Sorgintea visului pierdut

Prin neguri dese, reci, astrale,

Se stinge luna-ntr-un oftat,

Iar vântul plânge pe ogoare,

Un dor de stele spulberat,

Din recuzita vremii pale.

Pe lacul vremii fără țărmuri,

Un chip de aur s-a ivit,

Eternitatea-i prinsă-n drumuri,

Ce-n umbra nopții s-a topit,

Și-n dragoste s-au contopit.

Dar visul, lebădă pustie,

Sorgintea clipei și-o destramă,

Iar sufletu-mi, o stea târzie,

Se naște iar din a sa teamă,

Ca un cuvânt ce-n noapte-nvie.

Ca fumul nopții, visul zboară,

Iar zorii reci, cu mâini de ceară,

Ți-au stins privirea-n val tăcut,

Și crinul alb, pierdut în seară,

S-a scuturat și a căzut…

„Visul nu moare când ne trezim — moare în clipa în care  alegem să-l uităm.”

Aparatu Maria-Magdalena –

Această poezie a luat naștere în cadrul unui concurs cu o provocare neobișnuită: o listă de cuvinte fără nicio legătură între ele, fără niciun câmp semantic comun. Sarcina era să le integrezi într-o poezie coerentă, în care fiecare cuvânt să se regăsească firesc, fără să trădeze că a fost plasat acolo dintr-o obligație.

Cel mai mult timp nu l-am petrecut scriind, ci gândind , căutând acea poveste în care toate aceste cuvinte să-și găsească locul de parcă ar fi aparținut întotdeauna împreună.

Dacă am reușit, rămâne să judecați voi , mai ales dacă veți reuși să descoperiți  lista de cuvinte care a stat la baza .