„Șoapte din Cosmogonia Spiritului” în sculptura artistului vizual Cosmin-Mihai Iațeșen

În universul sculptural, materia nu se reduce la simplă substanță; ea devine limbaj și purtătoare de semnificații ce depășesc percepția imediată. Lemnul, piatra, metalul capătă o prezență vie, exprimând tensiuni subtile între stabilitate și libertatea spațiului, între vizibil și invizibil. Forma nu este un obiect static, ci un dialog între materie și conștiință, între natura materială și receptivitatea artistului care o descifrează. Giorgio Vasari sublinia că măiestria sculptorului nu constă în reproducerea fidelă a naturii, ci în capacitatea artistului de a insufla materiei o viață interioară, de a dezvălui spiritul ascuns în volum. În această lumină, Cosmin-Mihai Iațeșen nu se limitează la modelarea formelor; el ascultă materia, îi înțelege logica și îi permite să se exprime în echilibrul și armonia propriilor legi. Sculptura sa devine astfel un act de receptivitate filosofică — un spațiu în care spiritul și substanța se întâlnesc și se completează reciproc. Fiecare lucrare se constituie ca experiență meditativă asupra timpului, a mișcării și a conștiinței. Spațiul nu este doar ocupat; el devine un cadru de reflecție în care vizibilul și invizibilul se întâlnesc. Forma nu se exprimă singură; ea vorbește prin artist, care acționează ca mediator între vocea originară a materiei și posibilitățile spiritului. Sculptura lui Iațeșen se transformă într-o poezie vizuală, într-o ontologie a prezenței: un limbaj al transcendenței în care materia, spiritul și timpul se întâlnesc într-un echilibru delicat, generând sensuri ce depășesc simpla privire și invită la contemplare.

Nu este întâmplător că Socrate, filosoful care a învățat lumea să gândească prin întrebări, a fost și sculptor. Atelierul său putea fi privit ca un laborator al ideilor: în lemn și marmură, conceptele dobândeau volum, iar gândirea se manifesta într-un spațiu trăit. În această tradiție, Cosmin-Mihai Iațeșen transformă materia în meditație, iar sculptura devine forma în care spiritul intră în dialog cu însăși esența lumii. Creația sa depășește narativitatea și decorativul; fiecare lucrare se configurează ca o cosmogonie vizuală, un ecou al originilor și o reverberație a forțelor invizibile care structurează universul. De la Invocație la Ascensiune, de la Măști în stil propriu la Zarathustra, fiecare volum se transfigurează, invitând privitorul la o experiență ritualică a percepției, în care materia se dezvăluie ca o punte între conștiință și cosmos. Hegel considera sculptura întruparea spiritului în materie; Iațeșen preia și reinterpretează această idee în perspectivă contemporană, conferind volumului o tensiune interioară ce depășește obiectul în sine. Materialul – lemn, piatră, metal – nu servește doar ca suport, ci devine interlocutor: fiecare lucrare vorbește despre origini și sugerează o energie care modelează forma. Privitorul, în fața lucrărilor lui Iațeșen, nu se limitează la contemplare; el pătrunde în spațiul sculptural, resimțind dinamica interacțiunii dintre spirit și materie, participând la un dialog în care forma devine expresie a reflecției și a descoperirii.

Din perspectiva teoriilor lui Georges Bataille, energia care depășește constrângerile formei se face simțită în fiecare lucrare a lui Cosmin-Mihai Iațeșen: materia devine parteneră a gândului, mijlocind nașterea sensului. Alois Riegl, prin conceptul de Kunstwollen, vorbea despre voința de formă; în opera lui Iațeșen, forma nu este impusă, ci descoperită, dezvăluită printr-o atenție delicată față de substanță și posibilitățile ei. Fiecare lucrare devine un dialog între inevitabil și libertate, între greutatea materiei și aspirația spre înălțare, între limite și transcendență, exprimând simultan energia originară a formei și intuiția creatorului. Cosmin-Mihai Iațeșen nu doar modelează; el meditează prin sculptură, transformând-o într-un spațiu al întâlnirii dintre spirit și teluric, un cadru în care percepția și contemplarea devin parte integrantă a experienței estetice, iar forma însăși răsună ca ecou al unei cosmogonii interioare. Lucrări precum Strigăt angelic și Călătorie în timp explorează limitele materiei: greutatea, tensiunea și echilibrul se combină într-o prezență care solicită privirea și atenția. Este o experiență simultană a prezentului și a originilor, o poezie a sculpturii în care forța creatoare devine simțită, trăită și gândită în același timp.

Verticală, compactă, dar totodată deschisă interiorizării, „Invocație” pare să cheme energiile nevăzute. Spațiul nu este doar ocupat, ci generat; fiecare linie generează ritm, dinamică, tensiune, iar privitorul devine parte din acest ritual al ascensiunii. Este forma care vorbește înainte de existența cuvintelor.

Fragmentară și completă, lucrarea „Arhetipuri” evocă structurile originare ale universului. Rădăcina care pătrunde în pământ și verticalitatea care aspiră la cer construiesc o geometrie sacră. Substanșa și spiritul se întâlnesc aici în coerență absolută, iar privitorul percepe nu doar forma, ci timpul și energia condensate în volum. „Măști în stil propriu” nu ascunde identitatea; o expune prin tensiune, prin dinamică. Volumul sugerează identitate, conflict interior și armonie, simultan. Privitorul este invitat să pătrundă în spațiul psihologic al formei, iar sculptura se transformă în experiență vizuală. „Zarathustra” verticală și austeră, transcende figurativul. Ea nu reproduce o figură, ci spiritul pur, ideea ca volum. În spirit fenomenologic, sculptura realizează spiritul în materie, iar aici volumul devine meditație, transcendere și prezență. Prin „Ascensiune” formele se ridică, tensionate, gata să se desprindă din masă. Volumul devine vizualizarea forței interioare, a energiilor primordiale. Este plin și gol, gravitație și vibrație simultan – o elegie a materiei în spațiu. „Flacăra speranței” evocă flacăra prin curbură, ritm și ascensiune, nu prin imitație figurativă. Privitorul percepe energia ascunsă, transformând forma în limbaj simbolic și experiență spirituală. În „Interiorizare” formele par să se închidă asupra lor însele, dar ele simbolizează viață. Sculptura devine introspecție, iar privitorul participă la meditație. Spațiul interior devine limbaj, iar volumul, propoziție a spiritului. „Cărturarul” se transfigurează în gravitate și concentrare intelectuală, definind volumul. Forma nu reprezintă individul, ci ideea concentrației, căutarea cunoașterii. Panofsky ar fi spus că e „simbol vizual” sau că sculptura devine gând vizualizat. „Stări I, II, III” e o trilogie ce traduce dinamica emoțională a ființei în volum. Privitorul nu vede doar formă, ci experiență psihologică condensată în materie. „Ecleziastică” și „Zarathustra” explorează gravitatea și transcenderea. „Ecleziastică” evocă ritualul și solemnitatea, iar „Zarathustra” transcendența ideii. În toate aceste lucrări, sculptura este limbaj spiritual, forma e meditație, energia e mesaj.

Expoziția ȘOAPTE DIN COSMOGONIA SPIRITULUI este un dialog subtil între două viziuni artistice, curatoriată de Prof.univ. dr. Constantin Tofan, vicepreședinte al UAPR Filiala Iași, și descifrată de criticul de artă Prof. univ. dr. Petru Bejan, la Galeria Theodor Pallady, Iași, în data de 02 decembrie 2025, în care pictura lui Liviu Șoptelea trasează căi ale simbolului, dar sculptura lui Cosmin-Mihai Iațeșen devine axa ce conferă întregului demers artistic greutate și prezență. Sculptura lui Cosmin-Mihai Iațeșen transcende materialitatea și devine un spațiu al reflecției, un teritoriu în care materia și spiritul se întâlnesc într-o tensiune continuă. Artistul a ales să dezvăluie publicului o parte din procesul său creator, oferind mărturisiri care luminează geneza și sensurile profunde ale lucrărilor expuse. El declară că : ,, la crearea Zarathustra – am pornit de la zeitatea geto-dacică care se pare că a fost un păstor spiritual al strămoșilor noștri din arealul geografic cultural care ne aparține. Ecleziastică pleacă de la momentul învierii ființei umane. Învierea lui Lazăr, Rugăciunile, Oranta și Strigăt angelic sunt lucrările dezvoltate pe tematica din zona sacrului. La Masca Zulu-Cos și Faun împletesc ready-made-ul ca obiect din materiale forjate recuperând arhetipuri în stiluri și morfologii de măști elaborate după propria viziune, glosând de la conceptul animus și anima la ritualuri și totemuri într-o cheie de interpretare plastică personală. Invocație și Stări fac legătura dintre materia trupească a umanului cu spiritul și universul în care credem.”

În urma unei asemenea confesiuni, publicul percepe cum gravitația și aspirația se împletesc, cum densitatea și vidul își transmit unul altuia un mesaj nevăzut, iar liniștea interioară devine un fel de orizont al sensului. Privitorul nu rămâne doar martor al formei, ci devine participant la nașterea ei, ca și cum ar atinge, pentru o clipă, secretul propriului spirit. Conform vechii întrebări socratice, cum de materia devine prilej de înțelegere, Iațeșen convertește substanta în gând, iar volumul în reflecție. Sculpturile sale par fragmente ale originii lumii, vibrații primordiale care plutesc între enigmă și dezvăluire. Creația lui se constituie ca un laborator al percepției, un ceremonial al gândirii interioare, acolo unde forma nu doar se revelează, ci se lasă descifrată ca experiență existențială și ca prezență ce depășește vizibilul. În fața acestor lucrări, întrebarea nu mai privește alcătuirea materiei, ci felul în care spiritul își găsește chip în ea. Iar răspunsul, mereu subtil și niciodată ultim, se află în vibrația fiecărui volum modelat de artist: o chemare discretă către începuturi, o deschidere spre acel orizont în care lumea se plămădește din mirare, iar privirea devine, pentru câteva clipe, un instrument al genezei.