Place du Tertre

Aici, timpul are rezonanță. Rezonanța paharelor de pe terasele dreptunghiulare, în care lumina hălăduie bezmetic, căutându-și trup. Se izbește de stolurile de porumbei, calomniază dadaist clipa proustiană, mișcă în adiere cărțile poștale, usucă pasta din tuburile artiștilor, apoi coboară în spirale de scânteie pe o idee, o caricatură neterminată. Place du Tertre. Locul în care Parisul își usucă batistele albe ale sufletului în văzul lumii. O lume pestriță, multiplicată cu fiecare strigăt sau chemare în infinite lumi paralele, în mărunte oglinzi de pasaj, mereu în spatele unei respirații. Buchete de mâini se oferă văzduhului, ciorchini de zâmbete se rostogolesc alhambric în roșu, alb și albastru, devin acuarelă ștearsă de colțul manșetei, pe o pânză abia fixată în șevalet. Vârstele nu se mai așteaptă la coafor unele pe altele și țâșnesc într-o sarabandă binefăcătoare, dăruind în stânga și dreapta, în drumul lor, buchete de timp crud și eternitate familiară. Diminețile nu mai sunt dimineți. Și nici nu mai au dreptul să figureze secunda trecătoare în ordinea firească a trecerii. Nu. Diminețile se umanizează treptat, devin chipuri vesele, melancolice, mâini care se trec prin plete, guri care șoptesc și mușcă mere roșii, falduri de rochie albă, vâltorită peste ghenunchi și mai ales priviri.

Sursă foto: tripsavvy.com