,,Secvențe” de prezență. Artistul vizual Liviu Șoptelea la 60 de ani

Expoziția „Secvențe”, semnată de artistul vizual Liviu Șoptelea și curatoriată de Mimi Necula (jurnalist și critic de artă),  prezentată în 24 ianuarie 2026 la Galeriile de Artă „Ștefan Luchian” din Botoșani, sub egida Muzeului Județean Botoșani, a Uniunii Artiștilor Plastici din România și a Societății Culturale „Expo-Art” Botoșani, se constituie ca un proiect de maturitate conceptuală, gândit explicit cu ocazia împlinirii vârstei de 60 de ani de către artist. Evenimentul nu asumă, însă, forma unei retrospective aniversare, ci propune un discurs vizual reflexiv, în care întreaga practică artistică acționează ca un vocabular al formei, mereu activ și generativ.

Într-un peisaj cultural în care stilurile nu mai operează ca repere normative, expoziția Secvențe propune o analiză nuanțată a parcursului artistic al lui Șoptelea, concentrându-se asupra modului în care diverse limbaje vizuale au fost investigate și rearticulate de-a lungul timpului. Demersul curatorial evită deliberat o structurare cronologică sau delimitarea unor etape distincte, preferând să reunească lucrări provenite din momente diferite ale practicii artistului într-o nouă cheie de lectură. Asocierea acestora nu sugerează o succesiune evolutivă, ci configurează un câmp relațional în care sensul se construiește prin contraste, tensiuni și apropieri. Formele devin inteligibile nu prin raportarea lor la un stil consacrat sau la o perioadă precisă, ci prin plasarea lor contextuală și prin reflecțiile reciproce pe care le generează în interiorul spațiului expozițional. Pictura, grafica și instalația sunt prezentate fără ierarhii sau clasificări restrictive, fiecare lucrare afirmându-și autonomia formală, dar activându-și semnificația dincolo de limitele proprii, în relație cu celelalte prezențe vizuale. Montajul, scenografia și intervalele dintre lucrări joacă un rol esențial în articularea imaginii și în orientarea privirii, transformând spațiul galeriei dintr-un simplu suport într-un agent activ al discursului expozițional. Temporalitatea este suspendată, iar sensurile se constituie prin confruntări, rezonanțe și dialoguri vizuale, oferind o perspectivă coerentă și densă asupra unui parcurs artistic construit pe durata a patru decenii.

Această organizare poartă amprenta curatorierii semnate de Mimi Necula, care depășește dimensiunea logistică și se afirmă ca un demers critic în sine. Prezentarea nu construiește o narațiune explicativă, ci propune un traseu experiențial ce implică privitorul atât la nivel corporal, cât și intelectual. Parcursul prin spațiu devine o lectură reflexivă, în care semnificațiile se articulează prin interacțiunea continuă dintre imagine, obiect și percepție, iar experiența estetică se conturează prin tensiunile și juxtapunerea relațiilor dintre forme.

Instalația centrală din expoziția Secvențe funcționează ca un veritabil axis mundi, articulat printr-o combinație atent calibrată de pictură desfășurată, obiect ready-made și elemente suspendate. Din punct de vedere formal, traseul pictural care coboară din registrul vertical al peretelui și se prelungește pe podea activează o dinamică a trecerii: imaginea nu mai este destinată exclusiv privirii frontale, ci devine suprafață de traversare, teritoriu corporal. Această mutație de la contemplare la experiență, situează demersul artistic al lui Liviu Șoptelea într-o zonă post-picturală, fără a abandona însă specificitatea mediului.

Pictura desfășurată pe suport textil este saturată cromatic, dominată de portocaliu, galben și albastru intens, organizată într-un registru figurativ fragmentar. Figurile – umane, angelice, animaliere sau hibride – nu sunt construite într-o logică narativă, ci într-o logică a acumulării simbolice. Ele par să funcționeze ca fragmente de memorie vizuală, decupate din registre diferite: imaginar religios, cotidian urban, desen arhaic, ilustrație populară. Această stratificare iconografică trimite către o formă de palimpsest vizual, în care dimensiunea interpretativă nu este stabilă, ci dinamică, dependentă de sensibilitatea privitorului. Apariția mașinii de scris introduce o ruptură semantică decisivă. Obiectul, desprins de funcția sa utilitară, se transformă într-un relicvariu al discursului. Scrierea, ca act de fixare a semnificației, este aici întreruptă; mașina nu mai produce text, ci indică imposibilitatea acestuia. Într-o lectură de inspirație benjaminiană, obiectul dobândește statutul unei urme, al unui rest material al unei epoci în care articularea coerentă a conținuturilor părea încă posibilă. În cadrul expoziției, mașina de scris funcționează ca un contrapunct critic la proliferarea imaginii picturale: acolo unde imaginea se extinde, discursul se blochează. Instalația nu operează ca un simplu decor, ci ca un spațiu de poziționare, în care privitorul este constrâns să se raporteze corporal la lucrare, devenind parte activă a mecanismului simbolic. Deasupra instalației, elementele — forme geometrizate și figuri angelice stilizate — construiesc o verticalitate tensionată, lipsită însă de orice promisiune a ascensiunii. Menținerea lor în aer nu trimite către înălțare, ci indică mai degrabă o stare de precaritate: corpurile par suspendate între cădere și zbor, într-un echilibru instabil, dificil de stabilizat. În această configurație, îngerul nu mai funcționează ca mediator al transcendenței, ci ca o figură a intermediarului epuizat, apropiată de reprezentările moderne ale îngerului ca martor neputincios, mai curând, decât ca purtător al mesajului.

Lucrările bidimensionale plasate pe pereți – picturi și grafici înrămate – reiau această temă a corporalității tensionate. Figura umană apare adesea centrală, dar rareori individualizată. Trupurile sunt prinse în structuri repetitive, aproape mecanice, sugerând o condiție serială a existenței. Din punct de vedere formal, se observă o disciplină a compoziției: cadrele sunt clare, delimitările ferme, iar gestualitatea controlată. Chiar și acolo unde culoarea este intensă, ea nu explodează expresionist, ci este ținută sub control de o arhitectură internă a imaginii.

Un element recurent este privirea blocată sau absentă. Figurile – inclusiv cele angelice – fie își acoperă chipul, fie au ochii deviați, fie sunt reduse la profil sau siluetă. Această strategie iconografică întrerupe relația directă cu privitorul și mută accentul de pe empatie pe reflecție. Imaginea nu cere identificare, ci distanță critică. Creația lui Șoptelea se apropie mai degrabă de o tradiție a figurativului reflexiv (de la Klee la Bacon), decât de una expresiv-confesivă. Mesele-obiect amplasate simetric în spațiu, acoperite cu suprafețe pictate, introduc o ambiguitate funcțională esențială. Ele trimit către ideea de loc al întâlnirii, al dialogului, dar sunt în același timp și impracticabile. Masa nu mai este spațiu al comuniunii, ci suport al imaginii. În termenii lui Nicolas Bourriaud, aceste obiecte funcționează ca platforme relaționale ratate: ele sugerează posibilitatea relației, dar o blochează. Privitorul este confruntat cu promisiunea interacțiunii și cu imposibilitatea ei reală.

Prezența structurii crucii – mai ales în relație cu grafica plasată în vecinătatea crucii monumentale – trebuie citită iconologic, nu devoțional. Crucea funcționează ca schemă de sens, ca operator al corporalității și al sacrificiului, fără promisiune soteriologică. Această etică a reținerii apropie demersul de o gândire existențială în linia lui Paul Ricoeur: simbolul nu explică, ci deschide. Îngerii lui Liviu Șoptelea sunt radical desacralizați. Ei nu aparțin unei iconografii canonice și nu funcționează ca mesageri ai transcendenței. Plasați într-un context urban, cotidian, acești îngeri sunt figuri liminale, apropiate mai degrabă de „îngerul istoriei” al lui Walter Benjamin decât de tradiția religioasă. Gestul îngerului care își acoperă chipul sugerează nu extazul, ci refuzul privirii, incapacitatea de a suporta realul. Prezența paharelor cu vin introduce o ambiguitate simbolică profundă, situată între ritual și consum, între euharistie și banalitate. Se activează astfel o teologie vizuală a dezvrăjirii, în care sacrul persistă doar ca urmă, ca memorie culturală tensionată.

Lucrarea Dialog concentrează una dintre temele recurente ale artistului: imposibilitatea comunicării depline. Tabloul este împărțit în două planuri principale, clar diferențiate: planul principal, mai mare, ocupat de figuri stilizate și elemente abstracte, și un mic panou inferior cu o imagine mai expresionistă, cu trăsături faciale fragmentate. Compoziția principală este dominată de forme mari, conturate clar, care interacționează în spațiul pictural într-un mod dinamic, dar echilibrat. Există tensiune între figurativ și abstract, între forme simplificate și detalii simbolice.
Culoarea albastru intens, domină fundalul, sugerând un spațiu oniric, un cadru care transcende realitatea imediată. În contrast, figurile și obiectele sunt colorate în nuanțe calde – roșu, portocaliu, galben – care atrag privirea și creează un joc vizual vibrant. Combinarea acestor culori calde pe un fundal rece amplifică impactul emoțional și simbolic al lucrării. Titlul „DIALOG”, scris în partea de sus a picturii, indică un schimb sau o comunicare între elementele reprezentate. Cele două figuri centrale, stilizate și oarecum geometrizate, par angajate într-un schimb simbolic – poate o conversație, o negociere sau o relație de interdependență. Figura din dreapta, cu formă umană dar cu elemente fantastice (de exemplu, o „aripă” albastră și un „șarpe” verde), poate sugera o dualitate, un dialog interior sau o relație cu forțe simbolice mai profunde. Aripa albastră poate fi interpretată ca un element al spiritualității, al zborului sau al ideilor, iar șarpele verde poate simboliza atât pericolul, cât și transformarea, vindecarea sau cunoașterea. Figura din stânga, care pare să țină o carte deschisă sau un obiect dreptunghiular cu forme albe (posibil cărți sau documente), sugerează ideea de cunoaștere, comunicare sau învățare. Aceasta este o aluzie la dialogul nu doar între persoane, ci și între idei, între rațiune și intuiție. Obiectele roșii suspendate în fundal (parfum, haine, alte elemente neclare) adaugă o dimensiune de cotidian, o punte între abstract și real. Aceste elemente conferă o notă intimă, aproape domestică, dar totodată enigmatică. Imaginea mai mică, aflată sub compoziția principală, reprezintă un chip fragmentat, expresiv, cu trăsături exagerate, în culori vibrante. Acesta pare să reflecte o stare emoțională intensă – poate confuzie, neliniște sau o tensiune interioară. Prezența acestei imagini sub tablou poate sugera și o reflecție asupra condiției umane, a complexității dialogului interior și exterior. Pictura explorează tema dialogului nu doar ca schimb verbal, ci ca interacțiune complexă între diferite registre: forme, culori, simboluri și stări afective. Prin contrastul dintre elementele figurative și cele simbolice, între culorile calde și fundalul rece, se creează o atmosferă tensionată, dar și meditativă, care invită privitorul să participe activ la descifrarea sensurilor. Dialogul devine un proces dinamic, un spațiu al confruntării dar și al înțelegerii reciproce, cu valențe atât interpersonale, cât și intrapersonale.

La 60 de ani, Liviu Șoptelea nu se întoarce nostalgic către propria operă, ci creează un univers în care arta nu mai depinde de succesiuni sau evoluții, ci de conviețuirea formelor, de tensiunile pe care le generează și de felul în care acestea  sensibilizează publicul, sugerându-i cum să perceapă cunoașterea și cum să fie prezent. Secvențe ne arată că pictura, grafica și instalația nu trebuie să fie subordonate unei narațiuni sau unui stil dominant; fiecare formă își păstrează autonomia, dar sensul ei se naște numai în relație cu celelalte și cu privitorul. Fragmentele figurative, îngerii desacralizați, obiectele recontextualizate și structurile suspendate oferă o situație de receptare: ele cer atenție, reflecție și implicare, iar fiecare privitor își construiește propriul raport la ele. Nu se  mai asistă la etape stilistice, ci la o coexistență conștientă a formelor, în care valoarea nu este determinată de progres, ci de modul în care lumea imaginară se întrepătrunde cu experiența noastră. Maturitatea artistică a lui Șoptelea se simte tocmai aici: în felul în care reușește să transforme experiența senzorială a contemplatorului într-un act activ de lectură vizuală, într-o traversare a fragilității, a tensiunii și a complexității lumii. Și, poate, tocmai pentru că expoziția nu oferă certitudini, ea continuă să persiste în mintea privitorului mult timp după ce pașii lui au părăsit galeria.