Repere bio-bibliografice ale unui critic de artă de excepție în iconomia istoriei artei: Johann Joachim Winckelmann

Considerat un geniu, „o figura-cheie a unui moment de cotitură politic și social”[1] , Johann Joachim Winckelmann s-a născut pe 9 decembrie 1717 în orășelul Stendal, Lehmstrasse 263, din Brandenburg, Germania. „Casa părintească era veșnic împovărată de nevoi, tulburată în primul rând de boli. Referindu-se la tinerețea sa, Winckelmann spunea mai târziu: Am crescut ca o buruiană sălbatică în voia propriilor mele înclinații”.[2]  Nu s-a făcut pantofar spre dezamăgirea părinților, avea ambiții dincolo de modesta sa condiție socială. A învățat cu disperare. Poliglot, cunoștea bine ebraica, dar mai ales limbile greacă și latină. Într-un singur an citește de trei ori în original Iliada și Odiseea, trăind însă modest din meditații. „Seara dădea meditații ca să-și poată plăti prânzul și chiria pentru cămăruța sărăcăcioasă; îi citea pe clasici până la miezul nopții, dormea până la patru dimineața, se deștepta, citea din nou și, obosit, se ducea să-și facă datoria la școală” ne spune Dan Grigorescu.[3]  Scriitorii antici, „cu stilul lor suveran, cu dezinvoltura și suculența limbajului, au exercitat o puternică înrâurire asupra sa.”[4]

În 1755 publică în 50 exemplare cea dintâi carte „Cugetări cu privire la imitarea operelor grecești în pictură și în sculptură”. Astfel, vedem că autorul socotește că principiul suprem în artă e aristotelicul mimesis. Grecii au știut cum să-și aleagă ca model natura. „Arta antichității elene a fost proiectată ca o imagine ideală, ca un model, oferit contemporaneității.” [5]Prin arta grecilor suntem călăuziți spre filozofia lor.

Nu doar creația artistică a elenilor e importantă, ci și temperamentul, climatul psihologic.

„Winckelmann își expune aici, într-o formă programatică, admirația și aderarea totală la idealul estetic al artiștilor greci, schițând totodată coordonatele concepției sale despre frumos. El dezvoltă cu ocazia aceasta teza despre rangul filozofic al artei, fapt care marca, pe atunci, un demers îndrăzneț.” [6]Mai mult, Winckelmann spune că „singura cale pentru noi de a deveni mari, chiar inimitabili, dacă e cu putință este imitarea anticilor.”[7]  Udo Kultermann spunea că „în fond, Winckelamnn țintea să provoace o cotitură în arta propriei sale epoci. Concepția sa asupra istoriei de artă, imaginea pe care și-o face despre Grecia antică se află într-o nemijlocită interdependență cu această aspirație. Arta antichității elene a fost proiectată ca o imagine ideală, ca un model, oferit contemporaneității. În opoziție cu barocul secătuit al epocii feudale, noua artă urma să devină expresia unei ordini a tuturor forțelor, o artă care să nu se întemeieze pe putere și subordonare.”[8]

Cartea „Cugetări cu privire la imitarea operelor grecești în pictură și în sculptură” a fost tradusă curând în franceză și italiană, dobândind o atenție sporită din partea Europei artistice. Ea a fost anturată de o „Scrisoare deschisă despre Cugetări…” și apoi, la un an distanță, a unor „Lămuriri…” care de fapt repetă ceea ce fusese anunțat în prima sa lucrare.

Winckelmann devine la scurt timp celebru, iar o consecință fericită a fost posibilitatea de a pleca la Roma, în sfârșit! Aceasta s-a petrecut în toamna lui 1755, iar șederea i-a fost prilej de contemplare a vestigiilor antice din abundență aflate aici. Galeriile Vaticanului îi oferă marea artă pe care el o proclamase model suprem al inspirației din vremea sa. „Roma a constituit pentru el o revelație, căci i-a dat prilejul de a contempla acele idealuri de perfecțiune pe care până atunci le văzuse doar în cărți sau în reproduceri izolate.”[9]

În capitala Italiei a legat o prietenie fructuoasă cu pictorul Anton Raphael Mengs (1728 – 1779) de care l-a legat admirația pentru cultura vechii Elade. Călătorește mult în Italia la Napoli, Misenum, Baiae, Cumae, Paestum, dar avea să rămână cu regretul de a nu se bucura de întâlnirea cu Grecia și splendorile ei, ceea ce avea să constituie amărăciunea vieții…

În 1758 e invitat la Florența să catalogheze uriașa colecție de opere de artă, manuscrise, hărți și giuvaeruri rămase la moartea bogatului baron von Stosch. Pentru că situația materială devenise precară este obligat să revină la Roma, unde avea să-l citească pe Anthony Cooper, conte de Shaftesbury, care, la sfârșitul secolului al XVII-lea și la începutul celui viitor îndemnase la o existență cotidiană călăuzită de principiile frumuseții și ale armoniei; simțul estetic și cel moral – susținea eseistul englez – sunt daruri înnăscute ale omului și acesta are fundamentala obligație să le cultive, în folosul propriului suflet. Concepția sa platonică a devenit normă și pentru Winckelmann.

Acum, la cea de-a doua ședere în Cetatea Eternă, a scris patru studii monografice: Despre grație în operele de artă, Remarci asupra arhitecturii celor vechi, Descrierea torsului de la Belvedere și Studiul operelor de artă.

În anii 1762 și 1764 călătorește din nou la Napoli, la alte vestigii ale antichității venerate și alcătuiește cele dintâi informații din sursă directă despre vestigiile aflate la Herculanum, sub cenușa vulcanului Vezuviu, a cărui erupție în anul 79 d.Hr. a constituit pentru locuitori o dramă, iar pentru istoria artei o șansă. Celebritatea lui Winckelmann îi depășește așteptările. Este numit „custode al antichităților din Camera Apostolică”, funcție foarte importantă care îi va ușura accesul către un material de studiu uluitor. În acest context termină de scris după șapte ani și publică cea mai importantă lucrare: Istoria artei antice, Dresda, 1764. Autorul se dovedește, dincolo de lacune și imperfecțiuni, unul dintre primii istorici ai artei, în sensul că nu adună laolaltă biografii de artiști cu comentarii proprii (v. Giorgio Vasari de ex.), ci discută arta în integralitate, unitar, în contextul factorilor istorici. Dincolo de arta Greciei și Italiei, el cuprinde sumar peisajul artei din Egipt, Persia, Palestina și Fenicia, precum și vechii etrusci, astfel încât evită ispita europocentrismului. „Până la el istoria de artă se confundase cu erudiția mecanică, sprijinită pe criterii raționaliste; Winckelmann a reușit să recepteze, să trăiască și să redea arta în ansamblul ei ca o forță cu acțiune specifică. Arta și creația artistică erau pentru el procese vii și, ca dezvoltarea istorică însăși, supuse procesului de creștere, înflorire și declin. Senzitivul și spiritualul s-au contopit în viziunea sa, devenind o unitate indisolubilă tocmai în arta antică.”[10]  Mai mult, „cu toate că frumosul ca noțiune normativă se mai afla în centrul concepției sale, Winckelmann admitea totuși ideea că specificul artei poate fi cunoscut, observat și cercetat științific în esența și evoluția sa. În această concluzie, în primul rând în recunoașterea legității stilului, constă principala contribuție…la istoria artei.”[11]

Sfârșitul lui Wincjelmann a fost cu totul tragic, ca și unii eroi din piesele lui Sofocle pe care îl admira. După o audiență la împărăteasa Maria Tereza în Viena, aceasta îi dăruiește monede comemorative din aur și argint, în 1768. La data de 8 iunie, același an, la Triest, într-un han din piața San Pietro, un italian cu care călătorea, Arcangeli, îl asasinează cu un laț în jurul gâtului, apoi cu lovituri de cuțit. Fascinația aurului a fost mai puternică decât voința și conștiința asasinului…

[1]  Udo Kultermann, Istoria istoriei artei, vol. 1, traducere de Gheorghe Szekely, prefață de acad. Virgil Vătășianu, Editura Meridiane, București, 1977, p. 125.

[2]Ibidem, p. 126.

[3]Johann Joachim Winckelmann, Nota introductivă la cartea Istoria artei antice, vol.1, traducere de Gh.I. Ciorogaru, introducere de Dan Grigorescu, postfață și note de Radu Florescu, Editura Meridiane, București, 1985, p. 10.

[4]Udo Kultermann, op.cit., p.129.

[5]Ibidem, p. 133.

[6]  Victor Ernest Mașek, Nota introductivă la capitolul J.Joachim Winckelmann – redescoperitorul Greciei Antice, în volumul De la Apollo la Faust, Editura Meridiane, București, 1978, p. 19.

[7]Udo Kultermann, op.cit., p. 132.

[8]Ibidem, p. 133.

[9]Ibidem, p. 137.

 [10] Ibidem, p. 140.

[11] Ibidem, p. 140.