Medici – scriitori sau scriitori – medici? (9): Despre Emil Brumaru și „Rezervația de îngeri” de vorbă cu scriitoarea Nicoleta Dabija

Am decis ca de această dată să abandonez tipicul prezentărilor anterioare din seria „Medici – scriitori” și asta pentru că personalitatea evocată acum a fost contemporană cu noi și a rămas încă vie în memoria multora. Dacă pentru cei dispăruți mai demult, informațiile din articole sau de pe internet erau suficiente pentru a compune o imagine despre autorul respectiv, poate închistată într-o anume rigiditate, acum am căutat să umanizez portretul unui om deosebit, așa cum a fost descris prin ochii cuiva care l-a cunoscut personal. Înainte de a purcede la acest drum inedit, m-am documentat în prealabil despre cel zugrăvit acum și astfel am apelat din nou la datele seci ale internetului.

Am aflat astfel că Emil Brumaru a venit pe lume într-o zi binecuvântată, 25 decembrie, a anului 1938, în satul Bahmutea, din Basarabia, pe atunci parte din România. Acum Bahmutea a devenit Mihailovca, iar Basarabia și-a schimbat numele în Republica Moldova. Tatăl său fiind ceferist, a fost nevoit să peregrineze prin țară, însoțit de familia sa, pentru a se opri în final, la Iași. Și-a luat bacalaureatul în 1955, într-o perioadă când erau suficiente doar 10 clase pentru a absolvi liceul. A intrat la Facultatea de Medicină Generală din Institutul de Medicină și Farmacie din Iași, dar apropierea de medicină s-a făcut cu multe sforțări. Din cauza unei presupuse afecțiuni pulmonare a fost silit să-și amâne cursurile timp de doi ani, așa încât a terminat facultatea după 8 ani, în 1963. Conform reglementărilor din acele vremuri a fost repartizat la țară, ca medic generalist, în comuna Dolhasca, din județul Suceava, unde exista și un mic spital rural. A rămas „prizonier” în această localitate timp de 12 ani, fără a simți prea multă tragere de inimă în practicarea medicinii, preferând să citească și să scrie, așa după cum afirma chiar el într-un interviu acordat cu puțin timp înainte de a muri. Își umpluse camera de la gazda unde stătea cu multe cărți, scria poezii în timpul ședințelor politice sau de bilanț medical. Deși sufocat de atmosfera stătută de la țară, atras și într-un scandal local, a rămas totuși cu nostalgia acelor locuri, pentru că acolo s-a născut „Rezervația de îngeri”. În 1975 a încheiat definitiv conturile cu medicina și s-a dedicat în întregime scrisului.

Cam acestea au fost datele rămase în arhivele colbăite de timp, repere ale vieții doctorului Emil Brumaru. Nu a rămas cunoscut ca medic, ci ca scriitor și de aceea, pentru a-i descrie viața și opera de meșter al versurilor, am apelat la un ajutor neprețuit. A avut amabilitatea să mă primească și să dialogheze cu mine Nicoleta Dabija, distinsă doamnă a literelor și filosofiei și muzeografă la Casa Muzeelor din cadrul Muzeului Național al Literaturii Române din Iași. Să începem discuția așadar.

Avea reținere față de filozofie și de femeile cu doctorat în filozofie

I. M.: În ce împrejurări l-ați cunoscut pe Emil Brumaru?

N. D.: Cam prin 2008 – 2009 l-am cunoscut, să fi avut 70 de ani. Prima dată m-am întâlnit cu el în Iulius Mall, era acolo o lansare de carte. Pe vremea repectivă lucram la „Timpul” și am mers cu unul dintre colaboratori, Gabriel Cucuteanu, la lansarea respectivă și acolo era și Brumaru, iar atunci domnul Cucuteanu mi-a făcut cunoștință cu domnul Brumaru, care a fost foarte sceptic și aproape m-a respins pentru că Gabriel Cucuteanu i-a zis că sunt doctor în filosofie. Da, îmi dădusem doctoratul în filosofie și asta l-a speriat îngrozitor și s-a comportat așa… destul de rece, aproape că m-a respins. „Lasă-mă Domnului, cum, femeie și doctor în filosofie, prea mult, prea mult.” Deci astfel a început relația cu dumnealui. Apoi ne-am împrietenit greu, pe de o parte îl atrăgeam, pe de altă parte nu se putea obișnui cu condiția mea de „filosof”.

I. M.: De filosof sau de femeie, pentru că știam că el era atras de femei?

N. D.: Nu, de „filosof”, pentru că asta-i, el era atras de femei, dar avea o reținere față de filosofie, pretindea că el nu o înțelege și cumva i se părea ciudat ca o femeie să fie pasionată de asemenea „abstracțiuni”. Totuși, ne întâlneam pe la evenimente culturale, eu mă împrietenisem cu fiica lui foarte mult și cumva a fost „obligat” să se obișnuiască cu prezența mea. Adică, cum o dădea, tot eram prin apropiere. Ulterior, am încercat să-l apropii și de filosofie, spunându-i tot felul de anecdote cu filosofi.

Noaptea îi cădeau cărțile în cap

I. M.: Cum era ca om, era o persoană jovială sau dimpotrivă mai retras?

N. D.: Părea un om ursuz, mereu bosumflat, bombănitor, dar era doar o aparență, pentru că, dincolo de masca asta, era un copil mare, de o inocență și de o duioșie extraordinare. Când ajungeai să te împrietenești cu el, aproape nu-ți venea să crezi că e real, atât de diferit era de toți oamenii pe care îi cunoșteai.

I. M.: Trăia singur?

N. D.: Trăia cu fiica lui. Eu am cunoscut-o în 2008 pe Andreea, se întorsese de curând din Franța. E medic, a lucrat în Belgia și Franța o perioadă și s-a întors în țară pentru a fi cumva mai aproape de tatăl ei, pentru că el trăia singur aici, în Iași. Deci, ultimii 10 – 11 ani i-a trăit împreună cu fiica lui, în apartamentul de pe Cuza Vodă.

I. M.: V-a sprijinit în cariera dvs. literară?

N. D.: Nu, eu scriu literatură de puțină vreme, el m-a cunoscut când mă interesa prea tare filosofia. În schimb, am ținut o rubrică la revista „Viața Românească”, aproape 10 ani, și îi dăruiam lui exemplarul pe care-l primeam lunar prin poștă. I-l dădeam pentru că era un mare colecționar de reviste și de cărți, tot ce era revistă, carte, voia să aibă. Și citea „Cronica ideilor” ca să se uimească probabil: „nu-mi vine a crede, bombănea, că o femeie poate fi atât de atașată de idei”. Avea el un mod de a privi femeia în care ideile n-aveau ce căuta.

I. M.: Ați fost la el acasă, locuia la casă sau la bloc? Avea multe cărți?

N. D.: Stătea la bloc, pe Cuza Vodă, în blocul Plombă, la etajul IV, fiica lui stă și acum acolo. Interiorul era un labirint din cărți, sunt imagini și aici, în muzeu, din dormitorul lui, dar toată casa era practic burdușită cu cărți, într-o dezordine totală. Când se aventura în căutarea uneia anume, sfârșea, cel mai adesea, prin a merge la librărie să și-o cumpere a doua oară. Ca să ajungă la pat, călca de-a dreptul pe cărți, își făcuse drum bătătorit din ele. Noaptea îi mai cădea câte un raft de volume în cap. Se trezea și le așeza înapoi cu o răbdare infinită.

Casa Muzeelor de pe strada Vasile Alecsandri din Iași

Era candid, avea o inocență de copil

I. M.: Putem privi înapoi cu oleacă de umor la amintirile astea. Mai aveți și altele care să ne facă să surâdem în amintirea lui?

N. D.:  știți că toate întâlnirile cu Emil Brumaru erau presărate de duioșie și umor, era un personaj, avea o inocență de copil, era candid, cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit, cu toate că nu se ferea niciodată de cuvinte care în gura oricui altcuiva ar suna vulgar sau de-a dreptul pornografic. Avea un alt mod de a privi intimitatea, senzualitatea. Eu intram ușor în jocurile lui de limbaj, adesea i le provocam chiar, astfel că, până la urmă, s-a gândit că aș fi potrivită de „prima femeie a Sultanului”, cea care îi alege acestuia femeia de fiecare noapte. Venea des la mine în birou, când lucram în televiziune, la o cafea, două, trei, nu degeaba era poreclit „cerșetorul de cafea”. Ne întâlneam uneori și la magazin. Stăteam aproape, ne făceam cumpărăturile din același loc. Cât puneam laptele și fructele în coș, el mă „interoga” despre Giuseppe Ungaretti, a cărui operă poetică o tradusesem integral din italiană, fiindcă nu-i venea să creadă că mai e posibil în zilele noastre ca cineva să se îndrăgostească așa tare de un poet încât să învețe o limbă doar pentru a-l traduce. Voia să știe dacă ce scrisesem în prefață era adevărat. I-am confirmat.

Rezervația de îngeri

I. M.: Am citit și am văzut și aici, la muzeu, „Rezervația de îngeri”. De unde provine acest nume? El spunea că de la Dolhasca, unde a fost medic.

N. D.: Da, Dolhasca, unde a fost medic din ᾿63 până în ᾿75, o numise „rezervația naturală de îngeri”. Ulterior, i-a apărut o carte la Humanitas cu titlul „Rezervația de îngeri”. Numele era legat cumva de lumina acelui loc și felul cum se reflecta aceasta, trecând printre crengile copacilor, pe zidurile caselor. A ținut foarte mult la Dolhasca și, practic, pentru poezia lui, locul acela a fost deosebit de benefic. Primele lui volume, după părerea mea cele mai bune și mai frumoase, sunt scrise acolo. Și mereu vorbea despre Dolhasca ca despre un spațiu sacru.

I. M.: De unde ideea de a organiza aici, la Casa Muzeelor, o cameră intitulată chiar „Rezervația de îngeri”?

N. D.: Emil Brumaru a fost apropiat de Muzeul Național al Literaturii Române Iași și de Festivalul Internațional de Literatură și Traducere Iași – FILIT. Inițiativa acestei săli îi aparține scriitorului Lucian Dan Teodorovici, managerul instituției, care l-a îndrăgit foarte mult. Din 2020, când m-am alăturat echipei muzeului, am inițiat proiecte legate de Emil Brumaru. Anul trecut, în cadrul FILIT, am deschis o expoziție – „Dulapul îndrăgostit”, și am coordonat un volum, „Să fim anonimi ca dovlecii”, în care 45 de prieteni și-au amintit de omul Emil Brumaru.

Rezervația de îngeri cu „dulapul îndrăgostit” de la Casa Muzeelor – Iași

I. M.: Sunt lucruri de la el de acasă, v-ați inspirat din ce ați văzut în casa lui când ați făcut camera asta sau e o concepție originală?

N. D.: Nu, ne-am inspirat, am fost împreună cu artistul vizual Felix Aftene la el acasă. Felix a făcut fotografii, un video și astfel i-a venit ideea de a concepe o metaforă pornind de la dormitorul poetului, un fel de bibliotecă deschisă, cu cărțile deschise la toate paginile lor. Filele de carte au căpătat forma unor îngeri cu aripile desfăcute, de aici „rezervația de îngeri”. Se știe că pentru Emil Brumaru cărțile erau cea mai mare bucurie. El trăia în cărți, trăia printre cărți, pentru cărți, toată viața lui a pivotat în jurul cărților. Doar ele (poate și femeile, dar cum să închizi niște femei într-o sală de muzeu?) puteau fi îngerii lui Emil Brumaru.

De la lirica de debut, la cea licențioasă

I. M.: Ce carte, ce volum de poezii vă vine acum în minte spontan, care vă place cel mai mult?

N. D.: Volumul de debut. Brumaru a debutat în 1970, și de fapt cu două cărți de poezie, dar cel intitulat „Versuri”, pentru care a primit și premiul Uniunii Scriitorilor, e preferatul. Cele mai multe versuri pe care le știu pe dinafară sunt de acolo.

I. M.: Ați menționat limbajul lui oarecum licențios, unii critici îl numesc chiar pornografic. Este aceasta o trăsătură definitorie a scrierilor sale sau cum ați putea caracteriza opera sa?

N. D.: Este o dimensiune a operei lui, dar nu centrală. Pentru poezia lui porno-lirică există „Infernala comedie”, volum ilustrat de artistul Felix Aftene. Farmecul poemelor lui Emil Brumaru, și poate și cheia lor, este în altă parte, în candoarea aceea care-l caracteriza și pe om.

I. M.: Vă vin în minte niște versuri pe care să le puteți reda acum?

N. D.: De când nu mai e, mă obsedează poemul acesta scurt și foarte cunoscut:

„Oare cum se moare?
Așa cum cade o căpșună-n apă,
Și vine-un cerb cu botul lui și-o papă?
Oare cum se moare?”

I. M.: Îl provocați la discuții despre poeziile lui?

N. D.: Nu prea. Era un om timid, dar generos, adică prefera să vorbească despre ce scriai tu, să te încurajeze să scrii.

Era cel mai prezent om în librării

I. M.: Călătorea mult?

N. D.: N-aș zice, stătea mult în Iași. Se ducea la București pentru târgurile mari de carte, Bookfest, primăvara, Gaudeamus, toamna. Pe la festivalurile de literatură, dacă era invitat. Îi plăceau locurile cu cărți și „călătorea”, de fapt, prin librării, zilnic. Dacă voiai să te întâlnești cu Emil Brumaru, nu era nevoie decât să faci un tur al librăriilor, îl descopereai negreșit în una ori alta.

I. M.: Despre medicină mai aducea vorba sau o uitase complet?

N. D.: Doar când povestea despre Dolhasca, printre amintiri se strecura și vreo ispravă a medicului care fusese.

Gara din Dolhasca

Un om de neuitat

I. M.: Ne apropiem de finalul convorbirii noastre și vă mulțumesc pentru întâlnirea acordată. Am observat că ați vorbit cu pasiune despre el.

N. D.: Mi-a fost și mi-a rămas foarte drag. Și mă consider norocoasă că l-am cunoscut și că am apucat să-i spun că-l iubesc pentru ceea ce este, chiar la ultima noastră întâlnire am îndrăznit… Fiindcă unul din cele mai mari neajunsuri mi se pare acela de a nu-l fi cunoscut pe Emil Brumaru. Era unic, dar nu așa cum sunt personalitățile în general, ci altfel de unic. Nu-l pot compara cu nimeni, pentru că nu semăna cu nimeni. Și nu cred că mă înșel, cam asta reiese și din amintirile celor 45 de prieteni care și-au „adunat” gândurile anul trecut pentru volumul „Să fim anonimi ca dovlecii”.

S-a încheiat astfel discuția noastră, iar eu am rămas cu regretul de a nu-l fi cunoscut pe maestru, cu adevărat. Aveam să-l întâlnesc pe Emil Brumaru cu doar câteva zile înainte de a muri, internat fiind pentru un accident vascular cerebral, la spitalul unde lucrez. Pe data de 5 ianuarie 2019 poetul s-a mutat pentru veșnicie în „rezervația de îngeri.”

Publicat în Editorial, Fără categorieRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *