ființei. Fluturele ce iese din ea este un simbol al învierii sau, chiar, al ieșirii din mormânt. O metaforă de ordin asemănător este folosită și în mitul lui Psyche, această zeitate fiind reprezentată cu aripi de fluture. Prin tablourile nonfigurative privitorul este îndemnat să-și stabilească el însuși o rețea de relații, ele vorbind nu atât privirii, cât gândirii privitorului.   Tabloul postmodern al inimii secționate este echivoc și impactează privitorul (foto 3).  

Foto 3

Organul vital cu cea mai mare reprezentativitate în antropologia creștină, singurul al cărui câmp electromagnetic radiază la o distanță de 4 metri de corp, celula cardiacă având 2,5 wați la fiecare bătaie. Inima deține 40.000 de neuroni, are comunicare neurologică cu creierul, un dialog continuu prin măduvă și nervul vag (dr. Armour, 1991), comunicare duală, pe de o parte biochimică, prin sistemul nervos simpatic și sistemul nervos vegetativ, dar și energetică, câmpul electromagnetic al inimii fiind de 60 de ori mai mare decât al creierului. Sugestia de secțiune transversală a inimii este puternic evidențiată de monocromia tabloului, roșul creând o experiență estetică revelatoare. Încadrabil în estetica postmodernistă prin simbolurile propuse, artista invită la reflecție și introspecție. Deasupra inimii, lângă artere, cu legătură directă pe inimă, se află un vultur pe un cuib, cu aripile mișcate, cu crucea în cioc, aripile desfăcute fiind semnul elevației spirituale. Simbolul Sfântului Evanghelist Ioan, vulturul este expresia teologiei cele mai rafinate, fiind semnul iconografic al înălțimilor comprehensibilității Sfintei Treimi, atât cât este cu putință minții omenești. De la baza inimii secționate se ivește un arbore care dezvoltă trunchi, crengi și  flori, roadele unei vieți neirosite. Florile, ca într-un trompe l‘ oeil, depășesc cadrul strict figurativ al inimii, cu mesaj spre filantropia care se oferă în relație cu cei din afara noastră. În ventriculul drept, într-o atitudine de rugăciune, corpul unei fete prosternate, simbolizează smerenia inimii, alături de mâini adunate pentru rugăciune. În partea de jos a tabloului apare imaginea diavolului, corp de șarpe și chip de pasăre cântătoare, cu viersul ademenitor și efemer. Întreaga compoziție este impregnată de o ramificație de firișoare, de nervi ai țesuturilor corpului, prin care pulsează viața comunitară. Ideea care a prezidat geneza acestui tablou este superioară întrupării sale materiale, am putea adăuga. Alături de acest tablou (foto 4), cel în verde oliv, pare dintr-o poveste a lui Petre Ispirescu, în care cele două personaje, fata și calul înaripat, privesc cu adorație un simbol vegetal, o floare cu tulpină, în mâna dreaptă a fetei, cu două frunze ca aripi angelice, iar deasupra o floare magică, cu două elemente ca brațele unei balerine.

Foto 4

Impresia de taină este accentuată de razele astrului care se revarsă exclusiv asupra simbolului care devine centrul de interes al tabloului. Ce poate fi acest semn vegetal sau floral? Pentru mine e de ajuns să-mi amintească de Epopeea lui Ghilgameș și de floarea nemuririi. Pare că ceea ce a pierdut atunci regele pe malul apei, darul luntrașului Utnapiștim, este regăsit triumfal de această femeie călare pe Pegasus…

Libelula, într-o cromatică similară tabloului de mai sus, trimite la geologie sau la structura vieții așa cum a fost surprinsă în rocile multimilenare ale pământului, la ființele din Cretacic sau Jurasic, din care, în mod fantezist, pot fi preluate mostre de ADN pentru a recrea ființele dispărute, precum în filmul Jurasic Park. În registrul inferior, coada libelulei avertizează, prin mimesisul cu acul scorpionului, toxicitatea și ambivalența acestei insecte, totodată simbol al fragilității proprii prin pânza de păianjen care o ține captivă.  În medicina alopată, contextul postului devine revelatoriu. Coroborat cu datele medicale despre neoplasm, de exemplu, postul alimentar fără hrană exogenă poate fi factor de resetare somatică. Mulți doctori alopați mărturisesc acest adevăr, precum Jason Fung sau Yves Vivini. Expoziția Salonului de Vară „Monocrom” provoacă prin același mecanism: puțin poate însemna mai mult[1] în metabolismul actului artistic? Sau mai bine în perspectiva experienței estetice? Expoziția aceasta sporogenă, care a fost mai mult decât protocol și gustări decente, e și o provocare prin extrema diversitate și disparitate tematică a ceea ce se prezintă publicului, deși stilistic monocromia rămâne în mod necesar „firul roșu”.  Așa cum aminteam, înșiruirea maiestuoasă a imaginilor fixe cu două dimensiuni durează din paleolitic până la abstracționiștii contemporani, artiștii – precum cei prezenți cu lucrări la expoziția de vară „Monocrom” – nu încetează să ne surprindă și să ne ofere popasuri atât în planul cogniției conștiente, cât și la nivelul experienței estetice, a expresivismului, arta lor devenind fructul experienței vieții precum și plăcerii de a trăi. Și dacă Joseph Beuys spunea că „orice om este un artist”, în ideea necesității valorificării de către oameni a posibilităților neexplorate care se găsesc în noi, atunci orice artist care a expus la acest salon ar putea fi în viitor un fel de Susan Boyle a vremurilor noastre.[2] Pentru că arta există pentru a ne trezi simțurile, pentru a ne provoca, pentru a ne ajuta să înțelegem, pentru a ne face să revenim iar și iar cu privirea. Mai mult, arta postmodernistă te recompensează dacă ai oarecare cunoștințe, ca un rebus, în care înțelegerea  vine din identificarea mesajelor artistice, a subtilităților deliberate, pentru că fiecare artist bun pictează ceea ce este el de fapt…

Deși arta oferită la acest vernisaj, de o extremă diversitate și disparitate, nu mai este serioasa și importanta mișcare de sentimente, nici o tragedie sentimentală, ci pur și simplu fructul experienței vieții și plăcerii de a trăi, este însă totodată un ospăț al artelor plastice, compozițional, tematic și cromatic, de la care este imposibil să ieși flămând…

[1] Filosofia lui Piet Mondrian (less is more) dorea ca arta să fie indestructibilă, ireductibilă, meticuloasă, pură și virtuoasă.

[2] Concurentă din Scoția care a impresionat publicul la emisiunea Britain ‘s Got Talent

Publicat în Arte vizuale, Cultură, Fără categorie, RecenziiRecomandat0 recomandări