Năluca

La un moment dat, înmormântatul domn G. a văzut cum o femeie a venit și s-a așezat pe banca de lângă mormânt. Nu era lângă mormântul lui, era lângă un mormânt vecin, femeia era de vreo 37 ani…  venea probabil la mormântul soțului ei… sau cine mai știe al cui… culmea era că acea femeie era foarte atrăgătoare și avea o rochie deasupra genunchiului, vai și cât de gingașe erau acele picioare (cu siguranță fuseseră și mai gingașe, câțiva ani în urmă – dar despre ce ani putem noi să mai vorbim aici în mormânt?)… dl. G. văzuse deja multe înmormântări care avuseseră loc în acel cimitir în care se află scheletul lui (căci el era deja schelet, carnea îi putrezise complet cu mult timp în urmă), tot alaiul popilor, rudele mortului, sicriul, cum era pus în groapă sicriul, îl făceau să se gândească că și sicriul lui fusese pus la fel sau într-un mod similar, nu era mare diferența între sicriul ăla și sicriul lui, nu era mare diferența între trupul acela mort și trupul lui cândva mort, adică când fusese îngropat definitiv… și trupul lui a fost împuiat cu acel formol medicinal și restul…  asta e viață, adică așa începe moarte, pentru mulți dintre noi, oamenii, cândva aparent vii, morți cu adevărat dintotdeauna, pentru totdeauna.

Într-o zi oarecum mai însorită, mai strălucită (să fim mai exacți căci e bine să fim mai preciși acum când suntem în cimitir, când suntem în mormânt, în propriul nostru mormânt), mintea (sufletul) dlui G. a ieșit din propriul mormânt (bine că nu era al altcuiva, nu? doar nu îl plagiase nimeni în mormânt… acum doar el plagiase pe alții, pe cei morți înaintea lui, schelete neumblătoare care se aflau în vecinătatea lui de ceva timp, în acel cimitir aproape abandonat – să fim mai exacți, cimitirul nu era deloc abandonat, doar G. fusese abandonat, atât în viață, cât și în moarte, dar ce să facem, ce putem să mai facem? suntem și noi oameni, nu? că om fi morți, că om fi vii (măcar apparent, nu?), ce mai conta, acolo în cimitir…), mintea lui G. s-a ridicat cumva deasupra trupului lui înghesuit în sicriul ăla strâmtorat, mai apoi sufletul cel imaterial s-a strecurat, precum o furnică prin pământul care acoperea sicriul lui (nu al altcuiva) în care se odihnea, cică, chiar trupul lui (nici măcar nu mai putem spune că era trup vlăguit, căci vorbim aici de unul putrezit) și s-a ridicat deasupra pământului care acoperea sicriul lui putrezit și asta. chiar așa, am putea spune, ochii dlui G. deja puteau să mijească deasupra pământului mormântului în care fusese depus trupul lui. ei bine, acești ochi mijând au întrezărit (nu ca prin ceață, dar cumva asemănător) o femeie cam la 35-6 ani plasată pe o banca de lemn aflată lângă un mormânt vecin de mormântul în care înmormântat dl. G., dar să nu o mai lungim, femeia era înalta și subțire, picioarele ei lungi erau atât de fragile încât nu știu ce să zic, rochia se termină chiar sub genunchi, când s-a așezat pe o bancă, rochia s-a ridicat deasupra genunchiului (și acesta stingher – să recunoaștem, amândoi genunchii erau stingheri ca și ochii aceia deplin stingeri), din instinct, doar din instinct căci nu era nimeni prin preajmă, ea a încercat să își tragă rochia peste genunchi, nu prea avea cum să o tragă atât de jos cât ar fi vrut ea, a insistat dar tot degeaba… în fine, bine măcar rochia era doar 2-3 cm deasupra genunchiului, nu mai sus… ochii femeii nu era triști sau rătăciți, nici mirați, nu se simțea cu adevărat vreo remușcare… ochii erau mai degrabă stingeri, nu din cauza că ea se află în cimitir poate lângă mormântul iubitului ei (G nu avea cum să știe motivul exact al prezenței femeii acolo, în cimitir, pe acea bancă) și, totuși, dl. nostru, acolo în propriul lui mormânt, de fapt chiar deasupra propriului mormânt, încerca să înțeleagă, din privirea femeii, de ce ochii ei erau stingheri… atât de stingheri… dar, nu după mult timp, deși G. nu avea cum să știe cât timp trecuse de când el se tot uita la acea femeie stingheră, a apărut o altă femeie și această pe deplin frumoasă, poate chiar mai frumoasă decât cealaltă, dar acesta era cu siguranță mai tânăra decât cea care era deja așezată pe acea bancă însingurată… tânăra s-a apropiat și s-a așezat pe banca plasată lângă acel mormânt (stingher și acesta)… însă, nesurprinsă complet de apariția tinerii, femeia cu ochii stingheri a încercat să nu se uite la figura acelei tinere care se așezase pe bancă lângă ea, chiar foarte aproape de ea, aproape că trupurile alea două erau lipite, deși nu erau lipite, chiar se putea strecura un staniol argintiu între acele două trupuri atât de delicate… însă, în acei ochii stingheri se putea vedea un fel de vinovăție, doar că această vinovăție nu era împărtășită și de ceilalți doi ochi apăruți pe nepusă masă acolo lângă acel mormânt…. era să uit, mormântul lângă care se așezaseră cele două femei frumoase părea să fie destul de proaspăt, pământul se uscase, nu complet, părea că fusese răscolit doar cu câteva zile înainte când o persoană fusese înmormântată acolo… oare cine fusese acea persoană, se întreba dl. G., după ce s-a așezat pe bancă, tânăra s-a rezemat și ea de spătarul băncii, amândouă priveau înainte, nici una nu se uită la cealaltă, doar că cea mai în vârstă părea copleșită de aerul din cimitir… tânăra respingea intenționat acea stare dată de prezența scheletelor plasate sub pământul mormintelor cimitirului… era liniște, era senin, era după-amiază… undeva, în depărtarea se auzeau, în surdină, zgomotele făcute de motoarele mașinilor, când și când se auzea cât un greier (o insect, care ar fi fost și asta, ce mai conta…), la un moment dat, tânăra și-a pus mâna pe genunchiul femeii, imediat femeia și-a retras genunchiul (ca și cum ar fi fost o reacție de sperietură), mâna tinerii a căzut pe banca și chiar acolo a rămas, tânăra nu știa ce să mai facă, dl. G. credea că era derutată, ochii stingheri ai  femeii nu erau speriați, dar stinghereala aia de la început devenise cumva mai abruptă, mai brutală, femeia părea derajată de prezența acelei tinere atrăgătoare acolo lângă ea, aproape de ea, prea aproape de ea, dl. G. avea senzația că femeia încerca cumva să se îndepărteze de acea tânără (deși femeia nu făcea nici o mișcare pe acea banca de lemn)… tânăra a strâns palma ei uitată pe acea banca… parcă tânăra ar fi oftat (deși nu oftase, doar și-a strâns palmă uitată pe banca din cimitir), ochii tinerii păreau să fie resemnați deși încă se mai putea vedea acolo o mică speranță, o mica licărire…. nu, nu licărire, nu sclipire – nici vorba de așa ceva în acele clipe derutante – era ca un sentiment de supraviețuire ingroașat de evoluția speciei, era ca și cum nu era nimic de ales, nici tânăra, nici femeia, amândouă frumoase, amândouă având ochi speciali de frumoși, stingheri la femeie, mai degrabă neajutorați la tânără, deși aceasta părea să fie (sau măcar voia sa dea impresia, măcar la suprafață) sigură pe sine, dar se simțea, undeva în străfundul ei, că nu era deloc sigură, acea aparență siguranță fusese clădită pe o tremurare încă ne-exprimată, ne-scoasă în evidență (partea a treia, Passacaglia – concertul pentru vioara al lui Șostacovici… ăla opus 77, mai lipsea din această scenă, nu? vreau să mă dau mare, de fapt se potriva mai bine Bach, vioara nr 1, asta e realitatea), oricum tânăra începuse să își piardă răbdare și trecuseră doar două minute (cel puțin așa gândea G., dar cine știe cât timp trecuse de vreme ce dl. G. percepea timpul complet diferit față de cele două femei, tinere amândouă, deși una era cu siguranță mai tânără decât cealaltă – nu părea să fie o mare diferența de vârstă între cele două femei aflate pe acea bancă, lângă acel mormânt cu pământ proaspăt răscolit, dar era cu siguranță o diferența de vârstă între ele)… și apoi, liniștea aia înmormântală a acoperit totul – mormântul ălălalt fusese ocupat de ceva zile), liniștea a înconjurat banca, a împresurat cimitirul, și chiar ce mai era pe lângâ… nici acel greier stingher nu se mai auzea, nici vântul nu bătea, cel mult o adiere, poate două, nici lumina nu făcea vreun zgomot (a fost clar dintotdeauna că lumina nu face zgomot), nici întunericul se mai agita, nici măcar respirația vreunei femei nu se mai auzea… parcă încercau, cel puțin cea mai în vârstă, să nu mai respire, de ce oare? doar mortul nu mai avea nevoie de aer… nici de lumina, mortul (de ce mort și nu moartă?) era acoperit de pământ, mortul nu simțea greutatea acelui pământ care îi acoperise pieptul, trupul în trecut… în final, femeia mai în vârstă: “noi l-am ucis”, cea tânără a replicat “s-a sinucis, nu noi l-am omorât”, până și liniștea părea abătută de aceste două replici aproape instantanee, dar liniștea s-a reinstalat peste acel mormânt, peste cimitir, nu se mai auzeau nici sirenele salvărilor, nici a militiei, și uite așa, liniștea s-a strecurat, ca o furnică, și în pământ, în mormântul ăla uitat de Dumnezeu.

“Bum, Bum, Bum”, trei bătăi cu pumnul în ușă m-au trezit din somn. în urechi aveam dopuri de ceară, dar am auzit clar cum cineva a bătut cu pumnul în ușă. era în plină noapte (cum adică “plină”?), cele trei bătăi m-au trezit din somn, nu eram speriat, era ca și cum așteptam acest fapt de ceva vreme, mi-am scos dopul din urechea dreapta (era mai aproape de direcția din care venea zgomotul de la ușa) și am așteptat să mai aud încă o dată acele bătăi (poate tot trei) în ușă… eram iarăși precum Șostakovici care își pusese geamantanul cu lucruri necesare în pușcărie la ușa apartamentului lui așteptând să fie arestat de KGB în timpul dictaturii lui Stalin (nu a lui Cheney/G. H: W: Bush, nu a lui Biden, nu a lui Trump)… dar nu s-a mai nimic, tot acolo a  rămas, tot în mormânt abandonat, așa că am continuat să scriu. acolo unde eram de ceva vreme.

Într-un târziu, femeia s-a ridicat de pe banca și a plecat. banca aia a rămas pustie, părea o bancă abandonată, deși cred că exagerez puțin: pe bancă rămăsese o frunză palidă, nu uscată pe deplin, începuse să se îngălbenească, avea cumva paloarea morții azvârlită peste ea, era totuși încă verde, părea încă vie, deși știm cu toți că era moartă (doar era acolo pe banca, nu mai era parte a viului copacului (copacul vieții lui Leonardo) plasat lângă acea bancă misterioasă), poate că celulele frunzei așteptau să îmbrățișeze moartea sau moartea să le îmbrățișeze – deși știm, de mult timp, moartea nici măcar nu are cum să existe – oricum, frunza aia uitată pe bancă exista, încă exista, nu pentru mult timp, celulele frunzei nu erau triste, din păcate (sau din fericire), ele nu știau ce e aia tristețe, poate că erau resemnate, chiar dacă nu știau ce e aia resemnare, nu voiau să știe ce e aia resemnare pe acea bancă uitată… cu siguranță însă simțeau că le venise cumva sfârșitul. în final, totul era bine măcar apparent: frunza aia, ca și altele, urmau să mă învelească pe mine, chiar pe mine, nu pe altcineva, ca mai apoi să mă încălzească, să îmi creeze, mie însumi, un culcuș chiar acolo în mormânt, să îmi aranjeze odihna in acel loc veșnic, frunza aia ca și multe altele  urmau să mă acopere precum paloarea morții așternută de ceva vreme peste figura mea, da, da, frunză aia va fi partenera mea, va fi partenara morții mele, vom fi împreună forever.

Ah, iarăși era să uit să îmi pun dopurile în urechi să nu mă deranjeze zgomotul făcut de mafia popilor care trebăluiau prin cimitir ca să stoarcă bani cu nemiluita de la rudele morților… da, stiu, doar pentru martiri, niciodată nu a fost vreun astfel de circ atât de urât mirositor, zgomotos și cum mai vreți voi, vietăților. vai de capul vostru.

erau oameni și oameni, toți erau pe dinlături, unul nu mișca în front. erau morți. toți.

să fie Panta Rhei (nu aud vreau să mai aud de ăla unic și static). să fie Petrecere, să fie Viață, să fie Mișcare, să fie REVOLUȚIE.

Înmărmurit.