Sebastian Zidaru: ,,Timpul este cel mai mare trădător, ne vindecă rănile, iar apoi ne omoară.”

Timpul, nemuritor dușman al omului, asasin a tot ceea ce este frumos, insensibil care a pus punct atâtor povești de dragoste, ne-a răpit clipe, oameni, lacrimi, ne-a răpit fericirea. Cu acest atât de abstract termen, dar atât de ușor de concretizat, se luptă fiecare dintre noi, deși cu toții știm că nu putem ieși învingători.

,,Timpul mă înghite minut după minut.”

– Charles Baudelaire –

Acestui nemilos i-au intentat proces cei mai buni avocați și totuși n-a putut fi condamnat. Nimeni nu l-a văzut, deși timpul ne știe pe fiecare în parte. Ne-a omorât oameni dragi, știind că nu ne putem răzbuna pe el. De acesta au fugit atâția și tot atâția s-au ascuns, însă pe toți i-a căutat și pe nimeni n-a iertat. Mulți dintre magnați, învățați cu oamenii, timpului i-au oferit toate nestematele, pentru a uita de ei și de frații lor cei dragi. Însă, timpul e integru și pe nimeni n-a iertat. El ne aduce bolile care ne afectează întâi trupul, iar mai apoi sufletul. Încercând să combatem fatalitatea am căutat leacuri și am studiat corpul uman, astfel am pus bazele medicinei. Luptăm cu natura chiar dacă suntem conștienti că amânăm inevitabilul, că prelungim căderea ultimei lacrimi prin vărsarea altora. Întâi timpul ne vindecă, ne pare prieten și salvator, când avem o problemă apelăm la el cu certitudinea vindecării și cu gândul venirii unor vremuri mai bune. Chiar dacă este blând cu noi inițial, nu ne dăm seama cât de nemilos devine. Timpul ne este tovarăș la începutul vieții, pentru că doar un bun prieten poate să devină ulterior cel mai mare dușman.

„Misiunea mea este să îmi omor timpul, a lui să mă omoare pe mine. Ne înţelegem bine, ca între asasini.”

– Emil Cioran –

M-a întristat profund, vă spun, când am auzit că el, timpul, nu a putut fi învins, de niciuna dintre iubiri. A frânt zâmbete, săruturi și îmbrățișări, a dărâmat fără regret tot ceea ce a construit și a frânt trupurile celor pe care i-a vindecat. Să omori timpul este o sinucidere, căci acesta este etern prin natura sa și ține în mână clepsidra care numără zilele tuturor muritorilor. Nisipul din clepsidră alunecă din ce în ce mai tare, astfel că nicio secundă nu este egală cu alta, prin urmare, nicio viață nu este egală cu alta.

Din dorința de a ne depăși condiția, sfidând providența, am început să căutăm nemurirea. Doar că drumul spre eternitate este păzit de principala teamă a celui care ar pleca în această neverosimilă călătorie. Drumul spre eternitate este păzit de moarte. Întâlnirea pe care o vom avea cu moartea va fi grea tocmai din cauza timpului, care ne-a oferit plăceri, făcându-ne astfel să ne atașăm de această viață, deși știa cât de grea va fi despărțirea muritorului de lumea celor cu trup de lut. Despre timp cunoaștem destule, dar ne artăm surprinși când aflăm că este fratele morții. Omul însă pe cine să fie mâhnit: pe timp că l-a dus în fața morții sau pe moarte că-i ia timpul? Dacă reușești să treci de paznicul nemuririi, de întâlnirea cu aceea care îți desparte sufletul de trup, timpul nu te mai poate atinge. N-a existat însă om care să treacă de vama păzită de pieire și în spatele căreia se află nemurirea pe pământ.

Credem că sufletul este etern și dacă mă întrebați pe mine, avem dreptate. Totuși, cine crede că timpul nu poate atinge sufletul, este naiv. Sufletul este transformat de trecerea fiecărei zile și îmbătrânește până obosește și, inevitabil, devine mai bun sau mai rău. Singura cale prin care poate fi învinsă vremea este acceptarea efemerității, a durerilor și a morții. Multe războaie am pornit împotriva celor pe care nu îi puteam învinge, prin urmare, atâtea înfrângeri am cunoscut. Înțelegerea și renunțarea la răzvrătire ne aduc tot acolo unde ne duce încăpățânarea și continua luptă cu acela care ne este prieten, când ne vindecă, dar în primul rând dușman, când ne rănește, TIMPUL.