Ipostaze arhaice ale lui Moș Nicolae

Sărbătorile de altădată – Ipostaze arhaice ale lui Moș Nicolae (Sfântul Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei)

         Ziua de 6 decembrie a fiecărui an ne amintește  faptul că în această zi, în anul 342, trupul Sfântului Nicolae a fost depus în Biserica Mitropoliei Mirei. De aici,  în mai 1087, la câteva decenii după marea schismă (1054), sub amenințarea invaziei arabe,  moaștele sale au fost mutate la Bari (în sudul Italiei), unde se află și astăzi. Antroponimul (nume proprii de persoane) „Nicolae” provine din grecescul Nicolaos (compus din cuvintele nike = victorie și laos = popor, însemnând „biruitorul de popor”), fiind unul dintre cele mai îndrăgite și mai răspândite nume în antichitate, obicei păstrat la români până în zilele noastre.        Denumirea populară a sărbătorii este Sfântul Neculai sau Moș Neculai (cu variantele Neculae, Nicolai sau  mai nou, Nicolae), prin Transilvania întâlnindu-se și denumirile Sân-Nicoară și Sân-Micoară). Mai rar, sărbătoarea se numea și Crăciunul Copiilor. În calendarul popular, acest Sfânt apare în diverse ipostaze. Aceste ipostaze sunt rezutatul sincretismului (doctrină filozofică sau religioasă) a două culte. Primul este al unei divinități păgâne a pământului și a apelor și, al doilea, cel al Sfântului creștin Nicolae. În urma acestui sincretism, întâlnit adesea și în alte cazuri, a rezultat un personaj mitologic fabulos, un soi de divinitate arhaică a timpului.   

1. Prima ipostază

Cea mai importantă ipostază a Sfântului este aceea  a unui bătrân, care cu barba lui cea albă, trebuia neapărat să aducă, de ziua sa, zăpadă. Așadar, era un fel de patron al iernii, apropiat ca structură de Gerilă din spațiul slav. Interesant este că sărbătoarea Sfântului Neculai era plasată în calendarul popular al dacilor, evident cu altă denumire, la sfârșitul Bobotezei din calendarul popular românesc. Ei bine, sfârșitul acestei perioade era asociat de obicei cu victoria (nikel) binelui asupra răului, a luminii asupra întunericului. De altfel,  pe vremuri, se zicea că „la Sfântul Neculai se întoarce noaptea la ziuă cât se sucește puiul în găoace”. Pe de altă parte, sărbătoarea de pe 6 decembrie făcea parte din ciclul Zilelor Bubatului (Vărsatului). Prin Muscel, dacă se întâmpla cumva să nu ningă pe 6 decembrie se zicea că a întinerit Moș Neculai. Referitor tot la mersul vremii, prin Maramureș se credea  că prezența zăpezii la Sfântul Nicolae anunța o iarnă scurtă, pe când absența acesteia indica o iarnă lungă. În același context mitologic, Moș Neculai mai are însă o datorie, cea mai mare, după câte se pare. Potrivit unei credințe larg răspândite  în mediile tradiționale, Soarele, „îngrozit de răutățile ce le vede pe pământ și sătul de același drum veșnic, într-una vrea să fugă și să scape de vederea pământului”. Se spune că Dumnezeu, pentru a preântâmpina acest lucru, a încredințat păzirea porților cerului – locul pe unde ar fi putut fugi Soarele – la doi sfinți de mare încredere: Toader (la răsărit ) și Nicolae ( la apus ). Cu toate acestea, de sute de ani, în popor persistă teama că o dată și o dată tot o să scape Soarele de păzitorii lui. Dacă nu de Sân-Toader, dar de Sân-Nicoară tot o să scape, că Sân-Toader e tânăr și are cai,  dar Sân -Nicoară n-are cai și e bătrân.       

 2.   A doua ipostază

 O altă ipostază în care apare Sfântul în calendarul popular, e aceea de patron a celor care călătoresc pe ape, stăpân peste ape, podar mare, călăuză și sprijin tuturor celor care și-au legat viața de apă. Ar fi fost corăbier, pescar și negustor de pește. Se credea că a mijlocit la Dumnezeu învierea mai multor oameni înecați. De altfel, numeroase legende ni-l înfățișează ajutând corăbii pline cu creștini, uneori arată chiar drumul spre rai a corăbiilor cu suflete bune și spre iad, celor rele. Așadar, atribute care se regăsesc și într-un fragment de bocet: „Roagă-l pe Sânneculai/ Să-ți facă parte de rai”. Oamenii care aveau de trecut o apă mare își făceau o cruce, după care înălțau o rugăciune  Sfântului Niculae, „ că el este mai mare peste ape”. În timp,  Sfântul a ajuns să fie socotit patronul soldaților aflați în război, al corăbierilor și, mai târziu a marinarilor, ajungând astfel la „concurență” cu Maica Domnului.  Din această ipostază, ar fi pus capăt potopului, fiind un veritabil urmaș a lui Poseidon (zeul grec al mării, furtunilor, cutremurelor și cailor), Neptun (zeul roman al mării) și Hermes (zeul mesager din mitologia greacă, considerat protectorul curierilor, păstorilor, cartoforilor, mincinoșilor, hoților, negustorilor și oratorilor).     

  3.   A treia ipostază

În cea de-a treia ipostază, Sfântul e perceput ca dătător de bogăție, de noroc tuturor, dar mai ales fetelor sărace, pe care le mărită. Este arhicunoscută legenda  dăruirii celor trei pungi cu galbeni la trei surori sărace, salvându-le astfel  de la păcatul curviei. De altfel, o parte din coliva care rămânea  de la praznicele ce se făceau pe 6 decembrie era păstrată de către fetele mari la icoane. Coliva în seara dinspre Anul Nou, era pusă pe o masă înaintea unei oglinzi și, urmând un anume ritual, se credea că în oglindă le va apărea ursitul. La sfârșitul veacului al XIX-lea , prin Ardeal, multe femei recunoșteau că Sfântul Nicolae „le-a mântuit de curvie și le-a măritat”. Dăruirea în codul de valori al comunităților tradiționale, era specifică începuturilor, având valoare de omen (neamul omenesc, întreaga omenre). Actul dăruirii incita strămoșii și zeii, natura și animalele la generozitate. Știind că suntem la câteva zile după Anul Nou dacic, înțelegem mai bine rațiunile profunde ale dăruirii. Chiar și faptul că darurile se pun în ciorapi sau în pantofi nu este întâmplător, ambele simbolizând  mersul, pășirea în necunoscutul anului ce tocmai începea. În tot acest context, nu e de mirare că numeroase perechi care se cununau, încă acum 60-70 de ani, își alegeau ca patron  al gospodăriei pe Sfântul Nicolae. La fel, n-ar trebui să ne mire nici faptul că Sfântul Nicolae face parte,  alături de Însuși Dumnezeu, Sfântul Petru, Sântion și Arhangelul Mihail, dintr-o galerie extrem de restrânsă de nași divini. De altfel, unele credințe spun despre acest Sfânt că ar fi al doilea făcut de Dumnezeu!. Aceleași credințe fac referire la apariția Sfântului în noaptea de Anul Nou, atunci când se deschid ceruile, de obicei fiind la stânga lui Dumnezeu. Un colind surprinde această apariție astfel: „Dar la masă cine-mi șade?/ Șade-mi dragul Dumnezeu./ Cu sfinții pe lângă El / Și cu Sfinte Nicolae”…       

 4. A patra ipostază

În cea de-a patra și ultima ipostază, într-o oarecare legătură cu precedenta, Sfântul se apropie de imaginea pe care, cei mai mulți dintre noi o avem astăzi: moșul care aduce daruri copiilor. Însă, pe vremuri dărnicia moșului era asociată obligatoriu cu dreptatea, moșul făcând daruri numai în funcție de anumite criterii și comportamente. Această imagine are ca punct de plecare milostenia sfântului în raport cu săracii, văduvele, orfanii, dar și cu hoții. Potrivit unei legende, înainte de a se călugări, Nicolae ar fi fost un vestit bețiv sau mai marele unei cete de hoți. De altfel,  se spune că și hoții se roagă Sfîntului Nicolae să-i ajute în activitatea lor. Această ipostază iscă o problemă cu privire la personajul nostru. Este darnic sau justițiar sau aceste două atribute sunt complementare? Înclinăm spre cea de-a treia variantă, cu precizarea că și pedeapsa, aplicată cu blândețe și cu dreptate,  era percepută pe vremuri ca un dar. De altfel, se pare, că altădată Sfântul nostru era mai darnic cu pedepsele decât cu darurile. În acest sens, poate fi invocată și tradiția creștină care ne spune că Sfântul Nicolae îi bătea cu nuiaua  peste mâini pe cei care  se abăteau de la dreapta credință. Aceasta ar fi explicația obiceiului pedepsirii copiilor neascultători cu nuielușa lăsată de Moș Neculai în încălțările lor în noaptea de 5 spre 6 decembrie. Pe de altă parte, trebuie spus că bătaia era asociată unui act magic de stimulare a forțelor fizice sau unui rit care asigura creșterea mai rapidă a copiilor, proteja graviditatea femeilor și virilitatea bărbaților. Doar în acest context mitico-magic putem înțelege cum a fost posibilă nașterea proverbului „Bătaia e ruptă din rai”! Obiceiul potrivit căruia această sărbătoare este așteptată mai mult de copii a fost specific multă vreme numai spațiului apusean. Conform tradiției catolice, Sfântul Nicolae, aflat în drum spre Conciliul de la Niceea (din anul 325), ar fi înviat trei copii uciși de un hangiu lacom. În amintirea acestei minuni, ziua Sfântului Nicolae a devenit pentru mulți copii o zi de mare bucurie. În spațiul răsăritean, în povestirile și legendele despre acest sfânt, nu se regăsește amintirea acestui fapt,  sfântul în chip de moș, precursor a lui Moș Crăciun, apărând de abia în secolul al XX-lea. De astfel,  în Occident, obiceiul darurilor de Crăciun are ca punct de plecare tot sărbătoarea Sfântului Nicolae. Descărcată astăzi de multe din vechile semnificații, sărbătoarea lui Moș Neculai din calendarul popular a rămas în mediile laice doar ca o sărbătoare în care moșul aduce daruri copiilor.

Am vrut  însă să amintesc întregul context în care avea loc altădată sărbătoarea,  accentuând faptul că românii au văzut în Moș Neculai un bătrân, paznic al Soarelui, dar și aducător al zăpezii, o veritabilă divinitate a naturii, patronul marinarilor, grabnic ajutător tuturor celor care călătoresc pe ape, patron, de asemenea, a numeroase gospodării, un sfânt bogat, purtător de noroc pentru fetele sărace (dăruitorul nevăzut), precum și tare milostiv, blând și bun cu toți cei necăjiți. De altfel,  icoana sa era păstrată adesea ca o adevărată amuletă (apărătoare împotriva bolilor ). Toate aceste ipostaze ne dau dimensiunea întreagă a ceea ce a fost Moș Neculai în credința românilor.

(Prelucrat și inspirat din „Bibliografie”:  Marcel Lutic – „ Timpul sacru. Sărbători de altădată”, Ediția a II-a,  revăzută și adăugită – Editura: Kolos Iași – 2009.)        

  DRAGOMIR  VLONGA – Alba Iulia, 05.12.2022

Categoria: Cultură, Istorie, Religie