vișan marioara

Revista TIMPUL Italia

@marioaravisanÎnscris din septembrie 2026

Cronologie

  • Cât Eminescu suntem noi E o provocare această întrebare. Pentru că, eu cred cu tărie faptul că Eminescu este Unic, prin definiția creației Sale. Prin profunzimea mesajelor, prin simplitatea cuvintelor în stare să răstoarne teorii întregi despre credință și despre destinul umanității. Despre frumusețea sufletului pur, care trăiește, chiar dacă nu mereu în armonie cu universul, trăește intens, fiecare secundă a existenței, dăruind eternității diamante de Cuvânt, să rămână generațiilor viitoare marturie a adevăratei bogății universale. Cuvântul. Căci ce ne-a lăsat mai de preț Dumnezeu, nouă, oamenilor? Cuvântul. Drept pentru care mă găsesc în imposibilitatea de a delimita granița dintre noi și Eminescu. Dacă încă mai citim, cu emoție, celor ce abia acum înteleg tainele Cuvântului frumos, din Poezia Lui, care de fapt e o întreagă filosofie de viață, înseamnă că Eminescu nu a murit, trăiește în fiecare din noi, cei dispuși sa îl lase moștenire noilor generații, sperând că vor fi, din tinerii viitori Oameni de cultură, câțiva, măcar, îndeajuns de conștienți de acest tezaur Poetic și lingvistic, pe care și ei să îl transmită mai departe, realizând astfel perenitatea filosofiei Eminesciene, spre disperarea celor care vor să îl facă să dispară în neantul uitării. „Eminescu era un om obişnuit, ce-i drept, foarte plăcut şi charismatic, dar om era. Şi era şi foarte discret. Nu era nici «sifiliticul» sau «nebunul», aşa cum de multe ori a fost numit. Nu era nici omul pus pe harţă în versuri şi înnebunit din dragoste, aşa cum îl prezintă eronat unii, dar nici sfânt cum îl vor alţii. Era un om cu defectele, calităţile şi patimile lui”, ne spune în „Adevărul”, Gheorghe Median, un istoric botoşănean care a cercetat, ani la rând, numeroase mărturii ale contemporanilor marelui poet. Istoricul botoşănean Gheorghe Median mai spune că ceea ce impresiona, însă, cu adevărat la poet era vocea sa. „Eminescu avea o voce blândă şi un zâmbet liniştitor. Asta o spun toţi cei care l-au cunoscut. În ciuda tonului de revoltă din poezia sa, era un om foarte blând, care degaja multă căldură în jurul lui. Avea o voce de aur. Cânta foarte frumos. Se ştie puţin despre acest talent al lui Eminescu. Limba română devine în mâna lui o magie foarte ușor de construit şi poetul o foloseşte pentru a exprima gânduri şi viziuni cum nu s-au mai spus vreodată până la el. Marile teme şi motive ale creaţiei eminesciene sunt: timpul, cosmicul, istoria, natura, dragostea. Timpul este tema favorită ce apare aproape în toate poeziile, este tema principală, cred eu, a operei eminesciene, incluzându-se în o supra temă, Cosmogonia. Cosmogonia eminesciană conține multe elemente: infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, zborul intergalactic, haosul, geneza. Eu și cred că nu doar eu, îl percep pe marele poet, în primul rând, ca pe un poet al spaţiului cosmic. Spaţiul este prezentat în mari proiecţii ale genezei, (Scrisoarea I, Rugăciunea unui dac, Luceafărul…), sau prin mulţimea elementelor cosmice (stele, soare, lună, cer, luceferi) care pare că pune amprenta pe întreaga operă. În al doilea rând, Eminescu este un îndrăgostit frenetic de natura terestră, în veşnica rotire a anotimpurilor. Fuziunea om-natură pentru care pledează Eminescu în toate poeziile sale, este un mod de a nega fatalitatea omului ca fiinţă trecătoare. Natura este veşnică şi aspirând prin contemplaţie la o totală contopire cu natura, omul încearcă să găsească o cale spre eternitate. În altă ordine de idei, la Eminescu, cuvântul ,,luceafărul” nu apare scris cu majusculă, niciodată, în poem. Asta pentru că acest cuvânt are doar o funcție nominativă. Denumește o stea în sens cosmic și nu un nume de persoană, chiar dacă are o profundă semnificație simbolică și artisitcă în poem. Numele de Hyperion v-a fi dat de către Demiurgul Creator, dând astfel identitate stelei care în cosmogonia populară românească, reprezintă steaua de dimineață și cea de seară. Închei mica mea disertație, mărturisindu-vă că, pentru mine, Mihai Eminescu este Hyperion, al poeziei românești, care va rămâne etern, ,,nemuritor” în sufletele noastre, dar nu rece, ci hrănindu-ne cu frumusețea cuvîntului bine dăltuit în muntele culturii românești. Pentru mine și sper că pentru încă multe generații de acum încolo, Eminescu este nemuritor. Unic și inegalabil. Deci, cât Eminescu suntem noi? Atat cât vom fi capabili să nu îl lăsăm să moară, a doua oară, prin uitare. Suntem Eminescu, atat timp cât vor exista Cuvinte ca acestea: ,,..Pentru ca intram in zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura iti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gandire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani in Italia, la intoarcere a trebuit sa pun mana pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.” Zoe Dumitrescu Bușulenga.

  • Nu avem dreptul să uităm... Holocaust…nu avem dreptul să uităm În 2005, Adunarea Generală a Naținuilor Unite, la 1 noiembrie, a decis să declare ziua de 27 ianuarie, Ziua Memoriei Holocaustului. A fost aleasă această zi, pentru că în 27 ianuarie 1945, Armata Roșie , a eliberat câmpul de concentrați de la Auschwitz. S-au scris cărți nenumărate despre atrocitățile de acolo.S-au realizat filme, s-au organizat excursii în acel Lagăr al groazei. Și totuși trăim timpuri care ne fac să ne gândim că nu facem îndeajuns pentru a împământeni în mintea celor tineri, care au avut fericirea să nu trăiască acele zile, oroarea, durerea și teribilul sentiment de inutilitate a umanității ce a stăpânit omenirea în acei teribili ani, sentimentul de oroare față de atrocitățile acelor timpuri. Se organizează acte de teribilism, de vandalism, de denigrare a memoriei acelor zile, de tineri care habar nu au ce inseamnă acele atrocități. Sunt puține, persoanele care au supravețuit acelor dramatice timpuri, care sunt mărturii vii, a ceea ce niciodată nu trebuie să se mai întâmple pe această planetă. Mă întreb cu durere în suflet, când nici aceste persoane nu vor mai fi, cine ne va ține trează în suflet, acea perioadă de durere, de suferință? Îmi aduc aminte, cu ani în urmă, în România, era o emisiune care se intitula,,Memorialul Durerii”. Cine își mai amintește azi de acea emisiune? Noi cei ce am trăit momente pe care nu dorim să le trăiască copiii noștri, nu avem dreptul să le lăsăm pradă uitării, să le îngropăm în indiferență. Azi se comemorează toți sacrificații, toți cei care fără nici o vină, au fost transformați în cobai, de medicii de la Auschwitz, unde evrei, polonezi, țigani, europeni, orce mișca în alt mod de cum ordona Hitler, erau masacrați, gazați, chinuiți, răstigniți, pe crucea existenței, o existență care le era interzisă în numele supremației ,,rasei albe”. Azi, noi cei ce încă avem proaspăt în minte Auschwit-ul, avem datoria să facem cunoscute copiilor noștri și copiilor copiilor noștri, că ura rasială, că actele de violență, că toate manifestarile de semitism și de orice natură menită să aducă în prim plan degradul speciei umane, nu face altceva decât să ne distrugă habitatul emoțional, să ne transforme în monștri care își autodistrug planeta. De aceea, inchei acest mic eseu, aducând în prim plan, această zi 27 ianuarie, și invitând tinerii să se informeze, despre ce înseamnă cu adevărat Holocaust, Auschwitz, Shoa și tot ceea ce se poate întâmpla în numele ,,rasei albe”. Este loc sub soare pentru toate culorile pielii, pentru toate religiile, pentru toate naționalitățile. Este timpul în care trebuie să începem să devenim Unul, să ne iubim, respectăm și ajutăm, atunci când e nevoie. Marioara Visan

  • A publicat un articol pe Revista TIMPUL Italia

    “Lumină peste întuneric”, un roman despre războiul din Ucraina, autor Ana Onică

    „Lumină peste întuneric” de Ana Onică Titlul ,, Lumină peste întuneric” al acestui roman, nu lasă dubii că ne găsim în fața unei povești în…

  • A publicat un articol pe Revista TIMPUL Italia

    ,,Lumină peste întuneric” - un roman despre războiul din Ucraina, autor Ana Onică

    „Lumină peste întuneric” de Ana Onică Titlul ,, Lumină peste întuneric” al acestui roman, nu lasă dubii că ne găsim în fața unei povești în…

  • A publicat un articol pe Revista TIMPUL Italia

    Mândră că sunt româncă

    Mândră că sunt româncâ La Torino,la Biblioteca Națională, a avut loc azi, la Auditorium Vivaldi, Simpozionul dedicat Culturii și Istoriei Românești,și în general, Culturii Europene.…

  • A publicat un articol pe Revista TIMPUL Italia

    ,,MĂ CONSIDER UN POET DE TEMPLU, NU DE LABORATOR” -Interviu cu Daniel Corbu

    Am să vă mărturisesc faptul că sunt profund emoționată, că îmi este puțin teamă să mă așez pe locul din care întrebările ar trebui să…

  • A publicat un articol pe Revista TIMPUL Italia

    Spectacolul „Imaginarium” - Classix Festival 2023

    M-am bucurat de o seară magică, specială, unde spectacolul de lumini, proiecții de pictură, muzică și spectatori, au creat o simbioză perfectă a ceea ce…

  • A publicat un articol pe Revista TIMPUL Italia

    Grigore Vieru și misiunea sa christică pentru poporul român.

    Grigore Vieru prin toata creația sa, a înălțat Cuvântul românesc, alaturi de Marele Eminescu, la rang de cea mai importantă moștenire strămoșească, care trebuie ținută…

  • A publicat un articol pe Revista TIMPUL Italia

    Note de lectură...,, La umbra Vesuviului” De Ion Lazăr da Coza

    Câteva cuvinte despre scrisul ce devine viu când îl citești. Atunci când începi un roman te întrebi dacă va merita efortul să îl parcurgi până…

  • Note de lectură...,, La umbra Vezuviului” De Ion Lazăr da Coza Câteva cuvinte despre scrisul ce devine viu când îl citești. Atunci când începi un roman te întrebi dacă va merita efortul să îl parcurgi până la capăt, pentru că așa cum știm timpul are mare preț în viața noastră. Nu că am gândit așa când am pus în bagajul meu pentru vacanță romanul ,,La umbra Vesuviului”al scriitorului și poetului Ioan Lazăr da Coza. Știam că timpul pentru a citi acest spectacol al cuvântului scris e un timp câștigat deoarece am avut fericirea să citesc și un volum de povestiri de același maestru în arta scrisului Ion Lazăr de la Coza. Citind povestirile din volumul ‘’Apusul ingerilor’’, m-a frapat faptul că mă regăseam în fiecare personaj , că îmi însușeam trăirile și părticica de suflet a fiecărui erou principal. Scrise într-o manieră absolut superbă, povestirile domnului Lazăr da Coza îți aduc în minte evenimente ce au marcat viața satului românesc. Uneori cu un final trist, alteori lăsându-ți un gol în stomac și posibilitatea interpretării finalului într-o manieră personală. M-au copleșit povestirile ca niște aduceri aminte a unor fapte la care într-un fel sau altul am fost martoră. Atât de profund e stilul epic al scriitorului că după ce ai citit și ultimul cuvânt, închizi cartea și rămâi în minte cu întrebarea: Cum de am uitat toate acestea? Norocul meu , al cititorului e că am cunoscut fie și virtual un mare talent scriitoricesc Ion Lazăr da Coza ce prin superbele scrieri ale domniei sale ne aduce aminte că viața nu e doar o fabrică de iluzii. Că realitatea uneori bate filmul . Și fiindcă am folosit o expresie atât de uzitată ‘’realitatea bate filmul’’ revin la prima propoziție a acestei umile incursiuni în pagini de suflet ale omului de litere Ion Lazăr da Coza și anume romanul La umbra Vezuviului. Când l-am pus în bagajul pentru vacanță am gândit așa: am doar două zile în care nu voi coborî pe uscat deci sper să reușesc să-l termin, are 270 de pagini, nu îmi iau altă carte. Trebuie să va mărturisesc faptul că am greșit aprecierea timpului pentru lectura acestui roman. L-am început într-o dimineață la ora 8 și până la 1 noaptea nu m-am ridicat din fotoliu decât câteva momente . Scris într-o factură elevată, cu aprofundate cunoștințe despre perioada romană din timpul catastrofei din Pompei, cu foarte multe detalii ale scenelor importante cele de luptă ale gladiatorilor, cele de predică religioasă ale Saphirei, citind ți se desfășoară înaintea ochilor un film gen Spartacus, cu intrigi și descrieri demne de cel mai bun regizor. Am înțeles, sorbind cu nesaț fiecare cuvânt , am înțeles spuneam, un lucru. Tindem să judecăm oamenii după aparențe, după învelișul exterior, după ceea ce se vede așa la o primă impresie. Romanul lui Ion Lazăr da Coza m-a învățat că viața are o conotație de veșnicie ce uneori e doar o secundă în plus sau în minus pentru a o pierde. Tot eșafodajul construit de Saphira pentru a aduce liniștea în sufletul celor ce erau importanți pentru ea, într-o secundă de răzvrătire a Vezuviului, s-a prăbușit, transformandu-se în cenușă. Teodoros reprezintă exemplul de puritate și frumusețe sufletească o intrinsecă figură a perfecțiunii interioare doar că transpus într-un înveliș ce privit îți crează o reacție diversă de ceea ce ar trebui să fie. Teodorus e iubirea, forța interioară, inteligența hotărârea și determinarea acelei epoci când viața aproape nu avea valoare. Saphira a reușit să salveze acel suflet imaculat așezat din nefericire într-un trup nu foarte frumos, dăruindu-și toată existența efortului de a ascunde spița nobilă a lui Teodorus dar în același timp de a oferi o viață mai ușoară fiului ei natural. Finalul acestui fascicol de istorie atât de frumos redat de Ion Lazăr da Coza te surprinde într-o manieră de neconceput. Suspansul te prinde în mrejele lui și te face să citești cu înfrigurare pagină după pagină să fii părtaș la tot ce se întâmplă. Mi-am permis să scriu câteva cuvinte în modul meu, cuvinte sărace care nu reușesc să redea toata splendoarea scrisului acestui magician al cuvântului numit Ion Lazăr da Coza. Așa cum scria superba sa soție Vasilisia Lazăr da Coza ‘’ poezia ta este vie’’, închei spunând romanul tău Ion, este viu’’.

Cronologie - vișan marioara - Portal Revista TIMPUL