„Pentru mine, toate rolurile primite sunt importante. Poate să sune clișeic, dar eu, în sinea mea, îmi spun că nu am voie să pun piciorul pe scândură fără să nu mă implic cu totul” (Robert Vladu)

Vorbește-ne despre tine, cine ești tu?
Mă numesc Robert, am 24 de ani (deocamdată). Sunt actor la Teatrul Dramatic „Ion. D. Sîrbu” Petroșani. Colaborez cu Teatrul Național Craiova și Teatrul de Artă Deva. În timpul liber, scriu muzică, poezie, piese de teatru, cânt blues și cred că intru și în categoria cinefililor. Îmi plac întâlnirile cu oameni valoroși, care mă pot învăța cum să evoluez.

Cum a fost copilaria ta și când ai simțit că-ți dorești cu adevarat să îmbrățișezi o carieră artistică?
Am fost crescut de bunici și de mătușa mea. Am fost un copil răsfățat, chiar dacă nu fac parte dintr-o familie bogată, ca să o numesc așa. Mătușa mă plimba peste tot, ieșea să se joace cu mine. Este o fire boemă, făcea poze și filma orice, călătorea mult și mai ales, dar mai ales, mergea la spectacole de teatru, operă și la Filarmonică. Îmi aduc aminte perfect. Aveam 6 ani și am mers cu ea la Operă. Se juca Tosca. Tot spectacolul am rămas stupefiat, mut de uimire. Nu-mi venea să cred ce văd, ce aud: totul părea un basm, țesut din lumini, culori, dans, muzică. Acolo era Dumnezeu! De atunci și până acum, scena rămâne locul meu de întâlnire cu Dumnezeu, cu ceea ce știu că nu pot curpinde sau cunoaște îndeajuns, dar de care am atâta nevoie.

Care este cel mai important sfat pe care l-ai primit în cariera ta și cine ți l-a oferit?
Ar fi unele care mi-au rămas în suflet. Unul dintre ele vine de la doamna actriță Tamara Popescu: Scena e făcută pentru tine, te așteaptă să o iubești de fiecare dată, e atât de frumoasă, nu o lăsa să te aștepte. Ar mai fi și cel de la Sorin Leoveanu – În viață și pe scenă să nu fii niciodată alb-negru. Iar de la Claudiu Bleonț am rămas cu următorul îndemn: Vânează-te permanent!

Cum arată o zi din viața actorului Robert Vladu?
Repetiția începe la 10 sau 11, se termină pe la 14, pauză câteva ore și apoi reîncepe de la ora 18; lucrăm până când considerăm că „am mai obținut” ceva la scenă. Într-o zi fără repetiții și spectacole, am o viață obișnuită: merg la cumpărături, privesc un film, cânt blues, ies la o bere. Not big deal. Îmi place să merg la festivaluri, seri literare, karaoke, lansări de cărți, seri de jam session, open mic etc.

Care este cel mai mare obstacol pe care l-ai întâmpinat în cariera de actor și cum l-ai depășit?
Am mari emoții. Simt uneori că o să leșin. Dar după câteva momente pe scenă, totul se așează, se relaxează în mine – cumva, mă reechilibrez. Apoi, savurez întreg spectacolul.

Care este cel mai important rol pe care l-ai jucat și de ce a căpătat această valoare? Ce îl face special, în comparație cu altele?
Pentru mine, toate rolurile primite sunt importante. Poate să sune clișeic, dar eu, în sinea mea, îmi spun că nu am voie să pun piciorul pe scândură fără să nu mă implic cu totul. Mi-am stabilit destul de ferm aceste principii. Nu îmi voi bate niciodată joc de mine și cu atât mai mult de meseria mea. Se spune că poate fi o brățară de aur, așa că intenționez să-i păstrez valoarea.

Ai interpretat vreodată un personaj negativ? Poate fi considerat o provocare un astfel de rol? Cum ți-l însușești?
Din fericire sau din păcate, am avut multe interacțiuni cu oamenii din această categorie – mă refer la cei care reprezintă „sursa de inspirație” pentru personajele negative. Le păstrez în memorie intonația, ticurile, anumite gesturi; pentru mine nu sunt atât de greu de imitat, dar de multe ori, nu reușesc să îi înțeleg. Viața te poate înrăi, dar e alegerea ta dacă vrei s-o lași să te distrugă.

Care este cel mai important lucru pe care l-ai învățat, până acum?
Pentru mine, este deosebit de important să rămâi un om umil și modest, indiferent de factorii financiari și sociali de care beneficiezi. Asta am învățat de la oamenii de succes pe care i-am întâlnit, alături de care am jucat pe scenă sau m-am aflat pe un platou de filmare. Acel „succes” este omenia, căldura sufletului lor, pasiunea încă tânără pentru tot ceea ce fac. Indiferent cât de cunoscuți sau „obscuri” sunt acei artiști, ceea ce îi propulsează ține de faptul că niciodată nu au uitat de unde au plecat. Actoria e un domeniu care te poate fura, îți vinde miraje, te face să crezi foarte ușor că ești un semi-zeu. Asta te poate ucide, mai ales ca om; artistul rămâne într-un plan secund. Înainte de a fi actor, sunt un om. Suntem oameni.

Ce ne poți spune despre prima ta apariție pe scena unui teatru?
Înainte să termin anul I, am fost chemat împreună cu colegii mei la teatru, pentru o probă de casting. Știu că acolo i-am întâlnit pe domnul regizor și director de teatru Mihai Măniuțiu și pe cunoscuta coregrafă Andrea Gavriliu. Înainte să înceapă castingul, ni s-a spus că repetițiile vor fi pe tot parcursul verii, iar premiera va avea loc în toamnă; am fost preveniți că nu va fi deloc un spectacol ușor de realizat, deoarece va implica și coregrafii care mai de care mai complexe. Ni s-a pus un fundal muzical și, sincer, țin minte că m-am scălâmbăiat cât am putut de bine, ca să fiu luat în considerare. Deși iubeam și încă iubesc dansul, în momentul ăla, emoțiile și-au spus cuvântul și mi-a ieșit pe cât de bine mă așteptam. La sfârșit, spre uimirea mea, am fost ales și a urmat o perioadă nouă pentru mine, care mi-a deschis porțile către alte colaborări frumoase. Așa am putut să cunosc trupa teatrului, oamenii de la tehnic, să fiu pe scenă și să vorbesc – fie și pentru câteva secunde – cu Claudiu Bleonț, care juca rolul principal. De mulți alți actori mari și talentați ai Naționalului craiovean nici nu mai spun. În toamnă, apăruse posterul spectacolului… numele meu se afla alături de alte 30, unele deja consacrate. Nu-mi venea să cred! De atunci, am prins mult mai multă încredere în mine, mi-am dat seama că se poate și că vreau mai mult de la fiecare reprezentație.

Pe lângă colaborarile cu regizori romani, ai avut ocazia să lucrezi și cu regizori străini? Cum a fost colaborarea cu regizorul englez Phillip Parr?
Întâlnirea cu Phillip Parr a fost în cadrul Festivalului International de Teatru „William Shakespeare” de la Craiova, din anul 2018. Pe atunci, doar ce intrasem la Actorie în Craiova și participam împreuna cu colegii mei la festival. Am avut șansa să joc în spectacolul „Visul unei nopți de vară”, în regia domnului Parr; am primit rolul meșteșugarului care o joacă pe Thisbe. Necitind până atunci piesa, nu mi-am dat seama că la sfârșit trebuia să îmbrac o rochie și să interpretez o sinucidere. Dar a fost distractiv, iar regizorul a lucrat foarte eficient cu noi, într-un timp foarte scurt. A fost primul rol oficial, jucat în fața unui public larg.

Printre competentele si aptitudinile tale artistice se numără și înclinația pentru scris; când a apărut dragostea pentru versuri?
Sincer, nu iubesc versurile și nici nu pot spune că am o afinitate deosebită pentru scris. O fac ca să-mi risipesc emoțiile, ca să spun așa; sunt mult prea multe și le acumulez constant. Scriu din clasa a XII-a, de când învățam faimoasele comentarii pentru bacalaureat. Într-un moment de aroganță, poate, am crezut că pot să scriu mai bine decât autorii consacrați pe care trebuia să îi studiez. Bineînțeles, nu vreți să citiți primele mele încercări. Nici măcar eu nu reușesc să înteleg ceva din ele. Dar mi se pare interesant cum a evoluat totul pe parcurs: mă refer la „relația” mea cu poezia.

Despre care poem s-ar putea spune că are o mai mare încărcătură emoțională pentru tine și care i-a fost muza?
Pentru mine, inspirația vine din lipsă, nevoie, durere, dezamăgire, nemulțumire, insuficiență, furie, nevoia de validare, lucruri de genul. Sunt câteva care încă mă ating până la lacrimi, deși le-am scris acum câțiva ani.

Răsfoindu-ți volumul de versuri, mi-a atras atenția poemul Benzina; are ceva aparte. Există o poveste în spatele acestor versuri?
Mă bucur că vă place. Spre dezamăgirea dumneavoastră, nu (mai) dețin „povestea”. Încerc de fiecare dată să uit sau să mă detașez de ea, odată ce poezia este terminată. După cum am mai spus, motivul principal pentru care scriu este o nevoie de eliberare.
Nu pot spune că aș muri pentru poezie. În niciun caz. Când vine vorba de poezie, o fac doar din motivul egoist de da afară un cumul prea mare de emoții. Iar când vine vorba de povestea din spate, mi-aș dori ca cititorii să găsească propriul lor sens în ceea ce citesc de la mine.

La doi ani distanță de la primul volum de versuri – „Sub negrul ceas al blândei nopți” – ai publicat și „Vrabie”, la Editura Brumar, Timișoara, 2022. Cum a aparut inspirația si motivația pentru ea?
Am mult material încă nepublicat. Am vrut ca, prin a doua carte, să explorez o nouă ramură a poeziei, una mai puțin clasică și romantică.

Să înțeleg că urmează să apară și un al treilea volum?
Sigur! Pregătesc chiar două: unul cu poezii și unul cu piese de teatru. Wish me luck!

Totuși, de ce poeme și nu proză?
Nu se știe niciodată. Nu e timpul pierdut pentru proză.

Revenind la teatru însă, care este următorul proiect în care vei juca și ce te entuziasmează cel mai mult la acesta?
Urmează mai multe proiecte frumoase. De fiecare dată postez pe Facebook și Instagram. Urmează o stagiune interesantă, cu nume de referință în teatrul nostru, dar nu pot da foarte multe detalii; trebuie doar să urmăriți activitatea Teatrului Dramatic Petroșani, deoarece veți fi impresionați.
Vă așteptăm la teatru!