Nimic nu-i mai întristător decât acest nimic înconjurător

Pe la finele lui 2020, un an paradoxal de bogat din punct de vedere literar, cu debuturi curajoase și titluri excelente din partea scriitorilor consacrați, editura Polirom anunța apariția deloc sfioasă a unui pictoroman, Mustața lui Dali și alte culori (Polirom, 2020), o lucrare hibrid întocmită de talentatul artist vizual Felix Aftene și (prea bine) cunoscutul prozator Lucian Dan Teodorovici. Cum a fost această colaborare posibilă? Prin ce mecanism a fost ea pusă în funcțiune? Cam asta s-au întrebat, printre altele, atât cititorii, cât și admiratorii artei plastice în momentul lansării volumului. Răspunsul comun pe care cei doi autori l-au schițat de-a lungul interviurilor și la care înșiși cititorii ajung parcurgând cartea este arta. În mod firesc, arta este cea care aduce artiștii laolaltă, singura capabilă să se recreeze la nesfârșit, mereu altfel.

Compozițional, volumul cuprinde șaisprezece povestiri, construite pe marginea a șaisprezece tablouri ce au în centru aceeași figură, a artistului. Practic, literatura a trebuit să se muleze după pictură, tandemul lor nefiind nici pe departe o noutate. Simbioza celor două a fost dintotdeauna una fructuoasă, dinamică, pictorii și scriitorii sincronizându-și adesea mișcările de-a lungul istoriei. De pildă, și Mario Vargas Llosa așază la începutul anumitor capitole din Elogiu mamei vitrege (apărută în colecția Raftul Denisei de la editura Humanitas) picturi celebre, în jurul cărora își va (re)crea, după bunul plac, propriile lumi.

Provocări & surprize

Pentru cititorii fideli, adevărata surpriză a fost reprezentată, mai curând, de postura insolită în care s-a aflat Teodorovici. Asta deoarece aproape toate scrierile lui de dinainte (nesocotind, desigur, ficțiunea istorică Matei Brunul) îl situează în zona realismului, exploatând, de cele mai multe ori, ruralul, socialul comunist și postcomunist, zone care nu prevestesc o asemenea răsturnare de situație. Cu toate acestea, ce a reușit să creeze în Mustața lui Dali și alte culori e de-a dreptul onorabil, el confirmându-și, încă o dată, talentul de prozator veritabil. Încă de la început, vocea, cea care leagă atent cele șaisprezece povestiri, dă naștere unei stranii senzații de déjà-vu. Teodorovici e și nu e acolo în același timp. Abia după primele câteva capitole ceața se estompează și putem afirma, cu mâna pe inimă, că-l regăsim pe parcursul paragrafelor. Stilul capătă contur. Ludicul și ironia (neagresive, după cum afirmă și Bogdan Crețu în prefața cărții), atât de specifice lui, își fac loc timid. Atitudinea regizorală care-l consacră (și care l-a consacrat mereu, dovadă fiind activitatea productivă din zona teatrului) e prezentă și ea, în egală măsură. Toate mărcile își fac, încet-încet, simțită prezența.

Artistul în lume

Filonul comun celor șaisprezece texte se referă la relația personajului central, a artistului, cu lumea ce-l înconjoară. Lumea ca realitate actuală povestirii, mai mult sau mai puțin recognoscibilă, dar mai ales lumea în raport cu arta ca atare. Teodorovici nu se sfiește să numească nu o dată funcțiile artei, pe care o vede ca pe-un element vital, fără de care ecosisteme întregi s-ar prăbuși în mod crunt și inevitabil. În același timp, mizând pe mimesis, el personifică vietățile ce însoțesc artistul în unele tablouri, punctând probleme (sociale, ideologice, filosofice) dintre cele mai percutante. De pildă, corbul ateu din al treilea capitol spune la un moment dat: „-Cum să cred în Dumnezeu, a croncănit suav pasărea după ce și-a recâștigat echilibrul, de vreme ce nu l-am văzut niciodată? Chiar tu ai spus: nimeni nu e mai aproape de cer decât mine. Poate doar vulturul-pleșuv sur…(…) – Dar Dumnezeu? Care ar fi rostul lui Dumnezeu, dacă ar exista? Căci dincolo de el n-ar mai fi nimic. Dumnezeu n-ar mai avea un Dumnezeu al lui, ca să își justifice astfel existența, nu-i așa? Cu alte cuvinte, tu-mi spui că, dacă noi avem un rost, iar pe ăsta ți-l dă tocmai Dumnezeu, atunci Dumnezeu însuși există fără nici un rost, doar așa, de dragul de a exista. Fără început și fără sfârșit, ocupând degeaba un loc în timp și spațiu…”. În capitolul imediat următor, artistul îi dă ochii lui fluturelui, care s-a săturat de o unică perspectivă asupra vieții și care, dintr-o-dată, începe să observe și să se oprească asupra unor lucruri și oameni noi: „Iar în orașe și sate, fluturele nu a mai văzut doar case și blocuri, ca până acum, ci a văzut și un bătrân stând pe prispă și fumându-și pipa, și un adolescent dereticând cu aspiratorul Rowenta Compact Power Cyclonic, în așteptarea emoționantă a iubitei sale, care venea să-i cunoască părinții (…) Multe, tare multe lucruri pe care nu le văzuse nicicând a văzut acum fluturele datorită ochiului artistului”.

Așadar, dincolo de importanța experimentală a pictoromanului, se dezvoltă, în egală măsură, și o veritabilă componentă a importanței artei în lume, a puterii ce se află în mâna artiștilor, precum și a frumuseții de dincolo de aparențe. Felix Aftene și Lucian Dan Teodorovici au reușit să creeze împreună un tablou superb.

Publicat în PrintRecomandat0 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *