Sînt mereu alta

În ultimul său volum, Sînt alta (Ed. Nemira, 2021), Svetlana Cârstean ne propune un traseu tematic vizibil asemănător celui precedent din Gravitație (Ed.Trei, 2015). Scriitura intimă, confesivă, dă senzația lecturii unui jurnal cu tente convulsive, scris de un neputincios care își iubește (încă) viața, în ciuda tuturor încercărilor la care este și a fost supus: „Iubesc dimineața asta în care sînt bolnavă și am iubit și ziua de ieri în care am fost bolnavă / Și cine taie punțile
mele cu dimineața nu e binevenit, să plece” (p.55). Deși titlul promite o metamorfoză identitară fermă, veritabilă, vocea poetică nu încetează să se chestioneze asupra propriei persoane: „îmbrătrînești începînd de ieri /începînd din prima zi m-am întrebat / tu a cui ești” (p.23), precum și asupra trecutului (atât personal, cât și istorico-național) și a iluziilor difuze livrate de acesta: „sînt din generația copiilor care își doreau cu disperare să / cînte bine imnul patriei / din cea
a copiilor care au crezut că a avea o patrie e la îndemînă / că s-au născut cu o țară și o mamă în inventarul lor” (p.69). În același timp, volumul concentrează și o cantitate uriașă de destăinuiri, respectând stilul minimalist din volumele precedente. Astfel, lipsa unei permutări stilistice efective se îmbină perfect cu continuitatea de ordin tematic.

Tu a cui ești?

La o primă lectură, ceea ce revine într-o manieră violentă, pe alocuri obsesivă, deși aproape mereu într-o altă formă, este ezitarea de ordin identitar a autoarei, combinată paradoxal cu o fermitate anunțată, după cum ziceam, în titlu (dar și în unele texte). Tocmai această dezordine bolnăvicioasă, cu nuanțe convulsive, schițează imaginea unei persoane aflate pe patul de spital, într-o comă continuă, care în acele scurte momente de luciditate dintre viață și moarte, începe să scrie, dând frâu liber tuturor gândurilor (fără a avea vreun început sau vreun sfârșit clar delimitat!). Astfel, recurgerea la spațiul oniric (deși trebuie să menționăm, nu predomină) era aproape inevitabilă: „mă visez convingătoare / mă visez tăcînd / mă visez altfel / în vis îmi spun / nu imita vorbirea nici supraviețuirea / nici țipătul nici furia / nici frumusețea nici sărăcia / nu imita nimic” (p.78).

Adieu mon amour / Adieu paysage –
une histoire plutôt embrumée

Deși, în aparență, volumul concentrează suma unor confesiuni, cititorul având, nu o dată, senzația că a pus mâna pe jurnalul intim al Svetlanei, la finalul lecturii apare constatarea că, de fapt, mingea nu a fost niciodată în terenul nostru. Asta deoarece jocul (poate chiar și miza!) cărții se bazează pe trasarea unor contururi care, pe moment, (ne) servesc drept un tout. Însă, aproape niciodată, povestea nu e dusă la bun sfârșit. Frazele scurte, eliptice, dar și tonul preponderent alert contribuie la obscurizarea elementelor cheie, o bună parte din sens rămânând, de cele mai multe ori, echivocă. Spre exemplu, în ceea ce privește figura alterității, tronează o incertitudine aproape frustrantă.
E vorba de o singură relație ratată? Mai multe? Cauzele au de-a face cu long distance relationship-ul fin sugerat prin apropourile la zona nordică, la Tel Aviv sau la drumurile cu avionul? „adevărul este că o dragoste mare / se desfășoară cel mai bine într-o geografie completă / și în prezența tuturor formelor de relief / și adevărul este că nu ne-a lipsit nimic / adieu mon amour / adieu paysage” (p.94). Fiecare iubire este asociată unui loc, iar trimiterile de ordin geografic sunt mult mai prezente decât cele de ordin temporal.
Cititorului nu-i rămâne decât să facă supoziții, să creeze piste, să se joace cu poemele la fel cum se joacă un copil cu o bucată de plastilină, dându-i toate formele posibile. Partea nespusă din poeziile Svetlanei se concretizează în mâinile cititorilor ei sub forma unei mici ofrande.

Repercusiunile unei poezii de instagram

În ceea ce privește continuitatea stilistică a autoarei, putem afirma că ea vine pe fondul unei comodități. Volumul nu riscă nimic, nu iese din tiparul cunoscut, nu zguduie. Însă nu avem de-a face cu un lucru neapărat condamnabil. Cumințenia (atât din volumul de față, cât și din Gravitație și Floarea de menghină) e, cel mai probabil, asumată. Trebuie să amintim totuși că un astfel de traseu, cu toate siguranțele pe care el le promite, va ajunge, la un moment dat, la tasare. Altfel spus, la saturație. Deși poezia de instagram pare în plină expansiune, beneficiind atât de un public mult mai larg, cât și de o promovare mai rigidă, ea riscă să se rezume la generalități sau la mediocrități, iar un astfel de discurs ajunge să plictisească. Nu punem la îndoială sentimentele transmise, însă ele singure nu sunt îndeajuns
pentru a închega un volum (mai mult sau mai puțin curajos).

Publicat în PrintRecomandat2 recomandări

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *