Poezie – Sebastian Zidaru

    La Târgoviște solie,
  
 Printre codrii cei înalți,
 Ce-s de dușmani blestemați,
 Până la curtea domnească,
 A venit să îți vorbească,         
 Disperat, cum nu se poate
 Și cu lacrimi mii vărsate,
 Un copil de Românie,
 Îmbrăcat în sfânta ie,
 Ce-a bătut de supărare,
 Atât drum, atâta cale,
 Pe a timpului cărare,
 Spre tronul Măriei Tale.
 - Voiești, Vodă, să-l primești
 Și bine să-l sfătuiești?
 Iară domnul îl primi
 Și copilul trist vorbi:
 - Am venit, stăpâne domn,
 Căci de mult nu mai am somn,
 Dus de glasul neputinței,
 Dintr-un loc al suferinței,
 Despărțit de secole,
 De prezentu-ți limpede,
 Pentru a ne ajuta,
 Voiesc țara a-mi salva.
 - Tu, flăcău, cu pleoape grele
 Și cu păr cum e al meu,
 Spune-ne, hai, ne vestește,
 Care e tărâmul tău?
 - De ți-aș spune a mea țară,
 Ți-ar părea că-i străioară,
 Însă, neamul meu cel bun,
 Vodă, te are străbun,
 Iar de vrei tu a cunoaște,
 Al meu timp, a mea cetate,
 Vino Țepeș, domn la noi
 Și peste românitate,
 Vino Țepeș, înapoi
 Și ne scapă de nevoi.
 Într-o mare bogăție,
 Jefuită prin hoție,
 Stă sărmana Românie,
 Ce unește, să se știe,
 Toți românii, pe vecie.
 - O, tu fiu care îmi ești,
 Ce-ai venit să îmi vestești?
 Că în patria-mi iubită,
 Românii s-ascud de frică?
 Iar în fruntea voastră sunt
 Tâlhari fără crezământ?
 Du-te si fă cale întoarsă,
 Iar norodului să spui:
 Țepeș n-o să vină iară,
 N-o să vină înapoi!
 Pân’ ce nu ne-om răscula
 Și-om părea din os domnesc,
 Pân’ ce nu ne-om sătura,
 De acei ce ne hulesc. 

 

            Românie,
  
 Moștenire strămoșească, 
 Mamă neapreciată, 
 Nimenea nu te mai plânge,
 Cine te mai vrea în viață? 
  
 Nu fi tristă, n-ai greșit,
 Pentru tine s-a murit, 
 Iar acuma te-am trădat,
 Țara ne-am abandonat.
  
 Câte lacrimi ai vărsat?
 Câte nopți nu ai dormit?
 Așteptând să te-ajutăm...
 Însă, noi nu am venit.
  
 Ți-au săpat groapa deja,
 Iar sicriul e făcut,
 Crucea, mamă, ți-au gravat,
 Și-au înfipt-o în pământ...
  
 Mai rezistă, drag părinte,
 Pân’ la tine vom ajunge
 Și vom alunga departe,
 Orișicare trădător. 


              Cândva,
  
 În Muntenia străbună,
 Viața n-a fost mereu bună,
 Țara noastră, creștinească,
 Mulți au vrut s-o stăpânească,
 Pe români să asuprească,
 Însă, bunul Dumnezeu,
 A fost lângă noi mereu
 Și-a făcut ca să se nască,
 Din țărâna pământească,
 O familie domneacă,
 Ce avea să se jertfească,
 Pentru glia strămoșească,
 Fost-a-n  Țara Românească,
 Dinastia Basarabă. 

*poezii premiate la Festivalul Basarab Fest ediția I – anul 2024.