Loredana Pînzari, absolventa de 10 cu suflet de 100: despre visuri, muncă și cum a ajuns șefă de promoție a specializării Asistență Socială la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava

Pînzari Loredana Violeta (foto) are 22 de ani și este absolventă a specializării Asistență Socială din cadrul Facultății de Istorie, Geografie și Științe Sociale, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, unde a fost desemnată șefă de promoție în 2025. În toți cei trei ani de studii universitare, a obținut bursa de merit, menținând un parcurs academic de excepție susținut nu doar de performanță, ci și de implicare practică și empatie autentică față de oameni. Se descrie ca fiind o fire pozitivă și idealistă, deschisă și transparentă, uneori uitucă, dar profund preocupată de latura umană a fiecărui om. Are tendința de a căuta „și cea mai mică urmă de bunătate chiar și în cei mai răi oameni”. Deși visătoare, cu timpul a devenit tot mai organizată, perseverentă și perfecționistă, atentă la detalii și conștientă de impactul pe care îl poate avea, nu doar în mediul academic, ci mai ales în societate. Se vede activă în sfera educației și implicării civice, acolo unde poate contribui la schimbări reale, durabile, și unde poate aduce speranță celor care trăiesc în condiții de vulnerabilitate. Loredana și-a construit o identitate complexă și prin intermediul activităților extracurriculare, dintre care se disting broderia, croșetajul, pictura și vioara – pasiuni care reflectă o sensibilitate artistică, o nevoie de echilibru interior și o capacitate de a se exprima dincolo de cuvinte. Dincolo de reușitele academice, ea își asumă un rol profund uman într-o societate aflată în transformare, afirmând cu claritate că: 

„adevărata validare a unui tânăr nu vine din note sau medalii, ci atunci când începe să-și dea seama care sunt propriile sale valori și că nu trebuie să se conformeze tuturor așteptărilor”.

Privind retrospectiv, parcursul șefei de promoție a specializării Asistență Socială, Facultatea de Istorie, Geografie și Științe Sociale din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, Loredana Pînzari , surprinde prin contrastul dintre începuturile sale pline de incertitudine și reușita academică finală. Dacă s-ar privi pe sine din clasa a IX-a, cu înțelepciunea de astăzi, ar fi profund surprinsă de drumul parcurs: „Faptul că am urmat o facultate e, în sine, ceva ce nu mi-aș fi imaginat.” Loredana a început liceul pedagogic cu un scop clar și pragmatic: „să am un loc de muncă stabil, fără să fie nevoie să merg la facultate.” A rămas fidelă acestei idei până în a XII-a, în ciuda rezultatelor bune – cu medii peste 9 – pentru că nu se regăsea în topul clasei și trăia adesea un sentiment de descurajare: 

„Eram adesea descurajată și mă simțeam o dezamăgire pentru cei din jur, doar pentru că nu eram «printre primii» sau măcar în «media clasei».” 

Schimbarea a survenit într-un mod neașteptat, când a aflat întâmplător despre specializarea Asistență Socială de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava. A fost un moment de declic personal, cu cât descoperea mai mult despre acest domeniu, cu atât simțea că i se potrivește în mod autentic: „Dacă ar fi să merg totuși la facultate, asta ar fi singura care mi s-ar potrivi cu adevărat”, spune aceasta. Astfel, a depus dosarul doar la specializarea asistență socială, dintr-o motivație profund personală, dorindu-și mai mult decât să predea română și matematică – voia să fie un sprijin real pentru copii, mai ales pentru cei vulnerabili: 

„Îmi doream să fiu un sprijin, o călăuză pentru cei mici, mai ales pentru cei vulnerabili, așa cum și eu am avut parte, la rândul meu, de sprijin în momentele importante.”

Dacă ar putea transmite ceva versiunii sale din clasa a IX-a, ar sublinia că nu e nevoie să fii perfect pentru a fi valoros: „Aș fi vrut să știu de la început că nu trebuie să fiu perfectă ca să fiu «destul»”, mărturisește aceasta. Totodată, ar fi vrut să afle mai devreme că vulnerabilitatea nu este o slăbiciune, ci o parte esențială a autenticității:

„Nimeni nu mi-a spus că, uneori, ceea ce pare un pas înapoi e, de fapt, o repoziționare importantă pentru pasul următor.” 

De la o elevă care evita să citească în fața clasei din cauza emoțiilor, Loredana s-a transformat într-o studentă activă, implicată în prezentări, voluntariat și proiecte: „În facultate am ajuns să fac prezentări, voluntariat, proiecte și teme, fără să-mi mai fie atât de teamă să vorbesc în public.” Entuziasmul academic a fost prezent încă dinaintea începerii cursurilor: 

„Încă și acum îmi aduc aminte cum citeam vara dinainte de a începe primul an, materiile ce urmau să le am, și eram atât de entuziasmată.”

Poziția de șefă de promoție nu a fost un scop declarat, ci rezultatul pasiunii, implicării și redescoperirii de sine: „Chiar și după ce am trecut prin greul a 6 sesiuni, știu sigur că dacă m-aș întoarce înapoi, tot asta aș alege.” Loredana e de părere că formarea personală și profesională se construiește dintr-o rețea complexă de influențe – directe și indirecte – în care familia, profesorii, prietenii și lectura joacă roluri esențiale. Totuși, cea mai constantă și puternică dintre toate rămâne motivația interioară: 

„Mi-am dorit să cresc și să mă dezvolt pozitiv, poate nu constant, dar cu siguranță să existe un «eu» contra «eu» din trecut. Atunci e adevărata concurență.” 

Aceasta a ales să vadă în fiecare persoană o sursă de învățare: 

„Întotdeauna mi-a plăcut să consider că am ceva de învățat de la fiecare persoană pe care o întâlnesc în viață. Fiecare are ceva bun și unic.” 

Nu se oprește la modelele ideale – din contră, afirmă că unele dintre cele mai importante lecții pot veni uneori chiar și de la exemplele negative: 

„Am întâlnit des modele de «așa nu» și chiar și de la ele am avut de învățat. M-au motivat să încerc, pe cât posibil, să nu ajung așa…”. 

Mama rămâne pentru ea o voce fundamentală. Încă din copilărie, este cea care a împins-o de la spate, chiar și în momentele de ezitare: „Când plângeam că nu vreau să învăț tabla înmulțirii… chiar și acum îmi spunea mereu: «Du-te și învață, pentru tine înveți»” Loredana recunoaște că avem nevoie, uneori, de cineva care să ne scoată din reverie și amânare, iar mama ei a jucat acest rol cu răbdare și fermitate. Un alt reper definitoriu pentru Loredana, i-a fost profesoara de limba română din liceu, pe care a admirat-o profund: 

„Mereu a fost și este profesoara mea preferată. Felul cum îmbină seriozitatea cu amuzamentul, cum mereu ne învăța nu numai ce ține de programă, ci și cum să fim în viață… și mereu mă inspira faptul că știa atât de multe, parcă făcându-ne poftă de cât mai multă cunoaștere.” 

Astfel de profesori, care depășesc rolul strict academic și devin mentori, a întâlnit și în timpul studiilor universitare și care i-au modelat drumul. Lectura a contribuit esențial la formarea ei, mai ales prin cărțile pe care le alege în funcție de propriile nevoi emoționale și sociale: 

„Am citit mai mult cărți despre viața de tânăr, de familie și despre cum să fim toți în uniune în societatea aceasta.” 

Chiar dacă nu rezonează întotdeauna cu lecturile din programa școlară, își găsește vocea și echilibrul interior în alte pagini – mai apropiate de realitatea și căutările sale. În tot acest proces de învățare din exterior, vocea ei interioară rămâne firul roșu: 

„Să nu las ca vorbele și cuvintele aruncate de ceilalți să mă deznădăjduiască, să mă facă să cred că nu voi reuși în ceea ce mi-am propus.” 

Loredana a învățat să filtreze, să nu se definească prin limitele impuse de alții și să păstreze vie dorința de evoluție. Astfel, în formarea ei, vocile exterioare au fost importante – modele, îndrumători, susținători –, dar ceea ce a condus-o cu adevărat este acel dialog interior care îi reamintește cine este și cine vrea să devină.

Pentru absolventa de asistență socială, șefă de promoție 2025 Loredana Pînzari, înțelegerea meritului nu s-a construit dintr-o singură experiență, ci s-a modelat în timp, în funcție de context, de profesori, familie și, poate mai ales, de propriile trăiri legate de efort și recunoaștere. Și deși a avut momente în care a simțit că meritul nu a fost distribuit echitabil:  „Am avut multe experiențe în care am simțit că alții erau, poate, apreciați și notați mai bine decât mine, chiar dacă știam că am depus mult mai mult efort și implicare”, aceste situații au pus-o pe gânduri, dar nu au înrăit-o; din contră, au ajutat-o să înțeleagă mai bine nuanțele sistemului educațional și intențiile celor care îl susțin.  Totodată, a trăit și momente de autentică recunoaștere, care i-au adus bucurie și motivație. Își amintește cum, în gimnaziu, a fost apreciată pentru picturile sale, iar în liceu, o profesoară de limba română i-a valorizat o temă scrisă cu grijă: „Mi-a apreciat dosarul dat ca temă, organizarea și felul meu de a povesti. Atunci mi-a spus să continui să scriu, și asta mi-a trezit în inimă dorința de a scrie o carte, dorință care încă persistă.” Astfel de gesturi, aparent mici, au fost decisive în modelarea încrederii în sine și a aspirațiilor personale.

La facultate, a început să simtă că efortul ei este remarcat mai clar, mai ales în contexte în care implicarea se vede – cum ar fi în pregătirea prezentărilor. Povestește un moment din anul III, când, nemulțumită de o notă primită – deși o considera „pe merit” –, a ales să meargă la o mărire. Reacția profesoarei a impresionat-o: „Mi-a spus că mă știa că învăț bine, întrebându-mă ce s-a întâmplat. Faptul că un profesor remarcă studenții care depun efort și își arată îngrijorarea când ceva pare că e nelalocul lui arată că sunt dedicați, dar și corecți în a oferi apreciere.” Chiar și în situații aparent nedrepte, Loredana încearcă să vadă dincolo de aparențe. Acceptă că, uneori, profesorii oferă note mari nu pentru a reflecta strict performanța, ci pentru a încuraja: „Nu cred că ar fi neapărat vorba de o distribuire corectă sau dreaptă, ci mai mult de cât de mult are nevoie acel elev sau student să primească nota respectivă.” A trăit pe pielea ei un astfel de moment în liceu, când trebuia să susțină un discurs în fața clasei. Încrezătoare la început, s-a bâlbâit, s-a rușinat și s-a retras rapid în bancă. A primit totuși un 10, la fel ca cei care s-au descurcat excelent. Inițial, a fost profund nemulțumită: 

„Eram și mai dezamăgită că primisem un 10 pe nemerit.” Dar profesoara i-a explicat sensul acelui gest: „Acestea sunt pentru încurajare, pentru că vom mai avea multe ocazii să vorbim în public și, dacă ne descurajăm așa încă de la început, nu vom reuși niciodată să ne depășim fricile.” 

Această nuanțare a sensului meritului – între efort, performanță și nevoia de susținere – a învățat-o că justiția academică nu este întotdeauna strict aritmetică. A observat că, paradoxal, s-a bucurat mai tare atunci când a luat o notă mare fără să fi depus prea mult efort, dar s-a simțit dezamăgită atunci când a primit o notă mare fără să simtă că a meritat-o cu adevărat: 

„Atunci când depuneam efort și totuși tot o dădeam în bară și primeam notă mare, eram dezamăgită de mine, dar și de profesorul care nu punea nota corectă.” 

Pentru Loredana, meritul rămâne o realitate complexă, în care obiectivitatea și subiectivitatea se întâlnesc, în care sprijinul se împletește cu exigența, iar recunoașterea autentică devine cu atât mai valoroasă cu cât vine însoțită de muncă reală și implicare sinceră.

Succesul nu este doar o realizare, ci și o responsabilitate care aduce cu sine o formă discretă de presiune, mărturisește Loredana. O presiune care nu vine întotdeauna din exterior în mod explicit, ci se instalează tăcut, odată cu primele dovezi clare că «poate mai mult»: 

„Atunci când faci lucrurile superficial, mediocru sau așa, cât de cât, «să fie făcute», ceilalți nu au așteptări de la tine. Consideră că atât poți, atât ești în stare”, spune aceasta. 

Dar momentul în care dovedești că ești capabil de excelență schimbă totul. O singură reușită poate da naștere așteptărilor continue, din partea celorlalți și, poate mai apăsător, din partea propriei conștiințe: „E nevoie de o singură dată să dai dovadă că ești capabil de mai mult, și, pe urmă, cu siguranță vine presiunea aceasta de a face mereu lucrurile bine și tot mai bine.” Loredana identifică în acest mecanism o trăsătură culturală adânc înrădăcinată – comparația constantă, cultivată de timpuriu: „Așa ne-a format oarecum și societatea prin ideea indusă încă de mici: «Dar colegul ce notă a luat?»” Astfel, succesul nu mai rămâne doar o realizare personală, ci devine termen de comparație și, inevitabil, un standard de întreținut.

Începutul facultății a fost marcat de o doză sănătoasă de prudență. Își amintește cum, fără să cunoască exigențele profesorilor sau dificultatea sesiunii, a simțit nevoia să-și protejeze părinții de eventuale dezamăgiri:

 „Le-am zis din start părinților mei să nu aibă așteptări. Fiind facultate, e mai greu decât la liceu.” Le spunea chiar că nu va urmări note mari, că nu își va da atât de mult interesul. Și totuși, când a descoperit că domeniul o pasionează cu adevărat, rezultatele au venit firesc: „Când îți place ceva cu adevărat, le iei (n.r. notele) fără să îți dai seama. Așa a fost în prima sesiune.” 

Acea primă reușită a fost punctul de pornire al presiunii autoimpuse. Părinții, încurajați de performanță, au început să-i spună să continue „tot așa”. Iar ea, conștientă de potențialul său, și-a dorit să nu coboare ștacheta: 

„Văzând și eu că pot, că primeam aprecieri din partea profesorilor, îmi doream și eu, cumva, să încerc mereu să fac mai bine și tot mai bine.” 

Totuși, această cursă spre autodepășire nu e marcată doar de tensiune, ci și de satisfacție. Loredana recunoaște că o concurență strânsă, venită din partea colegilor, nu a fost un obstacol, ci un stimulent care a transformat tot procesul într-un exercițiu ludic: „Mă bucur, de asemenea, că am avut o concurență strânsă. A făcut ca acest ‘joc’ să fie mai distractiv.” Astfel, succesul ei nu este o povară în sensul clasic, dar a devenit o sarcină care cere menținere, asumare și echilibru. Între dorința de a face bine și nevoia de a nu se lăsa definită exclusiv prin performanță, Loredana a învățat că presiunea poate fi transformată într-un motor interior – atâta timp cât nu sufocă sensul autentic al învățării și bucuria de a evolua.

Pentru Loredana Pînzari curiozitatea rămâne vie tocmai pentru că traseul său educațional a fost ghidat de pasiune, nu de impunere sau conformism. Într-un sistem în care bucuria de a învăța este adesea ignorată sau sufocată de presiuni formale, ea a reușit să-și păstreze motivația autentică pentru că a ales un drum care i se potrivește: 

„Mi-am urmat pasiunea. Degeaba mi-ar fi impus cineva să mă fac IT-ist, medic sau matematician dacă eu nu aveam înclinația aceasta. Dacă mintea mea e pe partea de uman, clar trebuie să lucrez pe partea aceasta și să nu mă forțez să fac ceva ce nu-mi place.” 

Această convingere i-a devenit un reper stabil, chiar și în momentele de îndoială sau oboseală. Pentru ea, cheia nu stă în ambiția de a răspunde așteptărilor altora, ci în asumarea sinceră a propriilor înclinații și a drumului care i se potrivește cel mai bine. Decizia de a merge la liceul pedagogic nu a fost ușoară, mai ales că inițial respingea ideea de a deveni profesor: „Înainte de a da la liceul pedagogic, mereu îmi ziceam: ‘Doctor sau profesor nu mă voi face niciodată.’ Îmi doream să merg pe arte sau psihologie.” Dar mama, observând deschiderea și energia ei, i-a sugerat să se orienteze spre cariera didactică, iar sfatul a fost primit nu ca o impunere, ci ca o provocare: „Am ajuns la un compromis destul de bun, și așa am ajuns să îmbin plăcutul cu utilul.”

Această capacitate de adaptare și deschidere spre descoperire a dus-o mai departe, spre o nouă pasiune: asistența socială. Deși a întâmpinat reticențe din partea celor din jur, care nu au înțeles exact ce presupune acest domeniu, familia nu a descurajat-o, iar ea a rămas recunoscătoare pentru această susținere: 

„Am fost foarte recunoscătoare că nu m-au împiedicat să continui cu aceste studii, ei încurajându-mă mereu să învăț cât mai bine.” 

Pentru Loredana, lipsa bucuriei de a învăța, tot mai frecventă în rândul tinerilor, nu ține de lipsa de disciplină, ci de absența unei direcții interioare: 

„Tinerii nu mai simt pasiunea pentru învățat pentru că nu și-au găsit acel ‘ceva’ care să îi atragă, care să îi facă să exclame: ‘O, Doamne, vreau să știu mai mult!’” 

Ea nu idealizează procesul de învățare: recunoaște oboseala, procrastinarea, dificultățile de organizare și lipsa unor metode eficiente. Dar, în același timp, știe că aceste obstacole nu sunt imposibil de depășit dacă există un minim de motivație internă și un sens mai larg al efortului depus: 

„Ca studenți, ne confruntăm deseori cu pierderea timpului, lăsatul pe ultima sută de metri… Însă eu, una, am simțit pe parcursul anilor că nimic din toate acestea nu ne poate opri dacă punem inimă acolo unde trebuie.” 

Astfel, curiozitatea ei nu este rezultatul unei metodologii perfecte sau al unui sistem ideal. Ea rezistă pentru că a fost hrănită constant de sens, de potrivirea dintre ceea ce este și ceea ce face, și de o dorință sinceră de a cunoaște mai mult, nu pentru o notă sau un titlu, ci pentru propria creștere. Statutul de lider într-un context universitar nu înseamnă doar recunoaștere, ci și o formă constantă de echilibristică între așteptări, presiune, competiție și, uneori, izolare. Nu a urmărit în mod intenționat titlul de șefă de an: 

„Chiar dacă știam că sunt printre primii, nu mă așteptam neapărat să ajung șef de an, competiția fiind foarte strânsă între mine și încă câteva colege de clasă.” 

Dar odată atinsă această poziție, apar și proiecțiile inevitabile ale celorlalți: mai multă atenție, mai multe solicitări, dar și mai multe presupuneri legate de cât „ar trebui” să ofere sau să facă. Ea este conștientă de presiunea generată de performanță repetată: „Odată ce faci un lucru bun, cu siguranță după aceea ceilalți au așteptări să le faci în continuare la fel sau chiar din ce în ce mai bine.” Și-a asumat acest ritm, ba chiar l-a interiorizat ca o motivație personală: 

„Fiind mereu perfecționistă, îmi plăcea să știu că la final voi fi și apreciată pentru ceea ce am făcut, fie că e vorba de prieteni, colegi, profesori sau familie.”

Totuși, această poziție de vizibilitate vine la pachet și cu momente delicate. A învățat pe parcurs că generozitatea nu trebuie să însemne auto-sacrificiu. Au existat situații în care a refuzat să ajute, nu din egoism, ci pentru a-și proteja propriul parcurs academic: „Am întâmpinat și așa-zise invidii, când am refuzat uneori să ajut, pentru a nu mă compromite pe mine și media mea. Vorba aceea: mai întâi să îmi construiesc castelul meu, apoi ajut și pe celălalt să și-l construiască.” Reputația de studentă organizată și disciplinată i-a adus și o serie de cereri recurente, mai ales în jurul momentelor importante, cum ar fi redactarea lucrării de licență. Colegii i-au solicitat sprijinul, iar ea s-a bucurat când a simți că poate fi de ajutor: „Mulți știau că eu sunt mai pusă la punct cu organizarea, documentele, chiar și acum, cu licența, au venit cu întrebări, să îi ajut, să le explic, ceea ce m-a făcut să mă simt utilă și apreciată.”

Cu timpul, însă, a învățat să traseze limite. Nu a acceptat ideea că: „dacă învăț bine și sunt bună, trebuie să le fac ceva în loc.” În schimb, a cultivat un tip de sprijin care nu slăbește autonomia celuilalt: 

„Am învățat să mai refuz sau să le spun că aș prefera să le explic cum se face, să îi ajut să învețe, mai degrabă decât să le dau «mură-n gură».” 

Uneori, această poziționare a fost privită cu suspiciune, dar ea nu s-a lăsat afectată de comentarii: „Unii au apreciat, alții poate m-au vorbit pe la spate, că ‘am făcut nas’, dar știu că important e să mă simt eu împăcată și să nu mă copleșesc cu prea multe sarcini.” Pentru Loredana, a fi lider nu înseamnă a fi disponibil oricând pentru toți, ci a ști să gestionezi cerințele, să îți păstrezi echilibrul, să fii autentic și, mai presus de toate, să-ți protejezi integritatea. Admirația, competiția și tăcerea celor din jur fac parte din aceeași ecuație complicată, dar ele nu o abat de la valorile care îi ghidează parcursul: responsabilitate față de sine, respect față de ceilalți și discernământ în alegeri.

Pentru Loredana Pînzari, activitățile extracurriculare nu au fost niciodată doar „opționale”. Le-a perceput ca fiind esențiale în formarea unei gândiri critice, empatice și ancorate în realitate. Departe de a fi simple completări ale educației formale, aceste experiențe au devenit, pentru ea, spații privilegiate de autoexplorare și de conectare cu dimensiunile umane ale profesiei. În anul al doilea de facultate, practica de specialitate i-a deschis o primă fereastră spre lumea concretă a muncii sociale: „Trebuia să facem un număr de ore de voluntariat la o instituție/organizație aleasă de noi. În semestrul întâi am ales să merg într-un singur loc, crezând că vom avea practică și în anul trei, dar când am aflat că nu era așa, în semestrul al doilea am încercat, pe cât posibil, să mă implic în tot ce ținea de voluntariat și activități extracurriculare.” Această implicare intensificată nu a fost întâmplătoare, ci a reflectat dorința ei de a înțelege dacă domeniul ales i se potrivește cu adevărat. Practica la DGASPC Suceava, în cadrul Departamentului de Adopții și Post-adopții, a devenit un punct de cotitură: 

„Cu siguranță a fost preferata mea și m-a făcut să îmi dau seama cât de mult mi-ar plăcea să lucrez pe partea aceasta de adopție sau chiar plasament.” 

Este momentul în care a constatat că vocația nu este doar o idee abstractă, ci o potrivire profundă între valori, abilități și realitățile de pe teren. Un alt exemplu care i-a schimbat perspectiva asupra lumii a fost participarea la o activitate de voluntariat organizată cu ocazia Zilei Sindromului Down: 

„Atunci a fost primul meu contact cu micuții care au acest sindrom, eu fiind la ‘măsuța’ cu pictură pe față. Nu pot să spun decât că a fost cu adevărat o experiență de neuitat, care m-a ajutat să empatizez mai mult cu acești copii.” 

Această întâlnire directă cu copiii diagnosticați cu sindrom Down a fost o lecție de apropiere, sensibilitate și autenticitate, trăită în afara oricărei teorii sau programe. Pe lângă practica efectivă, a participat activ la conferințe, webinarii, întâlniri cu specialiști, precum și la alte activități care i-au permis să-și extindă orizontul profesional și să-și clarifice preferințele: 

„Toate acestea m-au ajutat să mă dezvolt, să înțeleg mai bine anumite aspecte ale profesiei de asistent social și să îmi formez anumite opinii cu privire la ce îmi place și ce nu în această profesie.” 

Din această perspectivă, pentru Loredana, învățarea nu se limitează la cursuri și examene. Ea se întâmplă și în contactul nemijlocit cu oamenii, în implicarea activă și în reflecția sinceră asupra a ceea ce vede și trăiește. De aceea, transmite un mesaj clar colegilor și tinerilor studenți: 

„Îi încurajez pe toți tinerii, pe timpul facultății, să se dedice mai mult studiului și activităților de acest fel, care fac studenția mai frumoasă și mai plină de sens.” 

Prin această viziune, Loredana reconfirmă că adevărata educație nu este niciodată doar un proces cognitiv, ci o experiență integrală, în care implicarea socială, reflecția și contactul uman devin esențiale pentru formarea unui viitor profesionist cu conștiință și empatie.

Dacă Loredana, ar avea posibilitatea să scrie pe o platformă națională dedicată tinerilor, primele sale solicitări adresate celor care creează politicile educaționale din România ar fi profund ancorate în realitatea pe care a trăit-o, în nevoile generației sale și în valorile formate prin experiență directă. În primul rând, ar prioritiza sănătății mintale și emoționale în școli. În viziunea ei, educația trebuie să fie mai mult decât un maraton al performanței academice: 

„Nouă ni se cere constant să fim cât mai buni, să învățăm cât mai mult și cât mai bine, să obținem performanță după performanță.” 

Cu toate acestea, observă că sprijinul emoțional este adesea ignorat sau minimizat, atât de profesori, cât și de părinți: 

„Rar întâlnim profesori care să pună cu adevărat accent pe starea de spirit a elevilor sau pe nevoile lor emoționale.” 

Ea atrage atenția asupra stigmatului care planează încă în jurul consilierii psihologice, mai ales din partea generațiilor adulte: 

„Mulți părinți sunt sceptici în privința orelor de consiliere psihologică, provenind dintr-o generație crescută în alt context – unul în care supraviețuirea într-un regim comunist era prioritară.” 

Pentru a schimba acest tablou, propune ca serviciile de consiliere să devină mai vizibile, accesibile și normalizate în școală. Numărul consilierilor școlari ar trebui să crească, iar profesorii să contribuie activ la crearea unui climat de echilibru între dezvoltarea intelectuală, emoțională și spirituală: „Fără a neglija componenta creștină, care este esențială pentru mulți dintre noi.” Un al doilea aspect necesar în viziunea Loredanei este restructurarea conținutului și adaptarea programei la realitate. Fără să adopte o poziție radicală, Loredana recunoaște că sistemul educațional actual are merite. Însă el trebuie adaptat, nu conservat din inerție: „Nu sunt complet împotriva sistemului educațional de până acum, recunosc că are merite și baze solide. Cu toate acestea, unele schimbări sunt necesare.” Ea nu cere eliminarea unor materii, ci restructurarea conținutului predat, astfel încât accentul să cadă pe esențial și pe aplicabilitatea practică, nu pe memorare mecanică: „Manualele ar trebui subțiate, iar informațiile predate să fie mai bine selectate.” Din această viziune reiese ideea unei educații care nu suprasolicită, ci modelează, care învață nu doar „ce să știi”, ci și ce să faci cu ceea ce știi. În al treilea rând, consideră că ar fi nevoie de investiții reale și echitabile pentru școlile din mediul rural. Un punct sensibil, dar fundamental, îl reprezintă discrepanțele dintre mediul urban și cel rural. Loredana cunoaște realitățile de teren și insistă că educația copiilor din sate rămâne în continuare o promisiune parțial împlinită: „Educația din satele mai puțin dezvoltate rămâne, din păcate, în urmă.” În opinia ei, este nevoie de fonduri mai mari și direcționate inteligent, pentru a moderniza infrastructura, pentru a asigura resurse educaționale relevante, cadre didactice bine pregătite și acces la activități extracurriculare: „Copiii din mediul rural merită aceleași condiții ca cei din orașe.”

Pentru Loredana Pînzari, șefa de promoție a specializării Asistență Socială de la Universitatea din Suceava, vocația nu se oprește la un titlu, o funcție sau o poziție socială. Se vede cu claritate într-un spațiu de impact real, acolo unde știința, educația și implicarea civică nu sunt sfere abstracte, ci instrumente vii prin care poate aduce transformare: 

„Mă văd în mod special în sfera educației și a implicării civice, pentru că aici simt că pot avea un impact real.” 

Nu aspiră doar să vorbească despre schimbare, ci să o practice în contact direct cu viețile oamenilor — în special ale celor mici sau ale celor vulnerabili. Misiunea ei este profund relațională și orientată spre semnificație: 

„Îmi place să cred că, prin tot ce fac, las în urmă nu doar lecții sau fapte, ci și un fel de speranță: că se poate fi și altfel, mai empatic, mai dedicat, mai uman.” 

Totodată, Loredana are o viziune matură și echilibrată asupra parcursului profesional: știe că viața nu urmează întotdeauna traiectorii line sau previzibile: 

„Poate nu voi rămâne mereu o voce ‘vizibilă’ în aceste domenii, dar știu sigur că ele vor rămâne pentru totdeauna în mine.” 

Nu are nevoie de o scenă pentru a-și duce misiunea mai departe. Fie că va fi „într-o sală de clasă, într-un birou de asistență socială sau într-un colț liniștit al unei comunități uitate”, ea știe că sensul muncii sale vine dintr-o pasiune constantă pentru educație, grijă, autenticitate și sprijin real. Acel „ceva” care o animă profund nu este gloria personală sau validarea publică, ci puterea tăcută a transformării umane:

 „Dorința de a vedea oameni transformați, mai bine înțeleși, mai susținuți, mai iubiți.” 

Crede în puterea relațiilor bine construite, în prezența empatică și în rolul esențial al adultului de încredere în viața unui copil: 

„Mă motivează ideea că fiecare copil poate avea un start diferit în viață dacă are în jur oamenii potriviți.” Iar dacă va putea fi, fie și pentru unul singur, unul dintre acei oameni, atunci — spune ea cu modestie, dar cu convingere — „deja mi-am împlinit o parte din misiune.” 

Loredana nu-și propune să revoluționeze lumea în sensul grandios al cuvântului, ci să o îndrepte în tăcere, acolo unde este cel mai fragil, cu răbdare, inteligență emoțională și un tip de umanitate care nu se învață din manuale, ci se trăiește.

Succesul nu poate fi redus la un rând de note într-un catalog sau la medalii înșirate pe un perete. Ea respinge ideea conform căreia valoarea unui tânăr ar trebui cuantificată exclusiv prin rezultate academice, oricât de impresionante ar părea: 

„Succesul nu se reduce numai la note și medalii. Mult se pune accentul pe acest aspect, mai ales părinții noștri, însă mai important decât nota e cu ce ai rămas în minte.” 

Într-o cultură educațională în care performanța este adesea confundată cu conformarea și acumularea rapidă, Loredana subliniază o realitate esențială: notele bune nu înseamnă nimic dacă sunt uitate a doua zi. În viziunea ei, adevărata reușită constă în învățarea cu sens, cu pasiune, cu implicare personală. Meseria pe care și-a ales-o – asistența socială – presupune nu doar competență teoretică, ci și inteligență emoțională, practică și etică: „Noi vom lucra cu oameni, cu suflete vulnerabile care trebuie prețuite și îngrijite precum un glob de cristal.” De aceea, pentru ea, teoria e necesară, dar doar dacă este susținută de practică, de experiențe concrete, de întâlniri reale cu viața: „De multe ori se întâmplă ca teoria să o înveți mai bine practicând.” Tinerilor care se luptă să bifeze standardele impuse de școală, familie sau societate, Loredana le transmite un îndemn clar: să nu uite să se formeze ca oameni, nu doar ca elevi sau studenți: „Mai mult decât să luați note excelent de bune, căutați să faceți voluntariat, să vă dezvoltați personal, să creșteți nu numai în inteligență, ci și în înțelepciune.” În acest parcurs, își dorește ca tinerii să trăiască prezentul cu sens, să construiască relații, să iubească oamenii și natura, să respingă superficialitatea și sarcasmul față de vulnerabilitate: „Să nu vi se pară ‘cool’ să vă bateți joc de persoanele vulnerabile sau ‘prostia’ răspândită în mediul online.” În privința validării, observă un tipar profund înrădăcinat în cultura locală: „La noi, validarea unui tânăr începe atunci când intră la o școală de prestigiu, o facultate foarte bună, când ia note bune și face totul ca la carte, atunci când se conformează așteptărilor celor din jur, uneori chiar pierzându-se pe sine.” Iar această validare formală pare să se încheie atunci când tânărul bifează toate etapele sociale considerate dezirabile: finalizarea studiilor, un loc de muncă stabil, o familie „așezată”. Dar viziunea Loredanei merge dincolo de acest scenariu. Pentru ea, adevărata validare începe atunci când un tânăr își descoperă valorile autentice și învață să trăiască în acord cu ele, fără să se lase prins în capcana conformismului: „Consider că validarea nu începe cu aprecierile din social media sau notele de la școală, ci atunci când tânărul începe să își dea seama care sunt propriile sale valori și că nu trebuie să se conformeze tuturor așteptărilor.” Prin această perspectivă, Loredana propune o redefinire profundă a succesului: nu ca realizare vizibilă, ci ca aliniere între ceea ce faci, ceea ce crezi și ceea ce ești. Un model de gândire matur, echilibrat, și tot mai necesar într-o societate grăbită să evalueze, dar prea puțin dispusă să înțeleagă.

Pentru Loredana, anii de facultate nu au fost doar un traseu academic, ci și un drum interior marcat de întrebări incomode, profunde, uneori dureroase. Dintre toate, una se detașează prin forța cu care a revenit în momentele de reflecție și de practică de teren: „Dacă sistemul de protecție al copilului s-a dezvoltat cu adevărat sau a rămas tot acolo, pe undeva prin 2000–2010?” La început, răspunsul era aproape instinctiv – și pesimist: „Eram sigură că totul e la fel, nu am fost la curent cu ceea ce se petrecuse în ultimii 10–12 ani.” Experiența concretă, însă, începe să-i schimbe percepția. Prin cursuri, activități de voluntariat, stagii de practică și interacțiuni directe cu specialiști din domeniu, a înțeles că realitatea este mai nuanțată decât o presupunea inițial: „Am început să văd lucrurile altfel.” Astăzi, răspunsul ei este echilibrat și lucid: 

„Da, sistemul de asistență socială s-a dezvoltat. Poate nu în ritmul în care ne-am dori cu toții, dar clar s-au făcut pași importanți.” 

Nu ignoră lipsurile, nici nevoile acute care încă persistă, însă recunoaște că s-au făcut progrese și că există direcții clare de dezvoltare. Ceea ce contează, din perspectiva ei, este continuitatea implicării: 

„Dacă vom continua să formăm generații de studenți care nu doar învață din cărți, ci și simt în suflet ce înseamnă binele copilului, atunci poate că schimbarea nu e chiar atât de departe.” 

În acest punct al maturizării profesionale și personale, întrebarea care o frământă nu mai este una despre sistem, ci una despre sine: „Poate cea mai grea întrebare de azi nu mai este ‘oare sistemul e pregătit?’, ci ‘sunt eu pregătită să fiu parte din schimbare?’” Această mutare a centrului de greutate – de la o critică exterioară la o introspecție profundă – reflectă nu doar o înțelegere mai clară a realității sociale, ci și asumarea unei misiuni personale. Nu mai e vorba doar de a evalua lumea, ci de a decide ce fel de agent de schimbare vrei să fii în ea. Iar Loredana, prin tot ce face și spune, arată că e pregătită să nu rămână pe margine.

Dacă Loredana Pînzari, șefa de promoție 2025 a specializării Asistență Socială din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava, ar scrie o scrisoare către „România de mâine (educată)”, cuvintele sale nu ar fi nici amare, nici idealiste în exces. Ar fi o scrisoare de speranță lucidă, născută din încrederea că schimbarea este posibilă, dar și din înțelegerea clară a drumului lung care trebuie parcurs: „Cum sunt de fire așa, mai pozitivistă, cu siguranță i-aș scrie o scrisoare de speranță.” I-ar vorbi României viitoare cu un ton cald, încurajator, dar și cu un soi de exigență blândă – specifică celor care iubesc suficient de mult o idee, încât să vrea s-o vadă transformată în realitate. I-ar spune că vede în ea „o șansă uriașă, o oportunitate de a crește altfel, cu mai multă înțelegere și iubire pentru oameni.” Ar mulțumi acestei Românii educate pentru că va învăța să pună preț pe sănătatea mintală și emoțională, pentru că va înțelege, în sfârșit, că educația nu e despre note, medii și premii, ci despre „formarea caracterului și a sufletului.” Ar încuraja-o să nu piardă niciodată din vedere ceea ce este invizibil la prima vedere: „că în spatele fiecărui elev, profesor sau părinte stă o poveste, o luptă, o speranță, și că adevărata schimbare pornește din respectul pentru acele povești.” Scrisoarea ei ar pleda pentru investiții nu doar în ziduri și tehnologie, ci mai ales în profesori pregătiți și pasionați, în copii care să învețe să iubească ceea ce fac, în comunități educaționale vii și empatice. Nu ar idealiza parcursul. Loredana știe că un viitor educațional mai bun nu se construiește fără greșeli, ezitări și curaj: 

„Știu că drumul nu va fi ușor și că va trebui să învețe să-și asume greșelile, să se ridice după fiecare cădere, să aibă curajul să schimbe ceea ce nu funcționează.” Dar în final, ceea ce îi transmite este încrederea că această Românie educată de mâine poate deveni un spațiu al libertății și al vocației: „Un loc în care fiecare tânăr va putea să-și găsească vocația, să-și urmeze pasiunile fără teama de judecată și să devină omul care își dorește să fie.” 

Această scrisoare devine, implicit, și un manifest – nu doar pentru o Românie educată, ci pentru o Românie care educă cu sufletul, nu doar cu programa.

Povestea Loredanei este o lecție despre perseverență, autenticitate și despre forța de a-ți rescrie drumul dincolo de așteptările inițiale sau ierarhiile impuse. Cu o voce calmă și convingătoare, Loredana Violeta Pînzari reprezintă nu doar o poveste de succes academic, ci și un exemplu de tânăr profesionist dedicat, empatic și ancorat în realitățile sociale, pregătit nu doar să intre în sistem, ci să contribuie activ la transformarea lui.