Sărbătorile creștine.Nașterea Domnului ( Crăciunul )

Crăciun – este numele dat în popor marii Sărbători a Nașterii Domnului ( 25 decembrie ), sărbătoare creștină, care, până în sec. IV, era serbată în Răsărit împreună cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Despre originea cuvântului Crăciun părerile sunt împărțite. Cei mai mulți  admit cuvântul calatio – calationem, de la calo ce înseamnă a chema, a convoca: calatio – chemarea poporului, convocarea de către preoți a credincioșilor la începutul fiecărei luni spre a se comunica festivitățile, slujbele din luna respectivă. Alții propun ca origine  cuvântul creationem – creație, zidire, iar unii îl consideră provenind din slavonescul Krăciun ( ca și colindă etc.). Fiind o sărbătoare creștină, poporul român, care s-a născut creștin, a legat numele sărbătorii, desigur , și de Sf. Scriptură unde Dumnezeu este numit și „Cel vechi de zile” (Daniel 7, 13), reprezentat  în iconografie ca a doua Persoană a Sfintei  Treimi, sub chipul unui bătrân cu barbă lungă albă, așa cum este reprezentat și „Moș Crăciun” – „vechi de zile” – locuțiune transferată în adjectivul „bătrân”.         Crăciunul este probabil cea dintâi sărbătoare creștină, dintre sărbătorile închinate Mântuitorului. Se serba în Apus, ca și azi, la data de 25 decembrie, încă din sec. III, conform unei vechi tradiții, după care, recensământul lui Cezar August (primul împărat  al Imperiului Roman, n. 23 septembrie 63 î.Hr. – d. 19 august 14 d.Hr.) care a avut loc la 25 decembrie 754 de la întemeierea Romei, în timpul căruia s-a întâmplat Nașterea Domnului (Luca 2, 1 și următoarele). Era legată de solstițiul de iarnă, când zilele încep să crească și soarele răsare mai devreme.  Mântuitorul  fusese numit de proroci „Soarele dreptății” (Maleahi 3, 20),  „Răsăritul cel de sus”. Iisus S-a numit pe Sine „Lumină a lumii” (Ioan 9, 5).        

Nașterea Domnului – lat. Nativitas, Natalis Dominus Corporalis – Nașterea cu trup a Domnului; slv. Rojdestvo Hristova, este cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieții Mântuitorului (Luca 2, 1-21) și cea dintâi sărbătoare specific creștină, a cărei prăznuire în ziua de 25 decembrie (dată stabilită în anul 354, ca zi a Crăciunului, de către Sf. Ioan Gură de Aur) s-a generalizat în toată creștinătatea răsăriteană și apuseană ( spre sfârșitul sec. IV); excepție a făcut Biserica armeană, care până azi serbează încă Nașterea Domnului la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), ca în vechime. Poporul român a păstrat de la strămoșii romani (v. Saturnaliile ( Sărbătoare romană în cinstea zeului Saturn, asemănătoare Crăciunului) și juvenaliile ( sărbătoarea romană a tinerilor, sclavilor și a săracilor, când în perioada 17-23 decembrie petrec) o mulțime de datini și obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-a pus  în legătură cu Nașterea Domnului, împrumutându-le sens și caracter creștin, ca de exemplu: colindele, sorcova, plugușorul, la care s-au adăugat și altele de concepție și origine pur creștină, ca: Vicleimul, Irozii, Steaua etc.          Aceste datini fac din sărbătoarea Crăciunului una din cele mai mari sărbători creștine, mai scumpe și mai populare ale Ortodoxiei românești. Ea a fost prăznuită întotdeauna cu mare solemnitate. În ajunul acestei zile a fost instituit „post negru” (ajunare, post total), preoții umblau, ca și azi,  cu icoana Nașterii pe la casele oamenilor ( vestind Nașterea Domnului Hristos). Cu timpul s-a instituit și postul Crăciunului, pentru pregătirea sufletească a credincioșilor. În vechime, în postul Crăciunului erau oprite spectacolele și jocurile din circuri și teatre, chiar prin legi civile; la serviciul divin, din ziua de Crăciun până la Bobotează, era interzisă îngenuncherea ( regulă pe care o prevăd și azi cărțile de slujbă ale Bisericii).
DRAGOMIR  VLONGA                  – Alba Iulia –               12. 12. 2023.