Mona Ichim – endorfine și culori artificiale vii

Eugène Sue, astăzi văzut ca un scriitor minor și nu pe nedrept, în romanul „Misterele Parisului” – ce avea să dezvolte o adevărată modă literară cu o rapiditate incredibilă – chiar de la începutul acțiunii descrie un personaj interesant: „Albinosul”, zis și „Cuțitarul”. Fostul pușcăriaș eliberat, „rebegit iarna, prăjit vara”, într-o noapte ploioasă și rece de decembrie a anului 1838, primește o lecție de bătaie stradală, în monedă de pumni, de la un necunoscut, care surprinzător îl invită ulterior să se împace la o cină. Întrebat fiind ce i-ar plăcea să mănânce, el spune că ceva ce e pentru toate gusturile: arlequin. Încântat că a făcut cea mai bună alegere, mânca cu poftă o mâncare alcătuită din rămășițele altor feluri puse toate laolaltă. „Mulțumește toate gusturile, pentru cei ce se înfruptă ca și pentru cei ce postesc, pentru cei cărora le plac dulciurile, ca și cei pentru care prețuiesc piperul… Picioare de pasăre, cozi de pește, oase de costiță, coji de pateuri, plevușcă prăjită, brânză, legume, capete de becațe, pesmeți și salată”, striga cu gura plină[1].

Mutatis mutandis, contemporaneitatea artistică se prezintă ca un arlequin înveșmântat în  culori pestrițe. Dacă la sfârșitul secolului XIX, modernitatea însemna frondă artistică, aflarea inovației cu orice preț, șoc și controverse, mai târziu, după 1960, postmodernitatea acceptă toate, nu le mai judecă, se folosește nonșalant de orice idee, fie clasică, fie avangardistă.

Avangarda artistică a secolului trecut renunțase la descrierea naturalistă pictând în schimb tablouri care să accentueze trăirile interioare ale artiștilor. Se privilegiază culoarea și exprimarea emoțiilor în locul reprezentării fidele.

La Salonul de toamnă din 1905 de la Paris, șocul vizual în fața tablourilor foviste, psihedelice, cu un efect de ansamblu precum un șoc electric pentru ochi[2], îl determină pe Louis Vauxcelles, critic de artă cu păreri conservatoare, să exclame despre tablourile de pe simeze că sunt făcute de Les Fauves (sălbatici).

Culorile stridente, aplicate direct din tub, iritau retina. Nimeni nu mai pictase ca niște bomboane, cu niște personaje schițate fantezist[3]. Cu toate acestea, fovismul place și astăzi, pentru că „culorile artificiale vii” apasă, nu se știe cum, centrii endorfinici ai creierului.[4]

          Expoziția ”Trupuri de umbre, suflete de lumină” a artistei Mona Ichim, intenționat sau nu, este plină de culoare.

Foto 1.

Deschisă sâmbătă, 5 iulie 2025, în holul mare de la Casa Armatei din Copou, prin grija și ospitalitatea gazdei, comandantul colonel Benone Tiron, a beneficiat la vernisajul de la ora 17.00 de o generoasă audiență. Deși este prima manifestare publică a Monei Ichim, artista reușește să trezească interesul fiind în mod evident în siajul avangardei artistice a secolului XX. Alături de fovism se poate desluși și o tendință spre expresionism, chiar dacă unele tablouri, aproape monocrome, nu transmit șocul unei existențe fără sens, golite de conținut ontologic, cu pierderea reperelor axiologice (vezi Edvard Munch, Țipătul sau nuvela Metamorfoza, a lui Franz Kafka).

Foto 2

De asemenea, parte dintre lucrări pot fi asimilate stilistic cu mișcarea artistică a abstracționiștilor, cel mai probabil cu perioada Blue rider a lui Kandinsky.

Foto 3

Fără a avea studii de specialitate, Mona Ichim reușește să ne determine să reflectăm asupra condiției operei de artă în contextul unei „pizza vizuale”[5]. Privindu-i tablourile , înțelegem mai bine definiția operei de artă enunțată de Roger Pouivet, anume că este „o substanță artefactuală a cărei funcționare estetică îi determină natura specifică”[6]. Adică, există obiecte naturale, precum o stâncă, un peisaj, o peșteră etc., dar care nu pot fi opere de artă pentru că le lipsește intervenția deliberată a artistului. Apoi, se află în expoziții, ca aceasta de care vorbim, artefacte, lucrări realizate tocmai pentru a fi expuse și vernisate, iar dintre acestea unele pot fi capodopere. Nu știm cum evoluează gustul publicului (nu gusturile!), cert este că însuși Nicholas Serota, fostul director al Muzeului Tate, respectat pe plan internațional, spunea că arta contemporană devine intimidantă.[7]

Poate peste ani se va vorbi mai consistent despre lucrările Monei Ichim. Un lucru este important: chiar dacă unii critici sau curatori vor avea perspective diferite, poate nu toate măgulitoare, știm că pentru un artist sunt lucruri mai rele decât a fi vorbit de rău, anume să nu fii vorbit deloc.[8]

Beneficiind de o eficientă promovare din partea curatoarelor Petruța Luchian și Corina Melinte, artista Mona Ichim debutează cu o impresionantă susținere nu doar emoțională, ci mai ales profesională, având alături specialiști și oameni dedicați.

Într-o corespondență de prin anii de început ai secolului trecut, înainte de Primul Război Mondial, un poet minor din Banat scria celui mai mare poet german de secol XX, Rainer Maria Rilke, cerând o opinie de specialist în privința unui volumaș de poezii, recent tipărit. Răspunsul lui Rilke este valabil și azi pentru oricare dintre noi: „Simți că dacă ai renunța la ce faci te-ai sufoca?”

Simon Blackburn spunea undeva că există două categorii de oameni, relativiștii și absolutiștii. Plecând de la dialogul „Theaitetos” al lui Platon, relativiștii sunt cei care rămân fideli sofistului Protagoras: „omul e măsura tuturor lucrurilor”. În știință nu poate fi adevărat, ne asigură Socrate vorbind de necesitatea  conceptului episteme, dar în artă opinia artistului domină orice normă sau canon.          

Dragă Mona Ichim, mutatis mutandis, închei spunând ca la Filosofie: „Sapere aude!”

[1] Eugène Sue, Misterele Parisului, vol. I, traducere de I. Peltz, prefață de Mircea Anghelescu, Editura pentru literatură, București, 1968, p. 20 – 21.

[2] Will Gompertz, O istorie a artei moderne, traducere de Daniela Magiaru, Editura Polirom, Iași, 2014, p. 98.

[3] Ibidem, p. 101.

[4] Steven Pinker, Cum funcționează mintea, traducere Radu Trif, Editura Allfa, București, 2009, p. 599.

[5] Ibidem, p. 599.

[6] Roger Pouivet, „Ce este o operă de artă?”, Fundație Academice AXIS , Iași, p. 75.

[7] William Gompertz, op.cit., p. 18.

[8] Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, traducere și note de Magda Teodorescu, Polirom, Iași, 2012, p. 10.